Întruparea lui Hristos durează veşnic

   În primul rând, el  (Ioan) insistă asupra faptului că trupului lui Iisus şi persoana preexistentă a lui Hristos sunt inseparabile după întrupare. 1 Ioan 4.2: "Prin aceasta cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu." Observaţi că el nu spune "venise în trup" ca şi cum acea uniune cu trupul şi oasele ar fi avut loc doar pentru o perioadă şi apoi a încetat. El spune " a venit în trup."

   Această întrupare durează veşnic. A doua persoană a Trinităţii va fi unită pentru totdeauna cu natura umană. Întotdeauna Îl vom cunoaşte ca Iisus, unul ca noi şi infinit mai presus de noi - întâiul născut dintre mulţi fraţi (Romani 8.29). Dumnezeu nu a dispreţuit şi nu dispreţuieşte creaţia fizică pe care a făcut-o. El a venit în trup. Şi Fiul lui Dumnezeu rămâne pentru totdeauna în trup. Aşadar, primul răspuns al lui Ioan la învăţătura falsă este să corecteze perspectiva lor asupra lui Hristos. Existenţa Lui fizică nu este un miraj. Nu este de importanţă secundară. Nu este neimportantă. Faptul că are un trup Îl defineşte şi Îl identifică pentru totdeauna.

Trăirea creştină confirmă existenţa

   Al doilea răspuns al lui Ioan la învăţătura falsă este să nege în mod vehement învăţătura că existenţa spirituală poate fi despărţită de trăirea fizică. De fapt, Ioan insistă asupra faptului că existenţa spirituală trebuie validată prin trăirea creştină, altfel existenţa spirituală pur şi simplu nu este reală. Asta am văzut în 1 Ioan 3.7: "Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cel ce înfăptuieşte dreptatea este drept, aşa cum El este drept." Înşelătorii spuneau: poţi fi neprihănit şi totuşi, să nu înfăptuieşti neprihănirea. Ioan spune: singurii oameni care sunt neprihăniţi sunt cei care înfăptuiesc neprihănirea. Trăirea confirmă existenţa.

   Acesta este lucrul pe care Ioan îl repetă mereu şi mereu în această scrisoare. De exemplu, în 1 Ioan 2.29, el spune: "Dacă ştiţi că El este drept, atunci ştiţi că oricine face ceea ce este drept este dovada şi confirmarea naşterii din nou."

   Sau observaţi 1 Ioan 3.9: "Oricine este născut din Dumnezeu nu mai trăieşte în păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în el; şi el nu poate trăi în păcat, fiindcă este născut din Dumnezeu." A trăi în păcat este dovada şi confirmarea faptului că o persoană nu este născută din Dumnezeu. Trăirea confirmă existenţa. A nu trăi în păcat este dovada şi confirmarea existenţei naşterii din nou în om.

   Iar motivul pentru care naşterea din nou schimbă în mod inevitabil viaţa de păcat, ne spune Ioan, este că atunci când suntem născuţi din Dumnezeu, "sămânţa lui Dumnezeu rămâne în noi", iar noi "nu putem continua să păcătuim." Iată cât este de reală legătura dintre naşterea din nou şi viaţa fizică zilnică. "Sămânţa" poate fi aici fie Duhul lui Dumnezeu, fie Cuvântul lui Dumnezeu, fie natura lui Dumnezeu - fie toate trei. Indiferent care dintre acestea este, Dumnezeu Însuşi lucrează în naşterea din nou cu atâta putere, încât noi nu putem continua să trăim în păcat. Prezenţa nouă a lui Dumnezeu nu se poate împăca cu un model comportamental păcătos.

   Aceşti învăţători falşi care cred că pot despărţi fiinţa lor spirituală de existenţa lor fizică nu înţeleg nici întruparea, nici regenerarea. În întrupare, Hristosul preexistent este cu adevărat unit cu un trup fizic. Iar în regenerare, noua făptură în Hristos are efecte reale, inevitabile asupra vieţii noastre fizice de ascultare.

Cei regeneraţi nu sunt fără păcat

   Al treilea răspuns al lui Ioan la învăţătura falsă este să respingă orice noţiune de lipsă de păcat la oamenii născuţi din nou. Modalitatea evidentă de prezentare a acestei învăţături false era să despartă "a fi drept" de "a înfăptui ce este drept" (3.7), pentru ca apoi învăţătorii falşi să poată spune: "Ei bine, chiar dacă trupul tău face anumite lucruri care sunt păcătoase, acela de fapt nu eşti tu însuţi. Adevăratul sine al tău este cel născut din nou; iar această adevărată persoană este cu mult deasupra vieţii cotidiene fizice, astfel încât nu este niciodată pângărită de păcat."

   Prin urmare, această separare pe care o făceau învăţătorii falşi între cine eşti tu şi ce faci tu, îi condusese, în mod evident, la concluzia că un creştin nu poate păcătui niciodată. Cum am putea să păcătuim? Suntem născuţi din Dumnezeu. Suntem făpturi noi. Avem în noi sămânţa lui Dumnezeu. De aceea Ioan îşi îndreaptă de trei ori armele spre această erezie. Este important să le vezi tu însuţi în text, deoarece ele sunt menite pentru folosul tău personal în înfrângerea acuzaţiilor aduse de Satan că păcatele tale dovedesc că nu eşti născut din nou.

   În primul rând, 1 Ioan 1.8: "Dacă zicem că nu avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi." Noi! Noi, creştinii născuţi din nou. Cu alte cuvinte, nu lăsa ca înşelăciunea acestor învăţători falşi să te facă să te înşeli singur. Nu există creştini fără păcat.

   În al doilea rând, 1 Ioan 2.1: "Copilaşii mei, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva păcătuieşte, avem la Tatăl un Apărător, pe Iisus Hristos, cel Drept." Cu alte cuvinte, Ioan nu sugerează că dacă păcătuieştui, ai un Avocat. Şi doar cei care sunt născuţi din nou au acest Avocat.

   În al treilea rând, 1 Ioan 5.16-17: "Dacă cineva îl vede pe fratele său săvârşind un păcat care nu duce la moarte, să ceară, şi Dumnezeu îi va da viaţă - vorbesc despre cei al căror păcat nu duce la moarte. Există un păcat care duce la moarte; nu pentru acela spun să se roage. Orice nedreptate este păcat, dar este păcat care nu duce la moarte."

   Observaţi ultima propoziţie; "Este păcat care nu duce la moarte." Acesta este motivul pentru care îl poţi vedea pe fratele tău săvârşind un păcat. El este fratele tău. El este născut din nou. Şi păcătuieşte. Cum se poate aşa ceva? Deoarece există păcat care nu duce la moarte. Nu cred că Ioan se gândeşte la anumite păcate specifice, ci mai degrabă la nivele de înrădăcinare şi persistenţă cotidiană. Există un punct al păcătuirii confirmate, care te poate duce dincolo de linia de la care nu te mai poţi întoarce şi devii asemenea lui Esau care a căutat pocăinţa cu lacrimi şi nu a primit-o (Evrei 12.16-17). El nu s-a putut pocăi. Dacă ar fi putut, ar fi existat iertare. Dar inima poate deveni atât de împietrită de păcat, încât chiar şi dorinţa ei de a se pocăi să fie falsă.