Deut. 29:1 „Iată cuvintele legământului pe care a poruncit lui Moise Domnul să-l încheie cu copiii lui Israel în ţara Moabului, afară de legământul pe care-l încheiase cu ei la Horeb."

LEGăMÂNTUL DE LA MUNTELE SINAI (HOREB). Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam şi l-a reînnoit cu Isaac şi Iacov (vezi articolul LEGăMÂNTUL LUI DUMNEZEU CU AVRAAM, ISAAC ŞI IACOV ). Legământul Său cu Israeliţii, făcut la poalele Muntelui Sinai (vezi Ex. 19:1 ) conţine două principii de bază dezvoltate în articolul sus menţionat: (1) Numai Dumnezeu stabileşte făgăduinţele şi obligaţiile legământului Său, şi (2) oamenii trebuie să le accepte în credinţă plină de ascultare. Principala diferenţă între acest legământ şi cel precedent este că Dumnezeu a pre­cizat făgăduinţele si responsabilităţile acestuia înainte de a-l consfinţi (Ex. 24:1-8).

(1) Promisiunile lui Dumnezeu cuprinse în acest legământ erau, în esenţă, aceleaşi cu cele făcute lui Avraam (vezi Ex. 19:1 ). El promitea (a) să dea Israeliţilor ţara Canaanului după ce îi va răscumpăra din robia egipteană (Ex. 6:3-6; 19:4; 23:20, 23), şi (b) să fie Dumnezeul lor şi să-i adopte ca popor al Său (EX. 6:7; 19:6; vezi Deut. 5:2 ). Ultimul scop al lui Dumnezeu era să aducă în lume pe Mântuitorul prin intermediul poporului legământului.

(2) Înainte să împlinească toate aceste promisiuni, Dumnezeu a cerut Israeliţilor să se oblige să păzească legile Sale făcute cunoscute în timpul şederii la Muntele Sinai. După ce Dumnezeu a revelat cele Zece Porunci şi multe alte legi ale legămân­tului (vezi articolul LEGEA VECHIULUI TESTAMENT ), Israeliţii au jurat într-un glas: „Vom face tot ce a zis Domnul" (Ex. 24:3). Fără această făgăduinţă solemnă de a accepta cerinţele Legii lui Dumnezeu, legământul dintre ei şi Domnul Dumnezeu nu ar fi fost confirmat (compară cu Ex. 24:8 ).

(3) Această înţelegere de a păzi Legea lui Dumnezeu a rămas o condiţie a legământului. Numai prin stăruinţa în ascultarea de poruncile Domnului şi prin aducerea jertfelor stabilite în legământul Său Israel putea să rămână ca posesiune a lui Dumnezeu păstrată cu grijă şi să nu întrerupă primirea binecuvântărilor Sale. Cu alte cuvinte, alegerea pentru totdeauna a lui Israel ca popor al lui Dumnezeu a fost condiţionată de ascultarea de El ca Domn al lor (vezi Ex. 19:5 ).

(4) De asemenea, Dumnezeu a arătat în mod limpede ce urma să se întâmple dacă cei din poporul Său nu ar fi păzit obligaţiile legământului. Pedeapsa pentru neascultare era îndepărtarea din mijlocul poporului legământului, fie prin alungare, fie prin moarte (vezi Ex. 31:14-15). Această pedeapsă repetă avertismentul dat de Dumnezeu în timpul exodului potrivit căruia aceia care aveau să nu respecte instrucţiunile pentru ţinerea Paştelui urmau să fie excluşi din popor (Ex. 12:15, 19; 12:15 ). Acestea nu erau ameninţări fără temei. La Cades, de exemplu, când Israeliţii s-au răzvrătit împotriva Domnului, din necredinţă, şi au refuzat să intre în Canaan deoarece s-au temut de locuitorii lui, Dumnezeu S-a mâniat pe ei şi i-a făcut să pribegească în pustie pentru următorii treizeci şi nouă de ani; acolo, toţi Israeliţii care depăşeau vârsta de douăzeci de ani au murit (excepţie făcând Caleb şi Iosua, vezi Num. 13:26-14:39; 14:29, ). Neascultarea şi necredinţa lor i-au adus în situaţia de a pierde dreptul de a intra în ţara odihnei promisă de Dumnezeu (compară cu Ps. 95:7-11; Evr. 3:9-11, 18).

(5) Ascultarea pe care Dumnezeu o aştepta de la poporul Său nu era desăvârşită, ci o ascultare sinceră şi plină de zel. Inerentă legământului era recunoaşterea faptului că, din când în când, din cauza slăbiciunii naturii umane, ei puteau să cadă (vezi Deut. 30:20, ). Pentru a şterge vinovăţia păcatului şi a împăca poporul cu Sine, Dumnezeu a prevăzut sistemul jertfelor în general şi, în particular, în fiecare an, Ziua Ispăşirii (vezi articolul ZIUA ISPăŞIRII, ). Poporul putea să-şi mărturi­sească păcatele, să aducă diferite jertfe şi să se împace cu Domnul, însă Dumnezeu urma să judece cu asprime neascultarea, răzvrătirea şi apostazia intenţionate.

(6) Prin legământul Său cu Israeliţii, Dumnezeu a urmărit ca oamenii din alte popoare, observând credincioşia lui Israel faţă de Dumnezeu şi binecuvântările care o însoţesc, să dorească să se apropie de Domnul şi să devină o parte a adunării celor credincioşi (Deut. 4:6, ). Apoi, prin Răscumpărătorul promis, neamurile lumii urmau să fie invitate să accepte, de asemenea, aceste promisiuni. Aşadar, legământul i a avut un accent misionar.



LEGăMÂNTUL REÎNNOIT ÎN CÂMPIA MOABULUI.



După ce generaţia răzvrătită şi necredincioasă de Israeliţi a murit în timpul pribegiei prin pustie care a durat treizeci şi nouă de ani, Dumnezeu a chemat o nouă generaţie de Israeliţi şi a pregătit-o pentru intrarea în ţara promisă prin reînnoirea legământului cu El. Pentru a cuceri ţara Canaanului cu deplin succes, a fost nevoie atât ca ei să se angajeze faţă de acest legământ cât şi de asigurarea că Domnul Dumnezeu va fi cu ei.

(1) Acest legământ reînnoit este punctul principal asupra căruia se concentrează cartea Deuteronom (vezi introducerea la Deuteronom). După un preambul (Deut. 1:1-5), Deuteronomul rezumă istoria relaţiilor lui Dumnezeu cu poporul Său din (vremea când ei au părăsit Sinaiul (Deut. 1:6-4:43), expune principalele prevederi ale legământului (Deut. 4:44-26:19), reaminteşte Israeliţilor blestemele şi binecuvân­tările legământului (Deut. 27:1-30:20) şi se încheie cu orânduiri pentru continuarea iui (Deut. 31:1-33:29). Deşi nu se menţionează în mod special în carte, putem presupune că naţiunea lui Israel, într-un singur glas, cu un sincer „Amin", a acceptat prevederile legământului, aşa cum făcuse generaţia precedentă la Muntele Sinai (compară cu Ex. 24:1-8; Deut. 27).

(2) Forma de bază a acestui legământ a rămas aceeaşi cu a legământului de la Muntele Sinai. O temă care revine în Deuteronom este aceea că dacă poporul lui Dumnezeu va asculta toate cuvintele legământului, Dumnezeu îi va binecuvânta; dimpotrivă, dacă ei nu vor face aşa, Dumnezeu îi va blestema şi pedepsi (vezi în mod special Deut. 27-30). Singura cale prin care ei şi urmaşii lor puteau rămâne pentru totdeauna în ţara Canaanului era păzirea legământului, prin iubirea Domnului (vezi Deut. 6:5, nota) şi ascultarea de Legea lui Dumnezeu (Deut. 30:15-20).

(3) Moise a instruit poporul să-şi reîmprospăteze în mod periodic memoria cu privire la legământ. La fiecare şapte ani, la Sărbătoarea Corturilor, toţi Israeliţii trebuiau să se înfăţişeze în locul ales de Dumnezeu; acolo urma să li se amintească legământul lor prin citirea şi explicarea Legii lui Moise şi prin angajamentul de a respecta cele auzite (Deut. 3i:9-13).

(4) Vechiul Testament înregistrează câteva exemple notabile de aducere aminte şi reînnoire a acestui legământ. După ce ţara a fost cucerită şi cu puţin timp înainte de moartea lui Iosua, acesta a chemat tot poporul la o adunare în acest scop (los. 24). Răspunsul poporului a fost clar şi hotărât: „Noi vom sluji Domnului, Dumnezeului nostru şi vom asculta glasul Lui" (los. 24:24). în consecinţă, „Iosua a făcut în ziua aceea un legământ cu poporul" ( los. 24:25). în mod asemănător, Iehoiada a condus ceremonia unui legământ reînnoit la încoronarea lui Ioas (II Împ. 11:17), aşa cum a făcut şi Iosia (II Împ. 23:1-3), Ezechia (compară cu II Cron. 29:10) si Ezra (Neem. 8:1-10:39).

(5) Chemarea la aducerea aminte şi reînnoirea legământului este oportună şi astăzi, Noul Testament este legământul lui Dumnezeu cu noi. Noi ne reamintim de legământul Său încheiat cu noi când citim şi studiem revelaţia Sa cu făgăduinţele şi prevederile acestuia, când o auzim vestită în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu şi, mai ales, când participăm la Cina Domnului (vezi I Cor. 11:17-34). Prin Cina Domnului noi ne reînnoim de asemenea angajamentul de a-L iubi pe Domnul şi de a-L sluji cu toată inima (vezi I Cor. 11:20, ).