Culorile vieții

"Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor." [Facerea 1:2]

În momentul când îmi închid ochii, totul în jurul meu se preface în întuneric iar lumea de afară, cu mulțimea ei multicoloră, se transformă brusc într-o perdea de întuneric, ca de smoală, și atunci înțeleg dezamăgirea celor ce nu avut niciodată bucuria de a trăi dincolo de perdeaua întunericului, în lumea plină de culoare în care trăiesc eu astăzi. Cât de fericit sunt că pot să văd! Și toate acestea, datorită bunului Dumnezeu!

Mă întreb: Cum pot să explic unui orb ce culoare minunată au trandafirii? Cum aș putea să-i arăt ce mantie albă are iarna? Cum să-i arăt albastru cerului, când lumea lui, e întuneric?

Odată, citind versetele din Geneza, cum Dumnezeu a început să zidească pământul, și nu numai, mi-am oprit atenția asupra versetului unde spune că; ,,Pământul era pustiu și gol.’’ Să înțeleg că pământul era o masă de întinderi, fără culoare, fără forme, o întindere dominată de întuneric, pe care astăzi mi-ar plăcea să o compar cu una din planetele ce stau agățate, acolo sus, în neantul ceresc. Vreau astăzi să vorbesc despre culoare, despre lucrurile ce reflectă prin culori, viața noastră zilnică.

Viața are sens, are gust, are culoare, de aceea Dumnezeu nu a vrut ca pământul să fie un pustiu, un deșert, un loc unde doar dunele de nisip să fie și cetățenii, și decorul auriu și înecăcios al nisipului. Nu!

El, în înțelepciunea Sa, a luat pensula și, cu ea, a început să vopsească în albastru mările și oceanele atât de largi și de necuprinse, apoi cerul, ce stă ca o umbrelă larg deschisă deasupra noastră, l-a vopsit și pe el cu o nuanța mult mai deschisă de albastru, spre turcoaz.

Ca un mare pictor, cu un talent desăvârșit, a luat din nou penelul și, cu el, a început să picteze cu un verde atât de frumos pășuni, lanuri, munți, păduri, câmpii ce se întind ca un covor la picioarele munților falnici, ce, de multe ori, fruntea o au acoperită de nori și ceață.

Apoi, cu puncte mici, ce au prins rădăcină, a pictat și florile, într-o mulțime multicoloră, ca, prin ele, să înțelegem culoarea, sensul vieții, tandrețea. Pe margini de râuri, de fluvii ce curg la nesfârșit, a vopsit în galben grânele ce ne sunt pâinea cea de toate zilele. A decis ca, la fiecare sfârșit de an, să vopsească totul întru-n alb imaculat, iar culoare roșie a lăsat-o, în cele din urmă, să fie culoare ce simbolizează ceva sfânt, culoare care să ne aducă aminte de sângele lui Isus. A chemat apoi la El anotimpurile şi le-a înzestrat pe fiecare cu câte o mantie multicoloră, ca, prin ele, să înțelegem că și culorile mor și renasc, în fiecare an.

Mai mult decât atât, culorile sunt și au fost ingredientul principal al Marelui Pictor iar, fără de ele, pământul ar fi fost, poate și pentru noi, mereu aceeași lume a umbrelor, a întunericului, o lume condusă de un baston. Nu pot să-mi imaginez fericirea și curiozitatea orbului Bartimeu, atunci când Domnul Isus i-a deschis ochii! Deși sunt mulți care, din păcate, trăiesc în lumea umbrelor și a întunericului, mă întreb din nou: Cum pot să arăt unui orb ce culoare au marea, cerul, florile, absolutul total ce ne înconjoară?

Răspunsul îl voi găsi doar în Dumnezeu!

Viorel Balcan,  29 ianuarie 2013