Anii formării şi ai incertitudinii

Aşa cum despre Luther s-au scris multe lucruri, tot astfel despre Calvin au fost scrise numeroase cărţi.

Comparativ cu Luther care era un german, Calvin era un francez care s-a născut la Nyon în Picardia la 10 iulie 1509. Cu 26 ani mai târziu ca Luther. Fiu al unui secretar episcopal rămas văduv, care şi-a crescut fiul într-o austeritate care se va vedea toată viaţa lui. Comparativ cu Luther al cărui tată era miner.

Numele său Ioan Chauvin, dar ca mulţi alţii şi-a schimbat numele, latinizându-l Johanes Calvinus, iar în româneşte Ioan Calvin. Era o fire liniştită, sensibilă şi vorbea puţin despre viaţa sa lăuntrică; era mulţumit să urmărească mâna lui Dumnezeu care îl conducea. Aici se diferenţiază de Luther care avea un caracter controversat, instabil şi imprevizibil.

După cum viaţa lui Luther poate fi împărţită în două perioade 1483-1517 şi 1517-1546, tot aşa şi viaţa lui Calvin poate fi împărţită în două: prima perioadă de la 1509 până la 1536, cea de-a doua de la 1536 până la moartea sa în 1564.

Deşi l-a început a cunoscut viaţa bisericească, totuşi s-a îndepărtat de ea optând pentru studiul Umanismului şi în special clasicismul. Luther studiase teologia scolastică respingând Umanismul aşa cum va face şi Calvin mai târziu.
Unul dintre cercetătorii teologiei lui Luther vorbea despre Calvin ca fiind cel mai important discipol a lui Luther deşi nu au discutat niciodată unul cu celălalt. Calvin a studiat la Paris fiind un student conştiincios, iar după terminarea studiilor umaniste, tatăl său îl trimite la Orleans la universitate pentru a face studii juridice, pe care le va folosi mai târziu în elaborarea doctrinei politice, filozofia şi umanismul clasic. Acestea sunt studiile pe care le-a făcut la Paris, Orleans şi Bourges.

Diferenţa mare între Luther şi Calvin se poate vedea mai ales din caracterul acestora, care se datorează în mare parte şi modului în care s-au convertit. Pentru Calvin, convertirea a fost ceva brusc în 1533, pe când se afla la Paris şi a întâlnit ideile lui Luther. Însă pentr5u Luther convertirea a avut loc în urma unui proces care a durat mai mulţi ani.

Calvin şi Reforma pe care a făcut-o a fost numită reformă radicală în comparaţie cu cea a lui Luther care era o reformă moderată. În altă ordine de idei cea a lui Luther a fost numită timpurie, iar cea a lui Calvin Reforma târzie.

O altă mare diferenţă între Calvin şi Luther este în ceea ce priveşte părinţii lor: tatăl lui Calvin i-a cerut acestuia să renunţe la teologie în favoarea dreptului, ascultându-l, Calvin va face pasul acesta. Luther însă nu va asculta de tatăl său care voia să facă dreptul, astfel el renunţă la studiile juridice în favoarea teologiei.

După moartea tatălui său în 1531, Calvin se reîntoarce la Paris unde se va ocupa cu studiul literaturii clasice. Aici în 1532 publică prima sa carte De Clementina, aceasta fiind un comentariu asupra lucrării lui Seneca. Se pare că aceasta a reprezentat scrierea de vârf în ceea ce priveşte influenţa Umanismului în viaţa lui Calvin, deoarece în 1533 se converteşte, iar datorită intoleranţei lui Francisc I rege al Franţei precum şi a autorităţilor care căutau pe protestanţi, l-au determinat să părăsească Parisul refugiindu-se la Basel. Aceasta poate fi considerată o criză în viaţa lui Calvin.

După convertirea sa în 1533 a început să îşi dezvolte teologia, spre deosebire de Luther care avea deja o cultură teologică în momentul convertirii. În 1536 publică prima ediţie a lucrării Institutes, prin aceasta încerca să justifice noua credinţă adoptată de reformatori. Lucrare aceasta a trecut printr-o serie de reeditări până când a ajuns la ediţia finală în 1559. Lucrarea reprezintă tratatul teologiei calvine.

Aflând despre Calvin, Guillaume Farel, reformatorul Genevei, l-a convins să ajute la consolidarea reformei în Geneva. În 1537, toţi genevezii au fost convocaţi să jure loialitate unei declaraţii de credinţă. Aceştia s-au opus puternic, Calvin fiind silit să plece din oraş atât el cât şi Farel.

Calvin pleacă la Strasbourg unde i-a legătura cu Butcer, care l-a îmbărbătat şi l-a influenţat. În 1539 Calvin publică: Comentarii asupra epistolei către Romani. Asemeni lui Calvin, Luther făcuse un comentariu la Romani acesta ajutând-l să se convertească. După aceea a mai scris unele comentarii precum şi o versiune nouă amplificată a Institutelor. Aici a condus biserica refugiaţilor, această experienţă l-a maturizat pentru lucrarea de la Geneva, pe care pe care a făcut-o după ce a fost invitat înapoi în 1541.

Putem spune că Luther nu a stat degeaba la Strasbourg. El a muncit atât ca pastor al bisericii refugiaţilor, dar şi ca învăţător în această biserică. Cea mai importantă lucrare însă se pare că a fost aceea de scriitor al Institutelor, pe care le publică în 1539. Această scriere a avut o importanţă deosebită după traducerea ei în limba franceză, deoarece a însemnat pentru aceasta, ceea ce a însemnat biblia lui Luther pentru limba Germană, sau traducerea Bibliei în versiunea King James.

Asemeni lui Luther, Calvin s-a ocupat de epistola către Romani, pe care a considerat-o ca fiind cea mai importantă carte a Bibliei.

Calvin a mai publicat în anii de refugiu la Strasbourg încă trei scrieri destul de importante; acestea fiind Răspuns către Sadoleto, Forma rugăciunilor şi cântărilor bisericeşti şi mic tratat şi Mic tratat despre cina Domnului, în care a stabilit o poziţie de mijloc între cele două extreme, cea a lui Luther şi cea a lui Zwingli. Apoi un eveniment important care a avut loc în viaţa lui a fost căsătoria lui cu Idelette de Bure, aceasta fiind văduva unui anabaptist, care vorbea limba franceză, pe care Calvin l-a convertit la credinţa reformată.

După întoarcerea la Geneva, Calvin a propus organizarea teocratică a statului. Astfel, fiecare cetăţean trebuia să se supună disciplinei Bisericii. Deşi mulţi au fost ofensaţi de acest lucru, el a continuat să lucreze pentru a-şi atinge scopul său. Acesta fiind maturizarea Bisericii, predicând zilnic credincioşilor. Luther a supus întotdeauna Biserica statului, însă Calvin a supus statul bisericii.

O problemă destul de gravă cu care s-a confruntat Calvin a fost şi Cina Domnului, deoarece existau diferenţe între modul cum o vedeau unii care erau influenţaţi de Luther şi cum o vedeau cei care erau influenţaţi de Zwingli. În 1549 a ajuns să aplaneze conflictul între opiniile vorbitorilor de limbă germană şi cei de limbă franceză cu privire la cină. Acest acord încheiat a purtat numele Consensus Tigurinus, acesta i-a apropiat.

Un lucru interesant pentru noi este şi decizia pe care a luat-o în a-l acuza pe Servetus Miguel, acesta era medic şi a descoperit mica circulaţie. Însă nu acesta a fost motivul pentru care Calvin l-a acuzat ci datorită faptului că a criticat doctrina despre Trinitate şi gândirea lui calvin. astfel s-a recurs la arderea lui pe rug pentru a păstra doctrina protestantă despre Trinitate integră.

Spre deosebire de Luther, care a predat la Universitatea din Wittenberg, Calvin nu a predat ci a întemeiat Academia din Geneva, la care Studiau teologia studenţi din toate părţile Europei apusene şi centrale, dar mai ales din Franţa.
După întoarcerea la geneva, consiliu orăşenesc a acceptat revizuirea de către Calvin a legilor oraşului, dar au urmat alte dispute aprige, deoarece la sosire, el a prezentat consiliului Ordonanţele eclesiastice. Prin aceste urmărea instaurarea a patru slujbe: de păstor, învăţător bătrân şi diacon. Consiliu a aprobat planul lui Calvin, care căuta să-i aducă pe toţi cetăţenii sub disciplina Bisericii. Fireşte mulţi s-au simţit ofensaţi de aceste restricţii, mai ales că erau impuse de un străin. Atunci a trecut la acţiune pentru atingerea scopului său; maturizarea Bisericii, predicând zilnic credincioşilor asemeni lui Luther.

Ceea ce este de apreciat în mod deosebit la Calvin este felul în care acţionează la întoarcerea sa la Geneva. El nu încearcă să-i învinuiască, ci mai degrabă îşi continuă predica lăsată neterminată în urmă cu trei ani, când a plecat la Stresbourg.

Teologia lui Calvin şi a lui Luther

Atât despre teologia lui Luther că şi despre cea a lui Calvin s-au scris multe lucruri, deşi mulţi l-au caracterizat într-un fel sau altul, ne spunând altceva despre el decât că a crezut în predestinare şi că l-a trimis pe Servetus Miguel să fie ars pe rug. Alţii l-au descris ca fiind "Marele inchizitor al protestantismului". Totuşi au fost unii care l-au considerat cel mai mare învăţător al credinţei creştine de la Pavel încoace.

Dacă e să vorbim despre contribuţia sa teologică, trebuie să recunoaştem că a fost cel mai mare sistematizator al teologiei Reformei. Preluând principiile lui Luther sola Scriptura, sola gratia şi sola fide, le-a expus într-o manieră sistematică. Opera sa se caracterizează prin rigoare intelectuală şi aplicaţie practică. Institutio cristiana, a fost timp de secole o expunere clasică a teologiei Reformei. Calvin a fost şi un interpret minuţios al Scripturii la fel ca şi Luther.

Nu trebuie să uităm că în teologia sa, Calvin a fost influenţat de doctrina luterană. Ca şi în doctrina lui Luther, Calvin spunea că întreaga cunoaştere cu privire la om şi Dumnezeu trebuie căutată în Scriptură, deoarece numai acolo este descoperită. Iertarea şi mântuirea sunt cu putinţă numai prin lucrarea liberă a harului, spre deosebire de Luther care susţinea că acestea se primesc prin credinţă. Calvin a mers mai departe susţinând ideea că Dumnezeu încă înainte de creaţie a ales pe unele creaturi pentru mântuire, iar pe altele pentru pierzare veşnică. De aici rezultă celebra doctrină a dublei predestinări, Luther a susţinut doar simpla predestinare pentru mântuire nu şi pentru pierzare.

Pentru Calvin Biserica este superioară statului în timp ce la Luther Biserica este subordonată statului. Ea spunea Calvin nu trebuie supusă în nici un fel la restricţii de către stat. El a dat o importanţă mai mare decât Luther organizării exterioare a Bisericii şi a privit drept sacramente botezul şi Euharistia. Botezul reprezenta intrarea în noua comunitate a lui Cristos.

Calvin a ajuns teologul de frunte acelei de-a doua generaţie de reformatori, datorită minţii lui bine instruite şi bine structurate. Avea o minte logică şi disciplinată aceasta a dobândit-o în urma studiilor juridice. Caracterizat de un stil clar şi frumos, o adâncime religioasă a gândirii sale caracteristică geniului său organizatoric.

El nu a încercat niciodată să formeze o nouă bază a teologiei reformei, ci dimpotrivă el a construit pe temelia pusă de Martin Luther şi Martin Butcer. Teologia sa fiind foarte asemănătoare cu cea a lui Luther.

Deşi a fost preţuit mult de către Luther, Calvin nu s-a întâlnit niciodată cu Luther, nici nu a fost în relaţii apropiate cu el, însă a avut o relaţie deosebită cu Melanchton, pe care l-a influenţat întrucâtva.

Teologia lui Calvin a pătruns în Germania de nord, transformând teologia de compromis a lui But6cer în cea Calvină, iar în Elveţia teologia Calvină a triumfat asupra teologiei lui Zwingli.

În ceea ce priveşte organizarea Bisericii, Calvin a fost influenţat de Martin Butcer, pe care l-a întâlnit în timpul şederii sale la Strasbourg.

Scrierea de bază a teologiei sale o reprezintă Institutele. Aceasta este o lucrare vastă, care până să ajungă în faza finală a trecut printr-o serie de reeditări. În această carte, Calvin îşi dezvoltă întreaga sa teologie, descriind fiecare doctrină în parte.

Ca şi Luther, Calvin a scris o serie de comentarii, atât la Vechiul Testament (Psalmi, Isaia, Iosua, Pentateuh) precum şi la toate cărţile din Noul Testament exceptând Apocalipsa şi Epistolele 2 şi 3 Ioan.

Deşi se vorbeşte mult despre expulzarea lui din Geneva ca despre un eveniment care i-a redus din elanul de a scrie despre credinţă, tind să cred că exilul de trei ani la Strasbourg nu i-a redus din elan, ci dimpotrivă l-a ajutat să îşi definească bine poziţia sa teologică. Aşa cum timpul petrecut de Luther la Wartburg a fost rodnic deoarece a avut răgaz să traducă Noul Testament în limba Germană pentru a-l pune la îndemâna oricui dorea să-l aibă, tot aşa şi Calvin va avea răgazul să îşi structureze ideile sale teologice publicându-le în prima ediţie a Institutelor.

Trebuie remarcat faptul că atât în teologia lui Luther cât şi în cea a lui Calvin se pot vedea influenţele teologiei lui Augustin. Probabil Calvin a luat contact cu ea din scrierile lui Luther indirect mai ales prin Catehismul său.

Deşi Calvin s-a ocupat de toate doctrinele Bisericii, realizând o lucrare vastă care este greu de înţeles uneori, totuşi ideea coordonatoare a teologiei sale rămâne doctrina despre suveranitatea lui Dumnezeu, aşa cum pentru Luther era justificarea prin credinţă.

În teologia sa, Calvin s-a ocupat de predestinare, a vorbit despre Dumnezeu, despre Scriptură, despre Cristos, despre justificarea prin credinţă, despre Sacramente, şi despre Biserică. De aceea ne vom ocupa câte puţin de fiecare doctrină în parte, evident în comparaţie cu ceea ce a spus Luther despre ea.

Doctrina despre Scriptură

De l-a început Dumnezeu a vrut să comunice cu omul, dar datorită căderii acestuia în păcat, Dumnezeu nu a mai putut să aibă o relaţie directă cu omul datorită păcatului. Astfel Dumnezeu a ales să se descopere oamenilor prin natură (revelaţie generală), dar mai ales prin cuvântul său revelat unor oameni (revelaţie specială).

Calvin spunea că Dumnezeu s-a făcut cunoscut omului prin Scripturi. Fiindcă Dumnezeu este Suveran, Cuvântul Său este legea supremă. Scriptura fiind regula divină pentru toate lucrurile, in materie de credinţă şi practică, ea pretinde ascultare, aşa cum spunea şi Luther că doar Scriptura este demnă de luat în considerare fiind singura normă de predicare şi de viaţă, necondiţionată din partea noastră. Biblia este în privinţa aceasta un "cod de legi" divine, din care fiecare paragraf obligă pe toţi oamenii de pretutindeni şi din toate timpurile. Luther însă vede Scriptura drept "Cartea dată de Dumnezeu Duhul Sfânt Bisericii Sale". Astfel sola Scriptura lui Luther este acceptată şi propovăduită şi de Calvin.

Este foarte interesantă descrierea pe care o face Calvin Scripturii, văzând-o ca pe "un gângurit" a lui Dumnezeu, tocmai cum o asistentă medicală vorbeşte cu copilul abia născut. Mergând mai departe cu descrierea o vede ca pe nişte ochelari pentru un miop spiritual.

Calvin spunea că "nu este de competenţa slujitorilor credincioşi să făurească o doctrină nouă, ci este de datoria lor pur şi simplu să adere la doctrina căreia Dumnezeu ia supus totul fără nici o excepţie". Această doctrină spunea Luther care nu se poate înţelege este din cer revelată prin evanghelie.

În consecinţă spunea Calvin fanatici şi entuziaştii, care înlătură Scriptura sub pretextul recurgerii la revelaţii directe trebuie respinşi, deoarece Biblia este revelaţia lui Dumnezeu normativă şi suficientă.

Fiecare carte a Scripturii spunea Calvin, este o parte dintr-o regulă de credinţă şi practică unică şi infailibilă. Luther sugera acelaşi lucru, că Scriptura reprezintă autoritatea infailibilă a credinţei. Calvin descrie sensul şi însemnătatea Vechiului Legământ ca fiind aceleaşi cu cele ale Noului Legământ. Astfel toate aceste persoane de l-a începutul lumii pe care Dumnezeu le-a adoptat în poporul Său, au fost asociate cu El prin aceeaşi lege şi aceeaşi doctrină, care sunt în vigoare printre noi. Poporul lui Dumnezeu nu a avut niciodată altă religie şi pietate.

Biblia fiind Cuvântul lui Dumnezeu revelat în limbaj uman şi confirmat credinciosului prin mărturia lăuntrică a Duhului Sfânt. Adică, convingerea că Scriptura a fost dictată şi inspirată de Duhul Sfânt se confirmă prin mărturia internă a Duhului Sfânt. Tot aşa şi Luther consideră că Scripturile sunt inspirate de Duhul Sfânt.

La întrebarea de unde ştim acest lucru, Calvin răspunde că aceasta o poţi înţelege numai dacă ai părtăşie cu acelaşi Duh. De aceea Biblia trebuie să fie mai presus de toate. Aşa cum susţinea Luther sola Scriptura.

Calvin a fost considerat un evanghelic, deoarece susţinea Scriptura ca fiind adevărata materializare a esenţei divine şi a voinţei lui Dumnezeu în ceea ce îi priveşte pe credincioşi. Faptul că Biblia era socotită ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu îi deosebea pe protestanţi de ceilalţi. Deoarece predicau dogma Sola Scriptura. Cu toate acestea nu erau ceea ce numim astăzi fundamentalişti.

Cum ştim că Duhul Sfânt este autorul Scripturii? Pe ce temei acceptăm Scriptura ca fiind inspirată divin? Desigur, nu pe baza autorităţii bisericii infailibile? Pentru el nu exista nici o cale de a scăpa de necesitatea specificării unei noi baze de autoritate, care să fie Scriptura. Deşi aceasta este lucrarea Duhului Sfânt nu putem să o recunoaştem ca atare decât dacă Duhul Sfânt ne convinge de divinitatea Scripturii. Biblia trebuie să fie mai presus de toate şi toate trebuie să fie mai prejos şi valoarea o primesc în funcţie de cât de mult mărturisesc pe Cristos. Şi Luther considera Scriptura ca piatră de încercare pentru toate practicile. Astfel mărturia Duhului este necesară pentru a confirma Scriptura în scopul stabiliri complete a autorităţii ei.

Combinând concepţia scolastică târzie despre inspiraţie cu concepţia lui Luther despre ea, Calvin a fost primul care a emis teoria despre inspiraţie a teologiei "drept credincioase" de mai târziu, şi anume că Duhul care a inspirat pe scriitorii Scripturii, este acelaşi care şi atestă credinciosului că Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu. După ce siguranţa originii divine a fost stabilită în minţile noastre, dovezile raţionale care confirmă credinţa noastră despre inspiraţia Scripturii îşi are locul cuvenit şi este de mare valoare.

Calvin asemenea lui Luther a susţinut că numai Scriptura sola Scriptura are o valoare normativă pentru credinţă. Chiar dacă admite hotărârile dogmatice ale primelor patru sinoade: Nicea, 325; Constantinopol 381; Efes 431 şi Calcedon 451, trebuie supuse criteriului bibic întrucât acestea nu sunt decât o pură interpretare a Scripturii. Cu toate acestea Scriptura rămâne cartea de căpătâi, deoarece în ea ne este revelat Dumnezeu.

Calvin ca şi Luther a afirmat că Biblia este "pântecul" din care s-a născut Biserica şi nu invers, adică Biblia din Biserică. El ţinea două lucruri strâns legate între ele: iluminarea Duhului Sfânt pentru credincios şi revelaţia lui Dumnezeu în Biblie.

Doctrina despre Dumnezeu

Conceptul dominant în sistemul doctrinal a lui Calvin este suveranitatea infinită şi transcendentală a lui Dumnezeu. Dumnezeu este omnipotent şi conduce toate lucrurile, evident fiind Creatorul lor.

Calvin a susţinut şi el ideea Trinităţii asemeni lui Luther şi faptul că Dumnezeu poate fi cunoscut, dar când vorbeşte despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Calvin spune că este ilogic să te întrebi "ce este Dumnezeu" ci mai degrabă trebuie să vezi " în ce fel este Dumnezeu".

Calvin a crezut şi susţinut suveranitatea lui Dumnezeu spunând că voia lui Dumnezeu este cauza tuturor evenimentelor. Chiar şi acţiunile celor răi trebuie raportate la hotărârea lui Dumnezeu, deoarece din moment ce tot ce este bun vine de la Dumnezeu, omul fiind incapabil să iniţieze sau să opună rezistenţă convertirii lui, urmează concluzia logică că motivul pentru care unii sunt salvaţi şi alţii sunt pierduţi este hotărârea lui Dumnezeu.

Conform lui Calvin, Dumnezeu este voinţa omniprezentă care conduce universul, iar după Luther, Dumnezeu este voinţa omniprezentă care-şi manifestă dragostea în Cristos.

Conceptul lui Calvin despre suveranitatea lui Dumnezeu şi conceptul lui Luther despre dragostea lui Dumnezeu în Cristos Isus sunt raportate vital la trăirea practică a credinciosului." Intr-un caz avem acte de constrângere chiar în inimă, supunere, lege, slujire, iar in celălalt caz avem cucerirea lăuntrică de către puterea dragoste, predare liberă, dragoste fătă constrângere. Primul caz nu exclude necesar pe celălalt însă tonul şi accentul dau naştere deosebirilor care există de netăgăduit".

Este trist că în gândirea şi viaţa bisericilor protestante de azi nu există un respect faţă de suveranitatea lui Dumnezeu aşa cum era a lui Calvin.

Calvin a accentuat providenţa lui Dumnezeu adică, chiar alegerea unora şi condamnarea unora se face spre slava lui Dumnezeu, deoarece scopul alegerii noastre este pentru lauda Harului divin. Cei osândiţi sunt ridicaţi cu scopul ca slava lui Dumnezeu să fie rezultată prin ei. Toate lucrurile fiind poruncite pentru manifestarea slavei lui "Dumnezeu a determinat căderea primului om fiindcă a prevăzut că aceasta va duce la ilustrarea justă a slavei numelui Său ". Luther insă nu a vorbit despre originea răului, sau că Dumnezeu ar fi condiţionat căderea lui Adam.

Calvin mai susţinea că răsplătirea lui Dumnezeu pentru cei neprihăniţi şi pedepsirea celor răi aparţine în egală măsură gloriei lui Dumnezeu.

Vorbind despre responsabilitatea şi libertatea omului, Calvin a arătat că deşi Dumnezeu prin providenţa Sa, stăpâneşte, porunceşte şi cârmuieşte în cel mai mic detaliu, nu le nimiceşte. Dar dacă toate lucrurile se întâmplă fiind că Dumnezeu vrea, mai există loc pentru libertatea şi răspunderea omului? Calvin a răspuns la această întrebare că omul fiind corupt de căderea lui, păcătuieşte cu voia lui, "cu ceea mai puternică înclinaţie a firii şi nu sub constrângere violentă." Astfel sufletul este atât înrobit cât şi liber: înrobit prin necesitate, liber prin voinţa sa; şi ceva ce este mai minunat şi mai nenorocit, el este vinovat că este liber".

Calvin se opune ideii că Dumnezeu, pur şi simplu ar îngădui ca cei răi să fie osândiţi şi orbiţi de Satan, dar susţine totuşi că Dumnezeu poate folosi acţiunea lor pentru a împlini judecăţile Lui, fără însă să îşi păteze puritatea.
Calvin spre deosebire de Luther susţinea că Dumnezeu a determinat căderea primului om. Acest concept a fost numit Supra lapsarianism. Omul cade potrivit hotărârii Providenţei Divine, spune Calvin, însă a căzut din propria lui vină.
Această concepţie "supralapsariană" aşează hotărârea lui Dumnezeu de predestinare "deasupra" (supra) sau înainte de cea a căderii, adică obiectivele predestinării sunt văzute ca nefiind căzute încă, iar infralapsarianismul (de la infra- dedesubt), aşează decretul de predestinare după cel al căderii, adică obiectivele căderii sunt căzute. Predestinarea poate fi numită decretul etern a lui Dumnezeu, prin care, El a hotărât în Sine ce va trebuii să facă fiecare individ din omenire.

Calvin a avut o doctrină despre alegere, asemănătoare cu cea a lui Luther, mergând mai departe decât acesta, susţinând dubla alegere (predestinare dublă) adică Dumnezeu i-a ales pe unii pentru viaţă veşnică, iar pe alţii pentru condamnare veşnică. Şi de ce este aşa? Dumnezeu nu este dator să dea socoteală nimănui de lucrul acesta. El a respins preştiinţă lui Dumnezeu.

Temeiul alegerii nu este preştiinţa lui Dumnezeu asupra credinţei persoanelor alese, ci Bunul plac Suveran a lui Dumnezeu. Luther spunea că predestinarea ca şi justificarea sunt sola fide, numai prin credinţă. Temeiul condamnării nu este preştiinţa lui Dumnezeu că persoanele osândite vor păcătuii, ci dreapta însă necunoscută voie a lui Dumnezeu. Şi faptul că Dumnezeu a ales să se reveleze este un rezultat al voinţei lui libere, iar El s-a revelat în Cuvântul Său. Se pare că în susţinerea predestinării absolute Calvin ca şi Luther, a fost influenţat de Augustin. El nu a putut rezolva satisfăcător acest raport dintre predestinare şi necesitatea mântuirii prin jertfa lui Cristos. Dacă într-adevăr ei sunt predestinaţi fie la bine fie la rău de ce a mai fost necesară întruparea şi răstignirea Fiului lui Dumnezeu, deoarece hotărârea lui Dumnezeu exclude necesitatea mântuirii prin Cristos. La aceasta Calvin că trebuie să ne înspăimânte. Iar la întrebarea de ce să propovăduim mântuire, el a spus că aceasta trebuie făcută pentru a se întoarce cei aleşi la Cristos, deoarece jertfa a fost valabilă doar pentru ei spunea Calvin, în timp ce Luther credea că jertfa este pentru toată lumea.

Calvin afirma că predestinarea trebuie să fie recunoscută în judecăţile lui Dumnezeu. Nu putem şti de ce îi alege pe unii şi îi condamnă pe alţii. Dumnezeu este liber să aleagă pe cine vrea, altfel libertate Sa ar fi compromisă de consideraţii externe, astfel Creatorul ar devenii inferior creaţiei Sale. Deciziile lui Dumnezeu reflectă înţelepciunea şi dreptatea Sa.

Ideea care stăpâneşte sistemul calvinist, cea a suveranităţii lui Dumnezeu, nu lasă nici un spaţiu pentru mediatori, excluzând asemeni lui Luther cultul sfinţilor. Deoarece aceasta înseamnă după Luther idolatrie, iar Calvin spune că înseamnă să-L lipseşti pe Dumnezeu de cinstea şi slava care-I aparţin numai Lui. Calvin a scos icoanele afară din Biserică deoarece susţinea conform Deuteronom 4:15, că Scriptura interzice, nu numai cultul imaginilor, ci şi imaginarea lui Dumnezeu. Calvin contesta astfel părerea lui Gregorius că "imaginile sun cărţile analfabetismului" şi susţinea " că orice învaţă oamenii cu privire la Dumnezeu din imagini, este în mod egal uşuratic şi fals".

Cristologia la Calvin şi Luther

Calvin ca şi Luther a fost de acord şi a susţinut că în persoana lui Cristos existe două naturi unite. Cristos a venit pe pământ în urma deciziei lui Dumnezeu Tatăl pentru ca să răscumpere pe om din starea de vinovăţie.

Dacă Luther a adoptat ideea despre Cristos cum eră expusă în crezurile vechi, şi Calvin a vrut să fie în acord cu crezurile, mai ales cu cel calcedonian. Calvin a afirmat că în Cristos nu există decât o persoană, iar aceasta are două naturi: una divină şi una umană. Fiecare natură îşi păstrează proprietăţile ei în întregime, deşi amândouă constituie un Cristos unic. A confunda cele două naturi în Cristos sau a le separa este la fel de greşit.

Calvin ca şi Luther a fost un teolog cristocentric. Astfel cristologia lui Calvin este dominată de rolul mântuitor a lui Cristos. Cristos a fost un mediator, deoarece fiind Dumnezeu şi om, dar nerenunţând la divinitate şi ascunzând-o sub vălul trupului Său, a putut să treacă prin ceea ce trece omul. El a susţinut că Cristos a venit în trup pe pământ, dar a rămas şi în cer subliniind identitatea dintre Cuvântul mântuitor în trup şi Cuvântul etern.

Ceea ce l-a depărtat pe Calvin de Luther, apropiindu-l de Zwingli, a fost concepţia cu privire la relaţiile reciproce dintre cele două naturi. Astfel Calvin respinge ideea conform căreia Cuvântul lui Dumnezeu ar fi fost mărginit în cadrul închisorii unui trup pământesc, mergând până acolo încât să spună că deşi a coborât miraculos din cer, totuşi într-un asemenea mod încât niciodată nu a părăsit cerul.

Calvin este în opoziţie cu concepţia lui Luther despre o comuniune reală a celor două naturi, Calvin a susţinut că Dumnezeu este atât de infinit înălţat deasupra creaturii sale şi atât de esenţial diferit de ea încât finitul nu-şi poate asuma infinitul. Probabil Calvin pornea de la teza fundamentală a creştinismului, care susţine că Isus ca parte constitutivă a Trinităţii, este dumnezeiesc, astfel El este perfect. Chiar prin purtarea pedepsei noastre şi prin osândirea lui de către Tatăl, trebuie considerat un act just nu de nedreptate, chiar dacă cei mai mulţi nu pot vedea aşa.

Calvin a acordat un loc deosebit lui Cristos în economia mântuirii, aşa cum a făcut şi Luther. De aceea în multe puncte nu am putea înţelege teologia lui Calvin dacă nu l-am include pe Cristos în relaţia omului cu Dumnezeu. Astfel din această centralizare a teologiei lui Calvin în Cristos se poate deduce lucrarea lui Cristos. Prin urmare se poate numi cristocentrică.

Calvin spre deosebire de Luther, care nu a făcut o clasificare oficială a lucrării lui Cristos, Calvin a caracterizat-o ca fiind o lucrare întreită: adică de preot, profet şi împărat.

Ca preot El a potolit mânia lui Dumnezeu prin actul ispăşitor a lui Cristos, Dumnezeu Tatăl dă la o parte tot ce ar putea duce la duşmănie şi împacă întru-totul pe credincioşi cu El. Calvin exclude necesitatea ontologică a întrupării, prin care Dumnezeu devine om pentru a putea să mântuiască umanitatea, susţinând mai degrabă că aceasta se datorează unei hotărâri divine absolute. Astfel Cristos a făcut ispăşirea prin jertfa Lui conform hotărârii din veşnicie a lui Dumnezeu, deoarece înainte de reconciliere, omul era duşmanul lui Dumnezeu. Evident că nu putem fi de acord cu unele idei cum ar fi aceea că Cristos a venit datorită unui decret şi nu ca să răscumpere lumea.

Ca profet, El l-a descoperit pe Dumnezeu Tatăl. Prin titlu de "Cristos" adică Unsul, înseamnă că prin ungere El a fost deplin înzestrat cu toate darurile Duhului Sfânt. Aceste daruri sunt numite în Scriptură untdelemn şi pe bună dreptate fiindcă fără ele cădem ca nişte ramuri uscate şi sterpe. Ca Rege, El exercită domnia spirituală şi eternă asupra Bisericii, iar prin Duhul acordă har omului. Prin urmare Regele nostru nu ne va părăsi niciodată, ci se va îngriji de noi până când sfârşind bătălia, atunci suntem chemaţi în glorie. Totuşi învăţătura specific, calvinistă pare să fie cea cu privire la slujba preoţească a lui Cristos.

Pe de-o parte, Calvin a pus accentul pe necesitatea obiectivă a lucrării răscumpărătoare a lui Cristos, dar nu a lăsat de-o parte nici aspectul subiectiv. Cristos prin ascultarea Lui a obţinut şi a meritat cu adevărat har de la Tatăl pentru noi. Cristos a adus compensaţie pentru păcatele noastre. Pe de altă parte în perceperea jertfei lui Cristos, Calvin este influenţat de concepţia sa asupra Suveranităţii şi predestinării divine. Dumnezeu i-a ales pe unii înainte de întemeierea lumii. El este Suveran, de aceea nu poate exista pentru El nici o necesitate a lucrării de mântuire a lui Cristos pentru cei aleşi.

Dumnezeu nu ne iubeşte pentru că a murit Cristos, ci datorită faptului că ne iubeşte a murit Cristos. Astfel esenţa vieţii este în moartea lui Cristos. Prin urmare El a început să plătească preţul răscumpărări din momentul întrupării. Prin aceasta El a obţinut meritul mântuirii noastre, a celor predestinaţi, aşa cum spunea Calvin. Tot ceea ce a făcut Cristos intră în posesia personală a omului, pe care o efectuează Duhul Sfânt. Deoarece acesta lucrează; când, unde şi cum doreşte El, producând pocăinţă şi credinţă, care conform lui Luther este o uniune vitală între credincios şi Cristos. Aceasta se datorează salvării prin jertfa lui Cristos, ajungând astfel la o viaţă nouă de credinţă, care poate fi numită salvare sau mântuire.

Din faptul că Dumnezeu a plănuit ca numai cei aleşi să fie mântuiţi, iar ceilalţi să fie lăsaţi în seama dreptelor consecinţe ale păcatelor lor, urmează că Cristos a murit doar pentru cei predestinaţi şi nu pentru întreaga lume aşa cum spunea Luther. Reiese că ispăşirea este specială şi nu generală. Compensaţia înlocuitoare adusă de Cristos ar fi, după Calvin, legată inseparabil de alegere. Prima nefiind posibilă decât prin ultima.

O problemă delicată care apare atât la Calvin cât şi la Luther, este cu privire la stările prin care a trecut Cristos în timpul crucificării Sale. Există totuşi o diferenţă între învăţătura lor. După Luther, coborârea lui Cristos în iad este primul stadiu al înălţării lui. potrivit lui Calvin acesta este ultimul stadiu al umiliri lui Cristos. Formula Concordiei urmând pe Luther, afirmă că întreaga persoană a lui Cristos; Dumnezeu şi om, s-a coborât după înmormântare în iad, ca să triumfe asupra puterii întunerecului.

Calvin înţelege prin expresia s-a coborât în iad că El a fost lovit de Dumnezeu, că a simţit şi a suferit îngrozitoarea pedeapsă a judecăţii sale pentru a ne adăposti pe noi de mânia Sa şi a satisface pentru noi dreptatea lui Dumnezeu. După această învăţătură a lui Calvin, atunci când Cristos pe cruce S-a simţit abandonat de Dumnezeu, a experimentat în propriul său suflet chinurile celor pierduţi. Acesta este conform lui Calvin înţelesul coborâri lui Cristos în iad. Dacă sufletul Său nu ar fi experimentat nici o pedeapsă, El ar fi fost un răscumpărător al trupului, având, conform lui Luther, nevoie şi El la rândul Său de un răscumpărător. El a suferit în sufletul Său chinurile îngrozitoare ale unei persoane condamnate şi iremediabil pierdute. Aceasta nu înseamnă că Tatăl s-ar fi prins vreodată de mânie împotriva lui Cristos, ci pentru că purta păcatele noastre a îndurat greutatea mâniei lui Dumnezeu, în sensul că fiind lovit şi apăsat de mânia lui Dumnezeu, El a simţit dispreţul pedepsei lui Dumnezeu, până acolo încât a fost silit să strige în agonie; Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce m-ai părăsit? Dar a treia zi a înviat din morţi, S-a înălţat la cer şi stă la dreapta lui Dumnezeu Tatăl Atotputernic.

Prin urmare Calvin spre deosebire de Luther a spus că ordine lucrurilor în crezul apostolic, potrivit căruia, coborârea a avut loc după înmormântare, deşi în realitate a avut loc înaintea ei. Trebuie astfel explicată nu cronologic, ci logic. Fiindcă referirea la acele suferinţe ale lui Cristos vizibile oamenilor este foarte potrivit urmată de acea răzbunare invizibilă şi de neînţeles pe care El a suferit-o din mâna lui Dumnezeu pentru ca să ne justifice înaintea Lui.

Justificarea prin credinţă

Calvin ca şi Luther a negat faptul că o credinţă istorică este suficientă pentru mântuire, deoarece numai credinciosul unit cu Cristos prin credinţă altoit în El, primeşte un har dublu (duplex gratia) care înseamnă justificare, îndreptăţire, restaurare în neprihănire şi regenerare sau sfinţire.

Calvin era de acord cu Luther în ceea ce priveşte credinţa, adică începutul credinţei conţine în sine reconcilierea prin care omul se apropie de Dumnezeu, precum şi că îndreptăţirea constă din iertarea păcatelor şi acordarea dreptăţii lui Cristos. Dumnezeu îndreptăţeşte iertându-ne; suntem îndreptăţiţi fără plată... Păcătoşii fiind îmbrăcaţi cu dreptatea lui Cristos, sunt socotiţi neprihăniţi. Îndreptăţirea este opusă învinuirii, care antiteză demonstrează clar că forma de expresie este împrumutată din practica tribunalelor. Omul este îndreptăţit prin credinţă. Credinţa nu îndreptăţeşte prin ea însăşi sau printr-o eficienţă intrinsecă, ea este numai un vas; instrumentul prin care se primeşte dreptatea (neprihănirea). Îndreptăţirea nu trebuie confundată cu înnoirea vieţii; a fi îndreptăţit este un lucru, iar a fi făcut făptură nouă este alt lucru.

Calvin la fel ca Luther vede credinţa ca o lucrare a Duhului Sfânt şi răspunsul; omului. Această lucrare a Duhului Sfânt îl ajută pe om să aibă o cunoaştere fermă despre bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de noi, fără plată, dată în Isus Cristos descoperită minţii noastre şi sigilată în inimă de către Duhul Sfânt. Credinţa având ca şi consecinţă pocăinţa, care înseamnă o adevărată întoarcere la Dumnezeu prin mortificarea omului dinlăuntru.

Calvin susţinea asemeni lui Luther primea lui Cristos prin credinţă, iar noi fiind prin inocenţa Lui împăcaţi cu Dumnezeu, astfel avem un Tată favorabil în locul unui judecător. Calvin merge mai departe afirmând că pe aceia pe care Dumnezeu i-a ales, El îi numeşte copiii Săi şi se face Tatăl lor. Deci Dumnezeu nu a îndreptăţit prima dată pe păcătosul care apucă prin credinţă dreptatea lui Cristos; Dumnezeu a hotărât din eternitate să-L considere ca fiind drept în ochii Săi. Aici intervine principiul predestinării absolute, care îl diferenţiază de Luther. Acesta din urmă văzând justificarea prin credinţă, nu prin predestinare.

Calvin ca şi Luther acceptă credinţa ca fiind lucrarea Duhului Sfânt, deoarece omul este decăzut şi nu stă în puterea lui să creadă. Astfel în această stare lipsită de speranţă şi de ajutor oamenii sunt salvaţii prin lucrarea lui Cristos, care a plătit pedeapsa păcatelor. Acest dar a fost un act gratuit din partea lui Dumnezeu, ca expresie a dragostei Lui. prin urmare tot ce a făcut Cristos intră în posesia personală a omului, posesiune care este efectuată de către Duhul Sfânt, care prin lucrarea Sa produce pocăinţă şi credinţă, care după cum spune Luther ca şi Calvin reprezintă o unire vitală între credincios şi Cristos. Această nouă viaţă de credinţă este rezultatul salvării lui Cristos, adică mântuirea.

O problemă de care Calvin a fost preocupat în mod deosebit este siguranţa mântuirii, pe care el a dezvoltat-o spunând că singura bază a siguranţei mântuirii este şi rămâne predestinarea, deoarece Cristos promite să păstreze în siguranţă doar pe toţi cei pe care Dumnezeu i-s încredinţat în grija Lui. Numai aceştia primesc darul stăruinţei şi stăruiesc în credinţă şi în sfinţenie până la capăt.

Această teorie a lui Calvin despre siguranţa mântuirii, fie îi face pe oameni încrezători în sine şi siguri fie îi duce la deznădejde. De altfel el a numit acest lucru spunând: credincioşii recunoscând harul lui Dumnezeu fată de ei sunt nu numai tulburaţi de neliniştea de care adesea au parte ci şi tremură uneori din cauza celor mai cumplite terori. Astfel faptele bune trebuie şi ele să asigure pe cel ales de credinţa lui şi să sporească siguranţa mântuirii sale. Deoarece faptele bune sunt dovada faptului că omul a intrat în unire cu Cristos.

Chiar dacă mulţi l-au condamnat pe Calvin că a pus un mare accent pe predestinare, totuşi el a fost preocupat şi de credinţă, deoarece spunea el că fără îndoială, credinţa este o lumină a Duhului Sfânt prin care înţelegerea noastră este iluminată şi inima noastră este întărită într-o convingere certă; care este sigură de adevărul lui Dumnezeu este atât de neclintit, încât el nu poate decât să împlinească făgăduinţa care a promis-o prin Sfântul Său Cuvânt. Astfel credinţa ne ajută să intrăm în posesia binecuvântărilor promise de Dumnezeu celor predestinaţi pentru mântuire.

Am văzut importanţa pe care o acordă Calvin, dar mai ales Luther credinţei, de aceea în continuare ne preocupă rolul pe care l-au jucat faptele bune în teologia lor.

Deşi există un acord general între Luther şi Calvin privind relaţia faptelor bune cu îndreptăţirea, există totuşi deosebiri notabile în concepţiile lor cu privire la sursa, modelul şi scopul faptelor bune.

Privind sursa faptelor bune Calvin spre deosebire de Luther, car pune accent pe credinţa care îndreptăţeşte, ca sursă spontană a faptelor bune care plac lui Dumnezeu, el nu prezintă credinţa ca pe o cauză care pune în mişcare viaţa credinciosului, ci mai degrabă atribuie sfinţirea omului influenţei Duhului Sfânt. De fapt el pune accent nu pe credinţă ci pe Duhul Sfânt ca sursă a faptelor bune. Credincioşii nu pot împlini nici o altă ascultare faţă de El decât cea pe care le-a dat-o.

În ceea ce priveşte modelul faptelor bune atât Luther cât şi Calvin cred că legea lui Dumnezeu este regula de viaţă şi conduită. Însă Calvin accentuează semnificaţia legii pentru credincios într-un asemenea mod încât un legalism vădit caracterizează teologia sa. Este de datoria credincioşilor să-şi aducă trupurile ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu. Evident credinciosul poate să facă aceasta păzind legea care reprezintă un standard pus în faţa sa de către Dumnezeu, aşa cum este prezentată ea în Scriptură, nu ca pe un test al salvării ci o expresie a voii lui Dumnezeu, pe care un om deja mântuit se va strădui să o împlinească. Acest accent pus pe legea lui Dumnezeu reprezintă un ghid al vieţii creştine. Acestea trebuind să le facă cel regenerat.

Sunt câţiva termeni care descriu legalismul riguros al lui Calvin care caracterizează concepţia sa despre creştinism. Aceşti termeni sunt: poruncă, lege, datorie, servitor, ascultare. După învăţătura lui Luther însă cel regenerat este gata să facă bine oricui din dragoste pentru Dumnezeu.

Calvin, ca şi Luther, nu vede scopul faptelor bune ca fiind slava lui Dumnezeu nici relaţia dintre Dumnezeu şi om cum ar fi un stăpân cu robul său, ci mai degrabă a unui tată cu fiul său şi se manifestă în dragoste. Scopul acestei dragoste este să iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele, aşa cum spune Ioan în epistola sa (1 Ioan 4:11,19).

Deci pentru Calvin ca şi pentru Luther credinţa joacă un rol important în teologia lui, deoarece ea este cea care ajută la stabilirea relaţiei omului cu Dumnezeu sau a lui Dumnezeu cu omul. Astfel îndreptăţirea prin credinţă poate fi considerată temă de bază a teologiei lor alături de predestinare şi suveranitatea lui Dumnezeu

Antropologia lui Calvin şi Luther

În teologia lui Calvin şi cea a lui Luther găsim că ei sunt de acord şi au luat poziţie împotriva doctrinei scolastice cu privire la starea originară a omului şi cu privire la sublinierea sfinţeniei şi neprihănirii crea te împreună cu el, dar se deosebesc între ei în două puncte: şi anume cu privire la trupul fizic şi libertatea voinţei originare.

Luther consideră omul ca fiind o unitate armonioasă iar Calvin nu are o concepţie prea bună despre trup, deoarece îl consideră ca fiind o închisoare care ne ţine încătuşaţi. Este interesant acest mod de gândire a lui Calvin despre încătuşarea trupului.

În ceea ce priveşte voinţa originară Calvin ca şi Luther subliniază sfinţenia şi neprihănirea create împreună cu omul căruia îi aparţin. Aici începe diferenţa dintre ei deoarece Luther a văzut voinţa liberă în starea ei originară dreaptă orientare a voinţei naturale încât nimic să nu-l poată împiedica pe om de a fi un sfânt şi neprihănit, iar păcatul fiind doar o renunţare la libertatea dată de Dumnezeu. Calvin însă vede în libertatea originară a omului o simplă libertate formală, o capacitate de alegere contrară. De aici rezultă că Adam a ales voit să păcătuiască, din voinţa lui care era flexibilă în ambele sensuri atât spre ascultare cât şi spre neascultare.

După Calvin şi Luther omul este distrus de păcat, dorind să fie cineva prin eforturi proprii, nesocotindu-şi Creatorul şi Făcătorul a tot ce este bun. Aceasta a dus la căderea lui tragică încât a ajuns să numai poată să facă nimic. Astfel fără Dumnezeu nu poate face nimic, singurul mijloc de mântuire este graţia divină. În sensul acesta se pare că tinde spre a-i face pe oameni roboţi care fac doar ceea ce vrea Dumnezeu. Evident că nu a vrut să spună aceasta deoarece Dumnezeu nu anihilează voinţa omului, astfel omul este liber să aleagă între o faptă bună şi una rea.

Omul prin căderea în păcat a încercat să se dezvolte singur fără Dumnezeu, dar datorită acestui fapt omul a trebuit să fie dezbrăcat de toate darurile lui Dumnezeu cu care se mândrea prosteşte, astfel încât dezgolit şi lipsit de orice slavă omul să-L poată cunoaşte pe Dumnezeul pe care l-a dispreţuit. Care rezultat această asemănare cu Dumnezeu ştergându-se din noi, iar noi toţi care provenim din neamul lui Adam ne suntem carne din carne, deşi avem şi suflet o simţim numai pe aceasta.

Calvin a susţinut ideea că omul a căzut în păcat datorită hotărârii suverane a lui Dumnezeu, care l-a lăsat pe Adam din starea de sfinţenie să cadă în păcat. În această privinţă Calvin asemeni lui Luther spune că a constat din neascultare, răzvrătire împotriva Autorului pe care trebuia să-L admire.

Căderea lui Adam a implicat toată rasa umană. Astfel la întrebarea cum s-a transmis păcatul lui Adam tuturor urmaşilor lui, Calvin a răspuns: Dumnezeu a poruncit ca darurile pe care i le-a făcut primului om să fie păstrate sau pierdute, atât în privinţa lui însuşi cât şi în cea a posterităţii sale. Astfel păcatul originar, coruptibilitatea înnăscută şi ereditară a omului, precum şi stricăciunea naturii sale, se aplică tuturor oamenilor şi cuprinde întreaga fiinţă a omului.

O dată cu căderea omului în păcat, acesta a devenit neînsemnat şi păcătos, fiind stricat până în măduva. Im această situaţie trebuie luate cele mai drastice măsuri, ca moralitatea lui să nu se abată deloc de la linia severă a voinţei lui Dumnezeu. Probabil acest lucru l-a determinat pe Calvin să impună acea disciplină severă la Geneva.

Luther a fost mai rezervat spunând că omul nu mai are nevoie de lege şi porunci, deoarece harul l-a făcut stăpân şi liber, aceasta îl deosebeşte de Calvin, care susţinea că el mai are nevoie de frâu şi disciplină. Evident poziţia lui Luther pare a fi mai aproape de adevăr în sensul acesta, deoarece cred că omul născut din nou este liber şi nu mai are nevoie de briere, deoarece el le are deja, fără să i-le impună cineva.

Omul căzut nu se poate reabilita singur, este nevoie de o intervenţie divină, deoarece el nu mai are capacitatea de a alege ceea ce este bine din punct de vedere spiritual. El obţine mântuirea numai prin harul lui Dumnezeu sola gratia şi numai prin credinţă sola fide, fără fapte bune. Evident omul lipsit de cunoaştere mântuitoare şi mort în păcat, este chemat la mântuire prin predicarea evangheliei. De aceea susţine el trebuie propovăduită evanghelia, însă numai cei aleşi sunt chemaţi cu eficienţă prin harul irezistibil, iar aceştia nu numai că pot veni, dar într-adevăr vin.

Calvin susţinea coruperea totală a omului, acesta nu mai are putere de redresare. În relaţie cu "lucrurile de jos" se bazează pe înzestrări, iar în relaţie cu "lucrurile de sus" , este total corupt, incapabil să contribuie cu ceva la mântuire. De aceea trebuie să-L primim pe Cristos în care vedem restaurarea naturii noastre corupte.

În Institute cartea II-a, Calvin definea păcatul originar ca fiind: depravarea naturii umane extinzându-se asupra tuturor compartimentelor sufletului, făcându-se sensibil la mânia lui Dumnezeu şi producând în noi lucrările pe care Scriptura obişnuieşte să le definească, drept "firi". Această cooperare este desemnată de apostolul Pavel în mod repetat în termenii păcatului (Gal 5:19), în timp ce lucrările care rezultă din păcat sunt denumite în acelaşi mod fructele păcatului.

Un lucru foarte interesant întâlnit la Calvin este diferenţa pe care el o face între chemarea exterioară, care are loc prin auzirea Cuvântului şi cea interioară, efectuată de Duhul Sfânt. Chemarea exterioară este pentru toţi, dar nu pentru viaţă ci ca o condamnare pentru moarte, în timp ce chemarea lăuntrică favorizează numai pe credincioşi, aleşi prin iluminarea Duhului Sfânt.

Chemarea lăuntrică presupune câteva acte cum ar fi credinţa şi pocăinţă. Primul act fiind credinţa pe care Duhul Sfânt o lucrează în noi. Calvin ca şi Luther consideră credinţa un dar fără plată a lui Dumnezeu, dar subliniază mai mult decât Luther aspectul intelectual al ei.

Credinţa spune Calvin constă în cunoaşterea lui Dumnezeu în Cristos, precum şi cunoaşterea voii Lui cu privire la noi. Temelia aceasta este puterea de convingere anterioară veridicităţii divine. Cu alte cuvinte, fără credinţă nu poţi să-L cunoşti pe Cristos şi voia Sa.

În ceea ce priveşte pocăinţa ea succede credinţa, care se întinde pe tot parcursul vieţii credinciosului, mortificând carnea, crucificând omul vechi şi invidiosul prin Duhul. Aceasta însemnând o adevărată întoarcere la Dumnezeu. Luther a susţinut mustrarea cugetului înaintea legi, iar Calvin susţinea că pocăinţa urmează după credinţă, şi pocăinţa produce credinţă. Calvin înţelege prin aceasta înnoirea vieţii, care urmează după credinţă. El admite că sunt mulţi biruiţi sau conduşi la ascultare de teoria conştiinţei, înainte ca ei să asimileze o cunoaştere a harului, dar aceasta el nu ar numi-o pocăinţă.

Luther nu s-a grăbit să arate o metodă de convertire, dar a susţinut o metodă biblică, de altfel unica, după care Duhul Sfânt, prin lege lucrează recunoaşterea vinei astfel încât omul (păcătosul) este interesat ce trebuie să facă pentru mântuire.

Prin Evanghelie însă vede descoperirea pe care o are păcătosul pocăit cu privire la dragostea lui Dumnezeu în Cristos, acesta lucrând credinţa care primeşte neprihănirea pe care o dă Dumnezeu.


Calvin deşi a aşezat credinţa înaintea pocăinţei, a observat totuşi că nu se potrivea complet Scripturii, în care Cristos şi Ioan Botezătorul mai întâi, îi îndemnau pe oameni să se pocăiască. Dar chiar şi în aceste texte, Calvin nu vede decât dovezi ale ideii despre credinţă, care precede pocăinţa şi spune celor ce nu văd la fel că sunt atenţi la conexiunea silabelor şi dispreţuiesc sensul şi coerenţa cuvintelor. Totuşi lăsând la o parte conexiunea s-a împlinit vremea şi pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie (Marcu 1:12), nu putem spune decât că pocăinţa trebuie să preceadă credinţa.

Sacramentele

Au fost considerate de către Calvin ca fiind mijloace ale harului alături de Cuvântul lui Dumnezeu.

Asemeni lui Luther, Calvin a redus sacramentele la cele şapte ale Bisericii Romano-catolice la două, acestea fiind Botezul şi Euharistia.

Spre deosebire de Zwingli care a acordat o importanţă minimă sacramentelor susţinându-le doar ca simboluri. Calvin crede ca şi Luther de altfel că un sacrament este ceva mai mult decât un simplu simbol, definindu-l ca pe un simbol exterior prin care Dumnezeu pecetluieşte făgăduinţele harului său pentru cugetele noastre, iar la rândul nostru mărturisim pietatea noastră faţă de El. Insă "sacramentele produc efectul pe care ele îl reprezintă, numai în cei aleşi ", pentru necredincioşi ele sunt doar semne fără conţinut. Pentru ca să fie eficiente, Duhul Sfânt, acest învăţător lăuntric care în interior deschide, mişcă şi luminează inima, trebuie să urmeze sacramentele.

Este de remarcat faptul că acest om Calvin nu s-a mulţumit să se folosească de concepţia altora despre sacramente, ci si-a format propria lui părere.

În concepţia sa Sacramentele au un caracter complimentar faţă de evanghelie care este Cuvântul lui Dumnezeu. Calvin le-a numit un ajutor potrivit asemănător predicării Evangheliei în vederea întăririi credinţei, iar alteori ca fiind o mărturie a harului lui Dumnezeu faţă de noi, confirmată printr-un semn exterior probabil fiind influenţat de Augustin.

Botezul

Calvin asemenea lui Luther, şi în contrast cu Zwingli, care vedea în botez numai un simbol intraductiv cu caracter obligatoriu, l-a considerat ca fiind o pecete a unui legământ "ca o diplomă sigilată ". Botezul spunea Calvin reprezintă intrarea noastră în Biserică şi întipărirea noastră în Cristos şi este făcut pentru confirmarea credinţei celor aleşi numit "sacramentalism cognitiv ".

Botezul semnifică pentru cei aleşi începutul "vieţii noi "din Biserică. El ne atestă iertarea păcatelor nu numai pentru trecut dar şi pentru viitor însă, spunea Luther, înlătură vina oricărui păcat prezent şi originar. El serveşte atât pentru confirmarea credinţei, cât şi ca o mărturie înaintea oamenilor. El semnifică, atestă, însă Calvin are marele merit că nu spune nicăieri că botezul "ar conferi" sau "ar da" viaţă nouă sau iertarea păcatelor, botezul fiind deci înţeles biblic ca "mărturia unui cuget curat " (1 Petru 3:21). Asemenea lui Luther, Calvin a admis botezul copiilor mici contra anabaptiştilor.

Calvin ca şi Luther a considerat că Botezul este necesar pentru toţi creştinii, fiindcă este poruncit de Cristos, şi aşa cum susţinea Luther noi nu-i cunoaştem pe cei aleşi din Biserică de aceia trebuie botezaţi toţi, însă nu este necesar pentru mântuire. Copiii nebotezaţi nu sunt "lipsiţi de harul regenerării ".

Spre deosebire de Luther care a permis oricărui membru din biserică în caz extrem să administreze botezul, Calvin spune că nici în caz de necesitate nu este corect ca persoane private să-şi asume administrarea botezului... Aceasta este o parte a ministerului din Biserică. Doctrina după care botezul este necesar mântuirii este denumită de Calvin ca o concepţie rău-formulată din care rezultă consecinţe vătămătoare, această concepţie este susţinută de Luther.

Despre copiii credincioşilor, Calvin afirmă că sunt născuţi în relaţie de legământ, astfel sacramentul este adăugat după aceea ca o pecete ş, nu ca să dea eficienţă făgăduinţei lui Dumnezeu, ca şi cum ar avea nevoie de validitate în ea însăşi, ci numai ca să ne-o confirme.

După Calvin modul de botezare nu are nici o importanţă fie scufundare, fie stropire, fie turnare. Luther însă susţinea ideea botezului prin scufundare. "Bisericilor spunea Calvin trebuie să li se lase libertatea să aleagă în această privinţă potrivit cu diferenţa dintre ţări ", deşi " este sigur că scufundare era practica bisericii antice.

Euharistia

Un alt sacrament nu mai puţin important decât primul a fost euharistia. Acesta a fost unul din punctele mari care îl desparte pe Calvin de Luther în ceea ce priveşte înţelegerea lui.

Calvin a susţinut o prezenţă reală a lui Cristos în Cina Domnului însă nu aşa cum o vedea Luther fizică şi spirituală. Nu a fost de acord cu Zwingli că mâncarea trupului lui Cristos şi băutul sângelui lui Cristos ar însemna doar primirea lui Cristos prin credinţă.

Când s-a pus problema prezenţei lui Cristos în elementele Cinei, Calvin a luat ca şi Butcer calea de mijloc între Luther şi Zwingli, mai aproape de reformatorul elveţian în formă şi de cel german în duh. Astfel nega prezenţa fizică a lui Cristos, însă susţinea în cei mai clari termeni o prezenţă spirituală a lui Cristos simţită prin credinţă şi nu o prezenţă fizică, cum susţinea Luther.

Calvin a fost foarte clar atunci când şi-a susţinut doctrina; astfel într-un tratat din 1540 el explică învăţătura sa despre cina Domnului. Cristos este în ceruri, iar prezenţa lui este spirituală; Duhul Sfânt aducând puterea lui Cristos şi a trupului sfânt între credincioşi refuzând astfel să creadă în transsubstanţiere.

Când Calvin vorbeşte despre prezenţa lui Cristos în euharistie spune că Isus mă îndeamnă să iau să mănânc şi să beau trupul şi sângele Lui sub formă de pâine şi vin, eu cred că El însuşi mi el dăruieşte şi eu le primesc. El merge mai departe şi spune că în misterul cinei sub simbolurile pâinii şi vinului, Cristos ne este oferit cu adevărat, chiar trupul şi sângele Său, în care El a împlinit toată ascultarea ca să obţină îndreptăţirea noastră. Iar scopul acestei arătări este mai întâi ca noi să putem fi uniţi într-un trup unic cu El, iar în al doilea rând, ca fiind făcuţi părtaşi ai substanţei Lui să putem experimenta puterea Lui în comunicarea tuturor binecuvântărilor.

Calvin nu admite transsubstanţierea, aşa cum nici Luther nu era de acord cu ea. Calvin însă nu este de acord nici cu consubstanţierea pe care o susţinea o susţinea Luther. El crede într-o prezenţă reală, dar spirituală a lui Cristos şi că în momentul cuminecării, Cristos fiind la dreapta lui Dumnezeu în cer coboară pe pământ însă credincioşii prin putere Duhului Sfânt sunt ridicaţi la comuniunea cu Cristos. Astfel sufletul credinciosului este răpit în cer, iar trupul lui Cristos, care stă de-a dreapta Tatălui şi nu este prezent pretutindeni, se varsă din cer ca o putere în sufletul celui credinciosului predestinat pentru fericire. Iar sufletul celui predestinat pentru condamnare, rămâne jos pe pământ, acesta primind doar pâine şi vin.

În timp ce Luther susţinea prezenţa lui Cristos în euharistie, Calvin credea că sufletul este dus la cer. Ceea ce susţine Calvin adică prezenţa spirituală a lui Cristos nu este nici transsubstanţiere, nici consubstanţiere, nici simbolism. Ea este o prezenţă spirituală.

Este interesant şi trebuie înţeles ce vrea să spună Calvin prin cuvintele:" Noi primim cu adevărat în acelaşi timp trupul însuşi". El nu vrea să spună că trupul ci toate binecuvântările, pe care Cristos le oferă în trupul Său. Calvin neagă orice prezenţă reală fizică a lui Cristos, (aceasta susţinea Luther) şi susţine numai influinţa spirituală a lui Cristos, puterea lui şi eficienţa Sa ca Răscumpărător.

În consecinţă trupul lui Cristos şi sângele lui sunt luate cu pâinea şi vinul, nu oral, pe gură, cum susţinea Luther ci spiritual prin credinţă. Pâinea şi vinul sunt semne care ne reprezintă nouă hrana invizibilă pe care o primim din trupul şi sângele lui Cristos. Şi din cauză că taina aceasta, a unirii secrete a lui Cristos cu credincioşii, este de neînţeles prin natură. El arată o figură şi o imagine a ei în semne vizibile şi dând semne şi gajuri ne-o face tot aşa de sigură pentru noi, ca şi cum am privi cu ochii noştri. Cu alte cuvinte, noi prin euharistie avem un mijloc prin care putem să ne hrănim din Cristos şi să participăm în El, într-o unire cu Cristos.