Lev. 16:32-33 „Ispăşirea să fie făcută... pentru Locul prea sfânt, să facă ispăşire pentru cortul întâlnirii si pentru, altar, si să facă ispăşire pentru preoţi şi pentru tot poporul adunării".

NEVOIA DE ISPăŞIRE.

Cuvântul „ispăşire" (în limba ebraică kippurim, de la kaphar, care înseamnă „a acoperi") sugerează ideea acoperirii păcatului achitând o plată echivalentă (adică o „răscumpărare") astfel încât o compensaţie corespunzătoare este plătită pentru ofensa comisă (de reţinut principiul „răscumpărării" din Ex. 30:12; Num. 35:31; Ps. 49:7; Is. 43:3).

(1) Nevoia de ispăşire s-a născut din faptul că dacă păcatele lui Israel (Lev.16:30) nu erau ispăşite, i-ar fi expus pe ei mâniei lui Dumnezeu (comp. cu Rom. 1:18; Col. 3:5; I Tes. 2:16). Astfel, scopul instituirii Zilei Ispăşirii era să asigure o jertfă cuprinzătoare pentru toate păcatele care puteau fi ispăşite prin jertfele aduse în cursul anului anterior, în felul acesta poporul era curăţit de păcatele anului care trecuse, era îndepărtată mânia lui Dumnezeu de la ei şi era menţinută părtăşia lui Dumnezeu cu ei (Lev. 16:30-34; Evr. 9:7).

(2) Fiindcă Dumnezeu a dorit să-i salveze pe Israeliţi iertându-le păcatele şi împăcându-i cu Sine, El le-a oferit o cale de salvare prin acceptarea jertfirii unei vieţi nevinovate (adică animalul care era sacrificat) în locul morţii lor; acest animal purta vina şi pedeapsa lor (Lev. 17:11; comp. cu Is. 53:4, 6, 11) şi acoperea păcatele lor prin sângele lui vărsat.

RITUALUL ZILEI ISPăŞIRII

În capitolul 16 din cartea Leviticul este descrisă desfăşurarea ceremoniei Zilei Ispăşirii, cea mai importantă zi de sărbătoare a anului israelit. în această zi marele preot, îmbrăcat în veşminte sfinţite, se pregătea mai întâi pe sine spălându-şi trupul cu apă. Apoi, înainte de efectuarea ispăşirii pentru păcatele poporului, el trebuia să aducă ca jertfă un viţel pentru propriile sale păcate. După aceea el lua doi ţapi şi arunca sorţii pentru ei: unul devenea jertfa de ispăşire, iar celălalt ţapul pentru efectuarea ispăşirii (Lev. 16:8). El junghia primul ţap, lua sângele lui, intra în Locul prea sfânt dincolo de perdeaua dinăuntru şi stropea cu sânge capacul ispăşirii, punând sângele între Dumnezeu şi Tablele Legii care se aflau în interiorul chivotului (legi pe care ei le călcaseră; dar care acum erau acoperite de sânge), în felul acesta făcându-se ispăşire pentru păcatele întregului popor (Lev. 16:15-16). în cele din urmă el lua ţapul viu, îşi punea mâinile pe capul lui, mărturisea deasupra lui toate păcatele neiertate ale Israeliţilor şi-i izgonea în pustie, simbolizând faptul că păcatele lor erau duse înafara taberei ca să dispară în pustie (Lev. 16:21-22).

(1) Ziua Ispăşirii trebuia să fie o adunare solemnă, o zi în care poporul postea şi se smerea înaintea Domnului (Lev. 16:31); această atitudine sublinia gravitatea păcatului şi faptul că lucrarea lui Dumnezeu de ispăşire era eficientă numai pentru cei care aveau o inimă pocăită şi o credinţă stăruitoare (compară cu Lev. 23:27; Num. 15:30; 29:7).

(2) Ziua ispăşirii săvârşea ispăşirea pentru toate păcatele şi încălcările de lege neîspăşite în anul precedent (Lev. 16:16, 21). Ea trebuia să fie respectată în fiecare an în acelaşi mod.

HRISTOS ŞI ZIUA ISPăŞIRII.

Ziua Ispăşirii conţine un adânc: simbolism arătând către lucrarea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Noul Testament, autorul cărţii către Evrei subliniază împlinirea, în noul legământ, a simbolismului ritualului Zilei Ispăşirii (vezi Evr. 9:6-10:18, vezi articolul HRISTOS ÎN VECHIUL TESTAMENT ).

(1) Repetarea obligatorie în fiecare an a ritualurilor de aducere a jertfelor arată caracterul lor temporar. Ele arătau spre vremea când Hristos va veni să ridice pentru totdeauna orice păcat mărturisit (comp. cu Evr. 9:28; 10:10-18).

(2) Cei doi ţapi reprezintă ispăşirea, iertarea, împăcarea şi curăţirea împlinite de Hristos. Ţapul junghiat reprezintă moartea Sa substitutivă şi jertfitoare pentru păcătoşi ca plată pentru păcat (Rom. 3:24-26; Evr. 9:11-12, 24-26). Ţapul de ispăşire, izgonit în pustie purtând păcatele poporului, întruchipează jertfa lui Hristos care îndepărtează păcatul şi vina tuturor acelora care se căiesc (Ps. 103:12; Is. 53:6; Ioan 1:29; Evr. 9:26).

(3) Jertfele din Ziua Ispăşirii asigurau o „acoperire" a păcatului nu o ştergere a păcatului. Sângele lui Hristos vărsat pe cruce însă, este ispăşirea supremă a lui Dumnezeu pentru omenire, care şterge păcatul o dată pentru totdeauna (compară cu Evr. 10:4, 10-11). Hristos, ca jertfă desăvârşită (Evr. 9:26; 10:5-10), a plătit întreaga pedeapsă pentru păcatele noastre (Rom. 3:25-26; 6:23; Gal. 3:13; II Cor. 5:21) şi a adus jertfa ispăşitoare care ne izbăveşte de mânia lui Dumnezeu, ne împacă cu El şi înnoieşte părtăşia noastră cu El (Rom. 5:6-11; II Cor. 5:18-19; I Petru 1:18-19; I Ioan 2:2).

(4) Locul preasfânt unde marele preot intra cu sânge ca să facă ispăşirea reprezintă tronul lui Dumnezeu în cer; Hristos a intrat în acest „Loc preasfânt" ceresc după moartea sa, aducând propriul Său sânge ca să facă ispăşirea pentru cel credincios înaintea tronului lui Dumnezeu (Ex. 30:10; Evr. 9:7-8, 11-12, 24-28).

(5) Deoarece jertfele de animale erau un simbol al jertfei desăvârşite a lui Hristos pentru păcat şi şi-au găsit împlinirea în jertfa de Sine a Lui, după, moartea sa pe cruce nu mai este nevoie de jertfele de animale (Evr. 9:12-18).