Bărbaţi muţi
Autor: Yvonne Schwengeler  |  Album: fara album  |  Tematica: Diverse
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 1 vot

Multe căsnicii eşuează din cauza neputinţei partenerilor de a vorbi unul cu celălalt şi a se asculta reciproc. Lipsa comunicării duce, inevitabil, la neînţelegeri şi la sentimentul de a nu fi înţeles.

"Soţul meu acasă este mut ca un peşte!" În vocea Lisei se simţea o doză bună de iritare. "Când vine acasă de la serviciu, nu doreşte decât să fie lăsat în pace. Dacă-l întreb cum a fost ziua, nu dă decât nişte răspunsuri monosilabice. De bunăvoie abia dacă povesteşte ceva. Nu ştiu ce-l frământă cu-adevărat, ce gândeşte şi ce simte. Când e între prietenii săi, ei da, când e vorba despre fotbal sau politică, atunci poate discuta ore în şir. Nu ştiu ce se întâmplă cu noi doi. Nu ne certăm, nu ne desparte nimic concret, cu toate astea nu reuşim să discutăm cu adevărat unul cu celălalt."

Lisa nu este singura cu astfel de plângeri. Greutatea de a comunica cu propria soţie o au mulţi bărbaţi. De multe ori ei nici nu sunt cu adevărat conştienţi cât de mult suferă partenera lor din cauza acestui fapt. În special femeile care sunt legate de casă, fiindcă au încă copiii mici, peste zi abia dacă au vreun partener de conversaţie. Ele au o mare nevoie de a schimba intensiv şi regulat diverse păreri. O relaţie se alimentează din conversaţie, dintr-o deschidere serioasă a sufletului şi din ascultare. Când un cuplu mai discută doar lucruri banale, care ar putea fi la fel de bine vorbite cu orice străin, înseamnă că ceva nu mai este în regulă cu relaţia lor. Care sunt motivele pentru care în multe căsnicii există dificultăţi în comunicare?

Temperamente diferite

Diferenţierile între temperamente joacă desigur un rol determinant. De regulă, se alege un partener care este cu totul diferit. Această deosebire este percepută, în funcţie de împrejurări, ca fiind pozitivă sau deranjantă, în general, bărbatul introvertit, reţinut, poate, de exemplu, să preţuiască foarte mult genul debordant şi vioi al partenerei, însă dacă este obosit sau frământat, acest lucru îl va enerva, în acele clipe el nu-şi doreşte decât liniştea lui, să se poată retrage într-o stare de vegetare contemplativă. Această diferenţiere, care se remarcă şi în modul de gândire, de apreciere a unei situaţii, poate fi privită ca o completare sau să dea senzaţia de a nu fi înţeles. De-a lungul anilor de convieţuire, reacţiile partenerului ajung să fie foarte bine cunoscute. Se ştie care-i sunt punctele nevralgice şi când va reacţiona în mod susceptibil.

În judecarea unei situaţii sau a unei persoane pornim întotdeauna de la noi înşine. Există oameni care mai întâi trebuie să prelucreze ceea ce-i preocupă, înainte de a putea vorbi despre aceste lucruri. Alţii trebuie să se destăinuie imediat, şi astfel problema este pe jumătate rezolvată. Dacă eu fac parte dintre aceştia din urmă, atunci tăcerea celuilalt îmi pare de neînţeles.

Să acceptăm că o femeie simte că bărbatul ei este apăsat de o anumită problemă, despre care nu vorbeşte. Plecând de la felul ei de a fi, ea este convinsă că soluţia este ca el să se destăinuie. Astfel că ea-l încolţeşte şi sfredeleşte fără ostenire. Numai că pe moment el nu poate discuta şi insistenţele soţiei îl calcă pe nervi. Deoarece soţul oricum se află sub tensiune din cauza problemei care-l frământă, reacţiile lui sunt mânioase. Astfel că ea ajunge să se plângă că o exclude din viaţa lui.

A discuta despre propriile sentimente

Nouă femeilor ne vine în general uşor să ne exprimăm trăirile ba chiar aceasta este o nevoie a noastră, în cultura noastră, a-ţi arăta sentimentele este un lucru normal şi în general acceptat la o femeie. Dar cum este situaţia în cazul bărbaţilor? Nu au fost ei educaţi să încerce să se stăpânească şi, dacă nu să-şi reprime sentimentele, măcar să nu le facă publice? O femeie care plânge nu sare în ochi, însă când este văzut un bărbat înlăcrimat, lucru acesta trezeşte mai degrabă neînţelegere şi un sentiment de jenă. Un bărbat trebuie să fie întotdeauna puternic - asta este opinia generală. Eu cred însă că reprimarea tristeţii şi a bucuriei este împovărătoare şi sărăceşte o personalitate. Plânsul nu este întotdeauna un semn al slăbiciunii. Şi Isus a plâns pentru Ierusalim. El şi-a arătat durerea cu privire la soarta viitoare a cetăţii. Acest lucru L-a preocupat şi L-a apăsat foarte tare.

De asemenea apostolul Pavel scria romanilor: "Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng." El nu face nici un fel de deosebire între bărbaţi şi femei. A-ţi putea arăta bucuria şi compasiunea nu este un privilegiu al nostru, al femeilor. Nu mă refer aici la o răbufnire de manifestări sentimentale, care pe bună dreptate poate avea un efect penibil, ci la o reacţie sănătoasă la bucurie şi la durere.

Mulţi oameni îşi poartă singuri povara temerilor şi a grijilor lor. De exemplu, un bărbat se ruşinează să-şi arate slăbiciunea, fiindcă nu are nevoie de nimic mai mult decât de respectul şi admiraţia soţiei sale. El vrea să fie eroul ei, astfel că frica şi îndoiala de sine nu par a avea nici un loc. Probabil că în activitatea profesională nu are prea mult succes, poate că nu este decât o rotiţă într-un angrenaj. Este aşadar evident că încearcă să-şi prezinte poziţia sa în afară ceva mai bine decât este ea în realitate. Dacă dintr-o dată are griji la serviciu fiindcă nu se descurcă cu noul aparat sau fiindcă i s-a strecurat o greşeală grosolană, tremurând astfel pentru slujba lui, el nu e capabil să-şi împărtăşească aceste necazuri cu ea. Sentimentul propriei valori a căpătat oricum fisuri. De aceea este insuportabil pentru el să recunoască în faţa soţiei că nu mai face faţă slujbei sale. Să-i dăm aşadar mereu de înţeles soţului nostru cât de mult îl preţuim şi-l iubim, indiferent de ceea realizează. Cu cât mai demn de iubit este, totuşi, un soţ care poate privi în faţă slăbiciunile şi limitele sale. La acest lucru putem contribui noi femeile. Nu este o bucurie împărtăşită o bucurie dublă şi o suferinţă împărtăşită redusă la jumătate? Multe boli ar putea fi evitate, dacă îngrijorările ar fi exprimate deschis.

Momentul potrivit

Uneori, nouă femeilor, ne lipseşte pur şi simplu capacitatea de a distinge când îl batem efectiv la cap pe soţul nostru să ni se destăinuie. Observ acest lucru şi în căsnicia noastră. Soţul meu este adeseori plecat la diferite conferinţe. După o îndelungată călătorie cu maşina, vine acasă obosit şi sătul de atâta vorbire. Aici îl aşteaptă o soţie odihnită şi avidă de noutăţi, pentru a primi o relatare detaliată. Fără a critica cu nimic interesul pe care ea-l manifestă, trebuie subliniat că în acele momente bombardamentul cu întrebări este pur şi simplu nepotrivit, în loc de a-l face să se simtă cât mai bine, pentru ca să se poată destinde, eu doar îl enervez cu întrebările mele. De fiecare dată trebuie să-mi reamintesc cât de important este să aştept, răbdătoare, să putem ajunge la o discuţie constructivă.

Sau situaţia unui soţ care vine seara obosit de la serviciu. A fost o zi stresantă pentru el, cu o mulţime de întâlniri. Copiii îşi întâmpină tatăl plini de bucurie şi foarte gălăgioşi. Mama este bucuroasă că el se ocupă puţin de ei, ceea ce-i permite să-şi tragă o clipă suflarea. După ce copiii au fost trimişi în sfârşit la culcare, ea nu-şi doreşte altceva decât să-i povestească soţului tot ceea ce copiii au pus la cale toată ziua, cine a telefonat, că a lucrat la o nouă rochie şi că va veni soacra în vizită. Ea simte nevoia unei discuţii interesante, fiindcă, de fapt, toată ziua nu s-a ocupat decât de copii. Soţul ei, în schimb, a avut multe întrevederi, reuniuni, a purtat discuţii şi a telefonat. El nu-şi doreşte decât puţină linişte, să se destindă şi să poată citi ziarul.

Ca observatori neutri avem înţelegere pentru ambii parteneri. Dorinţele lor sunt justificate. Dacă însă suntem noi înşine implicaţi, de cele mai multe ori nu reuşim să înţelegem care sunt nevoile de moment ale celuilalt. Soţia crede că soţul se interesează prea puţin de ea şi de copii, iar soţul de asemenea nu reuşeşte să înţeleagă de ce ea nu-l poate lăsa în pace. Se instalează imediat proasta dispoziţie, şi astfel este irosită şi posibilitatea de a se bucura ulterior de timpul petrecut împreună şi de a discuta. Soţia nu va putea înţelege cu nici un chip, când soţul cel atât de taciturn devine apoi dintr-o dată afectuos. Pentru mulţi bărbaţi lucrul acesta nu este o problemă. Ei oricum nu înţeleg de ce soţia lor nu-i poate accepta, reacţionează absentă sau chiar izbucneşte în lacrimi. Ea nu se simte iubită cu adevărat, ca persoană cu trup şi suflet. Aceasta este drama multor cupluri. Acei soţi care abia dacă vorbesc cu soţiile lor despre ceea ce-i frământă, care nu arată nici un interes pentru persoana acestora, care nu le ascultă, se vor afla în curând în faţa unei căsnicii distruse. O femeie iubeşte într-un mod mai complet decât un bărbat şi caută mereu şi mai presus de toate o armonie sufletească. Abia atunci se poate dărui în întregime şi necondiţionat soţului ei. Susţin că nu există femei reci din punct de vedere al sufletului, însă foarte mulţi bărbaţi neînţelegători!

Interese comune

Câte lucruri nu putem învăţa în ziua de astăzi! Există posibilitatea de a frecventa tot felul de cursuri, dar unde sunt pregătiţi bărbaţii şi femeile pentru căsnicie? Exemplul din casa părintească nu este nici el întotdeauna pozitiv; în mod inconştient sunt preluate modelele de comportament ale părinţilor. Unde există posibilitatea pentru soţ şi soţie să înveţe cum să se poarte unul cu celălalt? Cine le spune cum să comunice? Mulţi bărbaţi n-au învăţat niciodată să asculte pe soţiile lor. Spusele lor îi plictisesc de fapt. La un moment dat, ajungi să te întrebi de ce s-au mai căsătorit? Nu derivă multe necazuri din faptul că latura sexuală a jucat rolul esenţial şi interesele comune n-au avut decât o însemnătate secundară? Odată trecută prima îndrăgostire, nu mai rămâne nimic care să-i unească pe cei doi. Ea abia dacă cunoaşte munca lui şi pasiunile lui îi sunt indiferente, iar el, la rândul lui, nu înţelege nevoile ei.

Înainte ca o femeie să se plângă de soţul ei cel "mut", ar trebui să înceapă să se intereseze de el şi de munca lui. De fapt, noi abia atunci ne deschidem cu adevărat faţă de cineva, când simţim că interesul manifestat este real. Dacă pun întrebările numai într-o doară, fără a aştepta răspunsul, nu trebuie să mă mir că partenerul meu va deveni tot mai tăcut. Bărbaţii trebuie să înveţe să se destăinuie soţiilor lor, iar noi femeile să ascultăm cu toată atenţia ceea ce soţii noştri ne comunică.

Yvonne Schwengeler

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 3288
  • Export PDF: 2
  • Favorită: 1
Opțiuni