Oameni trec prin jurul meu
Ochii lor nu pot masca
Sufletul lor gol si greu
Drumul drept nu-l pot afla
Singuri poarta-al lor tumult
Teama au nespus
Când au strigatul tacut
Asculta Isus

Au nevoie de El
Când speranta nu mai e
Doar Isus scapare e
Au nevoie de El
Si tu trebuie sa spui
Au nevoie de El

E mijlocul unei zile de mai si e tare cald afara. E mai placut intr-o astfel de zi sa fii la un picnic sau sa stai undeva la umbra sa te odihnesti. Totusi, daca ai cate ceva de rezolvat, te trezesti hoinarind pe strazile orasului. De cateva ore talpile-ti calca trotuarul fierbinte si speri sa-ti termini cat mai repede treburile si apoi sa te odihnesti, sa bei un pahar cu apa rece...

Fara sa vrei, intalnesti in cale tot felul de oameni, fiecare alearga poate ca si tine datorita familiei pe care o au, a scolii sau serviciului, sau poate ca nu au nimic din toate astea dar totusi se trezesc umbland pe strazi, cautand parca si ei ceva... Daca tot ai de umblat printre ei, poate ca iti face placere sa privesti la cate unii dintre ei, ochii iti sunt izbiti de diversitatea lor. Incerci cumva sa-ti dai seama ce gandesc, esti curios incotro se indreapta. Ii vezi obositi, incearcand sa para bine dispusi si cauti sa patrunzi in sufletul lor, sa le cunosti tainele, sa vezi daca sunt cu adevarat fericiti asa cum vor sa para. Cand privesti mai adanc in ochii lor, abia atunci iti dai seama ca au sufletul gol, in spatele zambetului lor fortat gasesti o inima sangeranda, batuti de vant si de arsita vremii, ascunzand in ei dureri ne-spuse, plictisiti de viata, incarcati cu poveri...

Iti dai seama ca de fapt, mai mult decat a cauta sa-si rezolve treburile, ei cauta ceva anume care sa le implineasca vietile, sa-i satisfaca. Iti aduci aminte de ceea ce ai invatat candva ca una din nevoile fundamentale ale omului este nevoia de Dumnezeu, raportarea la acea fiinta superioara pe care se simt indemnati sa-o cunoasca, s-o descopere. Oamenii se intreaba cine sunt ei de fapt, de unde vin si incotro merg, care este rostul lor prin lume? Si cand te gandesti ca fiecare dintre ei au cate o poveste, o impletire de durere si suferinta pe care ar vrea s-o spuna cuiva, dar toti vor acelasi lucru si nu mai este cine sa-i asculte...

Acum cateva sute de ani, un Strain isi incepu un misterios pelerinaj printre pamanteni, purtand cu el o misiune care avea sa dezlege aceste adanci intrebari si nevoi ale oamenilor. Venise din alta lume si pentru a se face inteles oamenilor, isi lua un cort smerit, un chip de om al durerii, obisnuit cu suferinta. Cine a crezut ca tocmai lui i se incredintase aceasta misiune, ce putea face o odrasla slaba, iesita parca dintr-un pamant uscat? Sa fi iubit el oare mai mult portile cerului prin care coborase pe pamant decat locasurile lui Dumnezeu (ps.87:2)? El venise sa puna pe oameni intr-o stare dupa voia lui Dumnezeu si, dupa cativa ani cat a umblat printre ei, s-a putut vedea o samanta de urmasi…

Sa nu fi aflat oare oamenii de acel Strain, nu stiu ei ca problema lor a fost rezolvata? De ce sunt inca zbuciumati si cauta raspunsul acolo unde nu-l pot gasi? Daca totusi nu stiu despre El sau poate ca nu-l inteleg?… Gandul acesta ma face sa tresar, imi dau seama cata nevoie este de oameni care il cunosc pe Strain si care sa le spuna si lor despre El! Cati vor face asta? La cati le pasa de sufletul lor?

Oameni trec prin jurul meu, ochii lor… , sufletul lor…, singuratatea lor…, teama lor…, strigatul tacut…, speranta nu mai e…, mainile lor intinse… Pana cand?!!

Au nevoie de Strain, si tu trebuie sa le spui! Tu Il cunosti! Pentru tine nu mai e un strain…