Neem, 8:5-6 „Ezra a deschis canea înaintea întregului popor, căci stătea mai sus decât tot poporul. Si când a deschis-o, tot poporul s-a sculat.

Ezra a binecuvântat pe Domnul, Dumnezeul cel mare, si tot poporul a răspuns ridicând mâinile: „Amin! Amin!" Si s-au plecat si s-au închinat înaintea Domnului, cu faţa la pământ."

Închinarea constituie acele acţiuni şi atitudini prin care se venerează şi cinsteşte demnitatea unicului Dumnezeu al cerului şi al pământului. Astfel, închinarea îl are în centru pe Dumnezeu, nu pe om. În închinarea creştină, noi ne apropiem de Dumnezeu cu recunoştinţă din cauza a ceea ce El a făcut pentru noi în Hristos şi prin Duhul Sfânt. Aceasta necesită o ancorare în El a credinţei şi o recunoaştere a faptului că El este Dumnezeul şi Domnul nostru.

SCURTă ISTORIE A ÎNCHINăRII ADUSE DUMNEZEULUI CEL ADEVăRAT.

Făpturile umane s-au închinat lui Dumnezeu de la începutul istoriei. Adam şi Eva aveau părtăşie în mod curent cu Dumnezeu în grădina Edenului (comp. cu Gen. 3:8). Cain şi Abel au adus amândoi jertfe (în ebraică, minhah, „dar, tribut", tradus ca ,jertfă de mâncare" în Lev. 2:1) Domnului (Gen. 4:3-4); urmaşii lui Set au chemat „Numele Domnului" (Gen. 8:20). Avraam a presărat întinsul ţării promise cu altare închinate Domnului pentru arderile de tot (Gen. 12:7-8; 13.-448; 22:9) şi a stat de vorbă cu Domnul în mod apropiat (Gen. 18:23-33; 22:11-18).

Închinarea efectuată public a ajuns să se facă după toate regulile numai după exod (ieşirea din Egipt), când cortul a fost făcut la muntele Sinai. După aceea jertfe regulate erau aduse zilnic şi, în special, de Sabat, iar Dumnezeu a rânduit câteva sărbători religioase anuale ca prilejuri pentru închinarea publică israelită (Ex. 23:14-17; Lev. 1-7; 16; 23:4-44; Deut. 12;16). Această închinare a devenit mai târziu concentrată în jurul Templului din Ierusalim (comp. cu planurile lui David aşa cum sunt consemnate în I Cron. 22-26). Când Templul a fost distrus în anul 586 în. Hr., Evreii au zidit sinagogi ca locaşuri de învăţătură şi închinare în perioada când ei s-au aflat în robie, dar şi în oricare loc unde s-au stabilit. Aceste clădiri au continuat să fie folosite pentru închinare chiar după zidirea celui de-al doilea Templu sub conducerea lui Zorobabel (Ezra 3-6). în perioada N.T. existau sinagogi în Palestina şi în tot cuprinsul imperiului roman (de exemplu, Luca 4:16; Ioan 6:59; Fapte 6:9; 13:14; 14:1; 17:1,10; 18:4; 19:8; 22:19).

Închinarea în vremea Bisericii primare avea loc atât în Templul din Ierusalim cât şi în case particulare (Fapte 2:46-47). în afara Ierusalimului, creştinii se închinau, cât li se permitea, în sinagogi; când aceasta nu le mai era îngăduită, ei se întâlneau în altă parte pentru închinare de obicei în case particulare (comp. cu Fapte 18:7; Rom. 16:5; Col. 4:15; Filim. 2), şi, uneori, chiar în săli publice (Fapte 19:9-10).

EXPRIMăRI ALE ÎNCHINăRII CREŞTINE.

(1) Cheia principiilor care guvernează închinarea creştină: (a) Adevărata închinare are loc în duh şi în adevăr (vezi Ioan 4:23, ), adică închinarea trebuie să fie în conformitate cu descoperirea lui Dumnezeu asupra lui însuşi în Fiul (comp. cu Ioan 14:6). În plus, ea implică duhul omului şi nu doar mintea, precum şi manifestările Duhului Sfânt (I Cor. 12:7-12). Practica creştină a închinării trebuie să corespundă modelului nou-testamental pentru Biserică (vezi Fapte 7:44,). Credincioşii de astăzi trebuie să dorească, să caute şi să pretindă ca normă pentru Biserică toate elementele care sunt găsite în experienţa închinării din Noul Testament (comp. cu principiul ermeneutic dezvoltat în introducerea la cartea Faptele Apostolilor).

(2) Trăsătura de bază a închinării în V.T. era sistemul jertfelor (vezi Num. 28-29). Deoarece jertfa pe cruce a lui Isus Hristos a împlinit acest sistem, nu mai este nevoie de vărsarea de sânge ca parte a închinării creştine (vezi Evr. 9:1-10:18). Prin taina Cinei Domnului, Biserica nou testamentală a comemorat permanent această jertfă a lui Hristos făcută o dată pentru totdeauna (I Cor. 11:23-26). De asemenea, Biserica este îndemnată să aducă „o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui" (Evr. 13:15) şi să aducem trupurile noastre ca „o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu" (vezi Rom. 12:1, ).

(3) Lauda adusă lui Dumnezeu este esenţială pentru închinarea creştină. Aceasta era un element cheie în închinarea către Dumnezeu a lui Israel (de exemplu, Ps. 100:4; 106:1; 111:1; 113:1; 117) precum şi în închinarea Bisericii primare (Fapte 2:46-47; 16:25; Rom. 15:10-11; Evr. 2:12; vezi articolul LAUDA, ).

(4) O cale esenţială de laudă adusă lui Dumnezeu o constituie cântarea psalmilor, a imnurilor şi a cântărilor duhovniceşti. V.T. abundă în îndemnuri de a cânta Domnului (de exemplu, I Cron. 16:23; Ps. 95:1; 96:1-2; 98:1, 5-6; 100:1-2). În momentul naşterii lui Isus, o mulţime de oaste cerească a izbucnit într-o cântare de laudă (Luca 2:13-14) iar Biserica nou testamentală era o comunitate care cânta ( I Cor. 14:15; Efes. 5:19; Col. 3:16; Iac. 5:13). Cântările creştinilor Noului Testament erau cântate ori cu mintea (adică într-o limbă omenească) ori în Duhul (adică, în limbi; vezi I Cor. 14:15, ), în nici o împrejurare ei nu considerau cântarea ca o formă de amuzament.

(5) Un alt element important al închinării este căutarea feţei Domnului în rugăciune. Sfinţii V.T. comunicau în mod constant cu Dumnezeu prin rugăciune (de exemplu, Gen. 20:17; Num. 11:2; I Sam. 8:6; II Sam. 7:27; Dan. 9:3-19; comp. cu Iac. 5:17, 18). Apostolii s-au rugat cu stăruinţă după înălţarea lui Isus la cer (Fapte 1:14) şi rugăciunea a devenit o parte obişnuită a închinării creştine în comun (Fapte 2:42; 20:36; I Tes. 5:17; vezi articolul RUGăCIUNEA EFICACE, ). Aceste rugăciuni puteau fi făcute în folosul propriu (de exemplu, Fapte 4:24-30) sau ele puteau fi rugăciuni de mijlocire în favoarea altora (de exemplu, Rom. 15:30-32; Efes. 6:18). Rugăciunea creştinului trebuie să fie însoţită totdeauna de mulţumire către Dumnezeu (Efes. 5:20; Fil. 4:6; Col. 3:15; I Tes. 5:18). Rugăciunea, la fel ca şi cântarea, putea să fie făcută într-o limbă omenească cunoscută sau în limbi (I Cor. 14:13-15).

(6) Mărturisirea păcatului era în mod clar o parte importantă a închinării în V.T, Dumnezeu a instituit Ziua Ispăşirii pentru Israeliţi ca un timp pentru mărturisirea păcatului întregului popor (Lev. 16; vezi articolul ZIUA ISPăŞIRII, ). În rugăciunea sa prilejuită de sfinţirea Templului, Solomon recunoaşte importanţa mărturisirii păcatului (I Împ. 8:30-39). Când Ezra şi Neemia au înţeles până unde se depărtase poporul lui Dumnezeu de legea Sa, ei au condus tot poporul din Iuda într-o rugăciune publică fierbinte de mărturisire (Neem. 9). Tot aşa, în rugăciunea Domnească, Isus învaţă pe credincioşi să ceară iertarea păcatelor (Mat. 6:12). Iacov instruieşte pe credincioşi să-şi mărturisească unul altuia păcatele (Iac. 5:16); printr-o astfel de mărturisire noi primim asigurarea iertării îndurătoare a lui Dumnezeu (I Ioan 1:9).

(7) Închinarea trebuie să includă de asemenea citirea publică a Scripturii şi proclamarea adevărului acesteia, în vremea V.T. Dumnezeu a statornicit ca la fiecare şapte ani, la sărbătoarea corturilor, toţi Israeliţii să se adune laolaltă pentru citirea publică a Legii lui Moise (Deut. 31:9-13); cel mai clar exemplu al acestui element al închinării vechi-testamentale apare în timpul lui Ezra şi Neemia (vezi Neem. 8:1-12). Citirea Scripturii a devenit o parte obişnuită a închinării în Sinagogă în ziua Sabatului (vezi Luca 4:16-19; Fapte 13:15). În mod asemănător, când credincioşii Noului Testament se adună pentru închinare, ei ascultă de asemenea Cuvântul lui Dumnezeu (I Tim. 4:13; comp. cu Col. 4:16; I Tes. 5:27) împreună cu învăţătura, predica şi îndemnurile bazate pe acesta (I Tim. 4:13; II Tim. 4:2; comp. cu Fapte 19:8-10;20:7).

(8) Ori de câte ori poporul lui Dumnezeu din V.T. intra împreună în curţile Domnului, ei erau învăţaţi să aducă Zeciuieli şi jertfe de mâncare (Ps. 96:8; Mal. 3:10). La fel, Pavel scria creştinilor din Corint cu privire la strângerea de ajutoare pentru Biserica din Ierusalim: „în ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câştigul lui" (I Cor. 16:2). Adevărata închinare faţă de Dumnezeu trebuie deci să ofere ocazia de a prezenta Domnului zeciuielile şi darurile noastre.

(9) Un element unic în închinarea comunităţii nou-testamentale era rolul Duhului Sfânt şi manifestările Sale. Printre manifestările Duhului în Trupul lui Hristos se aflau cuvântul înţelepciunii, cuvântul cunoştinţei, manifestări speciale ale credinţei, darurile de vindecare, puterea de a face minuni, proorocia, deosebirea duhurilor, vorbirea în limbi şi tălmăcirea limbilor (I Cor. 12:7-10). Natura harismatică a închinării creştine primare este descrisă în continuare în învăţăturile lui Pavel: „când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare ... învăţătură ..descoperire ... vorbă în altă limbă ... tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească" (I Cor. 14:26). în corespondenţa sa cu Corintenii, Pavel a precizat principiile prin care să se orânduiască acest aspect al închinării lor (vezi I Cor.14:1-33, ). Principiul de bază constă în faptul că orice exercitare a darurilor Duhului Sfânt pe parcursul închinării trebuia să întărească şi să zidească întreaga adunare (I Cor. 12:7; 14:26; vezi articolul DARURILE SPIRITUALE PENTRU CREDINCIOŞI, ).

(10) Un alt element unic în cadrul închinării nou-testamentale îl constituia oficierea botezului şi Cinei Domnului. Cina Domului (sau frângerea pâinii, vezi Fapte 2:42) pare să fi fost oficiată zilnic printre adevăraţii credincioşi după Cincizecime (Fapte 2:46,47) şi cel puţin săptămânal mai târziu (Fapte 20:7:11). Botezul, aşa cum a fost poruncit de către Hristos (Mat. 28:19-20) avea loc ori de câte ori existau convertiri şi oameni erau adăugaţi la biserică (Fapte 2:41; 8:12; 9:18; 10:48; 16:30-33; 19:1-5).

BINECUVÂNTăRILE LUI DUMNEZEU PENTRU ADEVăRAŢII ÎNCHINăTORI. Când are loc adevărata închinare, Dumnezeu are multe binecuvântări pentru poporul Său. El vrea:

(1) să fie în mijlocul lor (Mat. 18:20), să stea şi să aibă părtăşie intimă cu ei (Apoc. 3:20);

(2) să acopere poporul Său cu slava Sa (comp. cu Ex. 40:35; II Cron. 7:1; I Petru 4:14);

(3) să reverse asupra poporului belşug de binecuvântări (Ez. 34:26), în special pacea (Ps. 29:11; vezi articolul PACEA LUI DUMNEZEU, );

(4) să împartă un belşug de bucurie (Ps. 122:1; Ioan 15:11);

(5) să răspundă cererilor acelora care se roagă Lui cu credinţă sinceră (Marcu 11:24; Iac. 5:15; vezi articolul RUGăCIUNEA EFICACE, );

(6) să reîmprospăteze umplerea poporului Său cu Duhul Sfânt şi cu curaj (Fapte 4:31);

(7) să trimită manifestările Duhului Sfânt în mijlocul poporului Său (I Cor. 12:7-13);

(8) să călăuzească poporul Său în tot adevărul prin Duhul Sfânt (Ioan 15:26; 6:13);

(9) să sfinţească poporul Său prin Cuvântul şi Duhul Său (Ioan 17:17-19)

(10) să mângâie, să încurajeze şi să întărească poporul Său (Is. 40:1; I Cor. 14:26; II Cor. 1:3-4; I Tes. 5:11);

(11) să dovedească prin Duhul Sfânt lumea vinovată în ceea ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata (vezi Ioan 16:8, ); şi

(12) să mântuiască pe păcătoşii care au fost dovediţi vinovaţi de păcat, în cadrul unui serviciu de închinare (I Cor. 14:22-25).

PIEDICI ÎN CALEA ADEVăRATEI ÎNCHINăRI.

Doar faptul că cei care pretind a fi poporul lui Dumnezeu s-au adunat laolaltă pentru închinare nu constituie nici o garanţie că are loc acolo o închinare adevărată sau că Dumnezeu primeşte lauda lor şi ascultă rugăciunile lor.

(1) Dacă închinarea faţă de Dumnezeu este numai de formă, de ataşament nesincer şi inima poporului lui Dumnezeu se află departe de El, atunci Dumnezeu nu acceptă închinarea lor. Hristos a mustrat cu asprime pe farisei pentru ipocrizia lor ei urmau într-un mod legalist legea lui Dumnezeu, în timp ce inimile lor erau departe de El (Mat. 15:7-9; 23:23-28; Marcu 7:5-7). Să observăm critica asemănătoare pe care El a îndreptat-o împotriva Bisericii din Efes, care continua să se închine Domnului dar nu-L mai iubea cu adevărat (Apoc. 2:1-5). Pavel atrage atenţia credincioşilor că cei care iau parte la Cina Domnului fără să părăsească păcatul şi fără să deosebească (recunoască) Trupul lui Hristos în fraţii şi surorile care cred, îşi aduc lor înşişi condamnare (I Cor. 11:28-30; vezi v. 11:27, nota). Astfel, noi putem să ne aşteptăm ca Dumnezeu să Se aproprie de noi şi să accepte închinarea noastră numai dacă inimile noastre se află într-o relaţie corectă cu El (Iac. 4:8; comp. cu Ps. 24:3,4).

(2) Un alt obstacol în calea adevăratei închinări îl reprezintă felul de viaţă caracterizat prin compromis, păcat şi imoralitate. Dumnezeu a refuzat jertfa împăra­tului Saul deoarece acesta nu a ascultat de porunca Sa (I Sam. 15:1-23). Isaia mustră cu asprime poporul lui Dumnezeu numindu-1 „neam păcătos, un popor încărcat de fărădelegi, o sămânţă de nelegiuiţi" (Is. 1:4); în acelaşi timp, însă, ei aduceau jertfe şi sărbătoreau zilele lor sfinte. Astfel Domnul a declarat prin Isaia: „Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. Când vă întindeţi mâinile, î-mi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult: căci mâinile voastre sunt pline de sânge" (Is. 1:14-15). De asemenea în Biserica nou-testamentală, Isus a îndemnat pe închinătorii din Sardes să fie atenţi, fiindcă „n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu" (Apoc. 3:2). La fel, Iacov arată că Dumnezeu nu va asculta rugăciunile egoiste ale celor care sunt lumeşti (Iac. 4:1-5; vezi articolul RUGăCIUNEA EFICACE, ). Poporul lui Dumnezeu poate să se aştepte ca El să Se apropie de ei şi să accepte închinarea lor numai dacă ei au mâini nevinovate şi o inimă curată (Ps. 24:3-4; Iac. 4:8).