La începutul carierei mele de consilier de familie am avut o experienţă deosebită.

Un prieten mi-a povestit necazurile căsniciei lui. Soţia acestuia, o femeie plină de viaţă, spontană şi explozivă devenise pentru el o problemă. Fiind un bărbat liniştit, gânditor, ordonat şi tenace, trăsese concluzia că se lăsase prea mult condus de sentimente în alegerea partenerei sale. La începutul căsniciei, ca fire romantică ce era, fusese foarte îndrăgostit, dar acum ajunseseră să-l enerveze în permanenţă superficialitatea şi dezordinea soţiei. "Dacă ar reuşi să păstreze măcar ceva mai multă ordine, aş fi şi eu mai mulţumit", ajunsese el să mi se plângă.

Fiindcă doream să-mi ajut prietenul şi întrucât nu numai că-i cunoşteam bine soţia, dar eram cam de aceeaşi părere cu el, am hotărât să discut cu ea în legătură cu aceste probleme. S-a arătat foarte deschisă, deoarece şi ea observase cum căsnicia lor nu mai radia bucuria din vremea când se îndrăgostiseră unul de celălalt. De aceea a fost de acord când i-am propus "să înveţe" să iubească şi să devină puţin mai ordonată de dragul soţului ei - prietenul meu.

După câteva săptămâni l-am întâlnit din nou şi mi-a povestit că soţia lui a început într-adevăr să facă puţină ordine. Munţii de vase nu se mai îngrămădeau pe spălător, numai că acum vorbea prea mult. "Tot timpul are ceva de comentat, dacă ar fi şi ea un pic mai liniştită, aş fi mai mulţumit", spunea el acum. Din nou am intervenit şi am hotărât să port o discuţie cu soţia lui.

Ne-am înţeles ca ea să încerce să fie mai reţinută în vorbire şi mai ales să-i ceară părerea şi să-l implice şi pe soţul ei în diversele probleme de familie. De exemplu să-l întrebe: "Te-ai gândit deja cu privire la concediul din anul acesta?"

După numai câteva zile prietenul meu mi-a povestit că soţia lui nu mai vorbeşte aşa mult despre sine, dar îi pune acum tot soiul de întrebări incomode, înainte era entuziasmată de concediu şi îi împărtăşea planurile şi dorinţele legate de acesta, iar acum se limita doar să-l descoase ce planuri îşi face el în această privinţă. "Ea aşteaptă pur şi simplu prea multe de la mine", îmi spunea prietenul plin de autocompătimire. "Cred că m-am căsătorit cu persoana nepotrivită! Nu mai simt nici un pic de dragoste pentru ea."

Abia în acel moment mi-am dat seama că de fapt el avea o problemă şi avea nevoie de ajutor. Dacă voiam să-i fiu într-adevăr prieten, trebuia să-i spun adevărul în faţă.

Iar adevărul era că aşteptările cu privire la soţia lui erau prea idealiste, prea înalte. Ceva în el trebuia să se schimbe. Trebuia "să înveţe" să iubească!

Cum am mai spus, aceasta a fost o experienţă importantă pentru mine, care m-a făcut să înţeleg un lucru ce mi-a îmbogăţit viaţa. Mi-a ajutat chiar în propria mea căsnicie, pentru a depăşi inevitabilele crize, maturizându-mă şi aducând stabilitate şi bucurie.

Dragostea - mai mult decât un sentiment

Mulţi oameni, în special tineri, cred că temelia pentru o relaţie fericită este aşezată atunci când "corespunde chimia".

Există un cântec celebru care spune: "Dragostea e un lucru aşa de uşor!"

De fapt, majoritatea şlagărelor încearcă să ne inoculeze ideea că dragostea nu este decât un sentiment. Este logic că, prin urmare, dragostea ajunge să fie redusă doar la sexualitate. Tinerii îşi imaginează că dragostea vine ca o lovitură de trăsnet, însoţită de un "clinchet de clopoţei", care-i poartă în final în al şaptelea cer — adică în pat. Dragostea nu e însă în nici un caz acelaşi lucru cu îndrăgostirea, ci mult mai mult. Ea nu este pur şi simplu ceva ce vine de la sine, ci trebuie să fie învăţată.

Chiar şi creştinii pot fi foarte greu convinşi cu privire la acest fapt, în perspectiva căsătoriei. Pe de o parte, ei pun preţ numai pe sentimente, pe de alta şi ei sunt influenţaţi de spiritul acestor vremuri.

Îmi amintesc de o pereche tânără. Ea era profesoară, plină de temperament, elegantă şi cu preocupări culturale. El era un bun meseriaş, liniştit, interesat în mod pasiv de sport şi se îmbrăca lejer. Se cunoşteau de câteva luni şi doreau să se căsătorească foarte repede. Considerau că n-au nevoie de vreo pregătire în vederea căsniciei: "Ne iubim doar. Totodată suntem creştini convinşi şi credem că Domnul Isus ne-a adus laolaltă."

Un alt cuplu, mai în vârstă, şi-a exprimat foarte clar gândurile proprii. Femeia, văduvă de preot, era mai degrabă introvertită, iubitoare de lectură şi foarte cultă, însă era mult timp singură. Bărbatul era un burlac extravertit, parcimonios, dar un mare iubitor de drumeţii. Se cunoşteau abia de câteva săptămâni şi erau în mod vizibil foarte îndrăgostiţi. "Ne-a lovit ca un fulger, dar nu vrem să ne căsătorim."

Au recunoscut deschis că pensia bună a văduvei excludea varianta căsătoriei. Cei doi au respins orice altă discuţie despre căsătoria creştină, fiindcă nu doreau să-şi "distrugă fericirea".

În acest caz s-a născut din nou în mine întrebarea: pe ce anume îşi clădesc oamenii - inclusiv creştinii - legătura sentimentală sau căsnicia?

Dacă prietenul meu, amintit la început, ar fi reflectat temeinic la această întrebare în momentul alegerii partenerului, sau s-ar fi pregătit mai bine în vederea căsătoriei, ar fi fost scutit de multe dezamăgiri şi procesul de învăţare a dragostei ar fi fost mai simplu, în felul acesta trăirile romantice cu certitudine nu s-ar fi pierdut, ci învăţarea ar fi fost însoţită de o bucurie adevărată.

Pe de altă parte, cuplurile care sunt de mai mult timp căsătorite - după ce au observat că dragostea înseamnă mai mult decât un sentiment — îşi pun deseori întrebarea dacă sunt gata să accepte cea de-a doua condiţie:

Dragostea - mai mult decât o calitate

Dragostea este mai mult decât o însuşire, pe care pur şi simplu o ai sau nu. Ea presupune mai mult decât a-ţi face nişte gânduri; este un act de voinţă. Este o decizie ce trebuie luată şi care trebuie să fie confirmată în permanenţă.

Dragostea se învaţă!

În consilierea de familie se poate remarca de nenumărate ori că un asemenea act de voinţă este greşit înţeles de un cuplu. Desigur, trebuie să recunosc că şi eu însumi am căzut în această capcană, atunci când am pretins ca soţia mea să mă iubească. Ştiu bineînţeles că este un lucru care este scris în Biblie şi pe care Isus însuşi l-a cerut. Şi în cadrul altor legături din cadrul familiei, din biserică sau dintr-un grup creştin, se aude afirmaţia: "Trebuie să iubim, fiindcă aceasta este porunca lui Cristos." însă prin asta se doreşte de fapt să se spună că celălalt trebuie să iubească. Eu sunt doar cel care am dreptul la dragoste. Asta nu este adevărat, fiindcă dragostea nu pretinde nimic, ci, dimpotrivă, "dăruieşte totul" (1 Corinteni 13). Obiectivul discuţiilor pe care le port cu cei care doresc un sfat este să-i ajut să poată mărturisi partenerului: "Eu vreau să te iubesc!"

Porunca de a iubi îmi este adresată mie!

Pentru creştini aceasta este o veste bună: ei pot să iubească, fiindcă sunt iubiţi de Dumnezeu. Este o promisiune minunată pentru orice relaţie, chiar şi cea mai dificilă, şi o găsim în 1 Ioan 4:19. Merită să citim şi versetele 7-11:

"Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Prea-iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii."

Nu este vorba de idealism atunci când o pereche de îndrăgostiţi se pregătesc bine în vederea căsniciei şi îşi însuşesc "instrumentele" necesare pentru a învăţa să iubească.

Însă şi pentru legăturile "prăfuite", pentru căsniciile aflate în criză sau chiar în pericol, există încă speranţa de a putea reîncepe să trăiască aventura dragostei. Opriţi-vă acum o clipă din lectură şi puneţi-vă întrebarea: Vreau eu într-adevăr asta? Doresc eu să încep cu mine însumi? Vreau eu personal să învăţ să iubesc?

Sunt convins de faptul că o puteţi face şi de aceea vreau să vă împărtăşesc ceea ce trebuie făcut pentru a învăţa sau reînvăţa dragostea.

Motivat de şi spre lucrurile în comun

Deşi se spune că, în general, contrariile se atrag, într-o relaţie sentimentală motivaţia dragostei reciproce vine din ceea ce există în comun Iacei doi.

Este interesant că îndrăgostirea se bazează în primul rând tocmai pe contrastele între însuşirile celor doi parteneri. Chiar şi la exemplele anterioare este evident că tipurile opuse se simt atrase unul de celălalt. Aceste sentimente par să respecte o lege a echilibrării şi completării. Noi ştim în orice caz că sentimentele se pot schimba şi că după faza îndrăgostirii pot apărea primele mari dezamăgiri, când cei doi abia mai găsesc ceva în comun. Ceea ce la început părea atât de atrăgător devine foarte uşor un motiv de enervare. Până şi măruntele deosebiri de păreri sau de obiceiuri pot da naştere unor crize.

Dintr-o dată, praful de pe mobilă sau muntele de vase nespălate devin un motiv de ceartă. Drept urmare, tânărul meseriaş de care aminteam priveşte toată sâmbăta la meciurile de la televizor, în timp ce simpatica lui soţie pleacă să-şi viziteze o prietenă; doamna cea iubitoare de lectură este din nou singură, fiindcă soţul ei e mai tot timpul în călătorie.

Credinţa comună şi ţelul ce decurge din ea, acela de a deveni buni ucenici al lui Isus, precum şi formaţiunea culturală, mentalitatea şi interesele, sunt factori importanţi pentru a motiva un cuplu.

Unde îşi pot petrece, de exemplu, concediul doi oameni care s-au dezamăgit reciproc, dacă unuia nu-i place să meargă decât la munte, iar celălalt nu se poate reface decât la ţărmul mării? Mă îndoiesc de sinceritatea ostenelii şi de bunele intenţii ale acelui bărbat care propune drept compromis un lac de munte!

De regulă, se întâmplă ca unul din cei doi să se impună sau vor pleca fiecare separat.

Dorinţele şi ţelurile comune sunt o motivaţie pentru a merge înainte. Cunosc doi tineri care se logodiseră, însă după un timp s-au despărţit, întrucât nu s-au putut pune de acord în privinţa numărului de copii pe care şi-i dorea fiecare.

Planurile şi obiectivele fixate îi leagă pe oameni şi pot întări relaţiile dintre ei. Cunosc o altă familie care a transformat o fermă agricolă într-o tabără pentru persoane cu deficienţe.

Însă orice planuri sunt definite de anumite ţeluri şi ambele trebuie să fie gândite şi dorite împreună.

- Ce scopuri ale lui Dumnezeu recunoaşteţi în căsnicie?

- Întocmiţi o listă de afinităţi de interese, dorinţe, planuri şi ţeluri!

- Vă cunoaşteţi atât de bine partenerul încât să puteţi spune când îşi doreşte foarte mult să realizeze ceva anume?

- Ştiţi ce îşi doreşte partenera pentru următoarea aniversare a căsătoriei?

- Ce doriţi să realizaţi împreună în următorii 10 ani?

Odată ce aţi descoperit aceste lucruri comune, elaboraţi un plan privind felul în care puteţi transpune totul împreună în practică. Sau căutaţi căi noi pentru diferite activităţi comune.

Recent, un prieten, care era foarte ocupat profesional, mi-a explicat că şi-a propus să facă cumpărăturile săptămânale împreună cu soţia lui. După zece ani în care nu mai făcuse acest lucru, a fost o experienţă cu totul nouă pentru amândoi.

Dacă un cuplu este motivat de ţelurile comune, pot fi învinse şi obstacolele mai dificile care apar în mod inevitabil.

Dăruire totală în pofida deosebirilor

Legământul pentru viaţă nu poate fi încheiat decât o singură dată, însă el trebuie readus zilnic în memorie, dacă dorim să satisfacem dreptul partenerului de a fi iubit.

E necesar să fim în permanenţă conştienţi de aceste lucruri. O dăruire şi o acceptare totală şi necondiţionată sunt o expresie a credincioşiei la care noi înşine ne-am angajat.

Nu trebuie să pierdem din vedere esenţialul. Lucrul cel mai important, după legătura noastră cu Dumnezeu, este relaţia cu partenerul de viaţă.

În urma experienţei pe care am acumulat-o, am înţeles că dragostea de bani reprezintă punctul care pune cel mai mult în pericol legătura cu partenerul (1 Timotei 6:9-10).

Un cunoscut, care a călătorit în India, povesteşte: "Cea mai mare deosebire faţă de cultura noastră occidentală o reprezintă faptul că, în India, creştinii pun mai mult preţ pe legăturile dintre ei. Lucrul acesta l-am înţeles limpede dintr-un exemplu. La noi se merge la lucru pentru a putea oferi unui musafir o aşa-zisă băutură răcoritoare, scoasă din frigider, în India se pune accent pe ospitalitate. Dacă cuiva îi e sete, se duce la fântână şi aduce imediat apă pentru toţi."

Desigur, nu putem şi nu vrem să transpunem condiţiile din India în societatea noastră, însă cercetarea obişnuinţelor şi a relaţiilor noastre ne-ar putea aduce mai multă bucurie în privinţa partenerului.

Următoarele întrebări ar trebui să ne ajute în acest sens:

- Care sunt deosebirile ce mă deranjează cel mai mult la partenerul meu?

- Ce motive există în legătură cu aceasta în gândirea, în sentimentele şi în voinţa mea?

- Ce posibilităţi întrevăd în ce mă priveşte, pentru a depăşi aceste obstacole?

Certitudinea că legământul căsniciei noastre nu este dependent numai de capacităţile proprii, poate reprezenta un mare ajutor.

Funia împletită în trei din Eclesiastul 4:13 conferă căsniciei o mare siguranţă. "Dacă se scoală cineva asupra unuia, doi pot să-i stea împotrivă; şi funia împletită în trei nu se rupe uşor."

Sfânta Scriptură ne încurajează şi mai limpede la o dăruire totală în căsnicie cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă suntem legaţi de El prin credinţa noastră: "Căci Domnul îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijine pe cei a căror inimă este în întregime a Lui" (2Cronici 16:9).

Respect de sine

Cea mai mare parte a legăturilor se nasc din propria neputinţă de a ne elibera singuri de complexele de inferioritate. Noi dorim de fapt un partener care să ne ajute să ne găsim echilibrul şi să înaintăm în viaţă.

În general există tendinţa de a avea mai degrabă un partener, decât de a fi partenerul cuiva.

Creştinii ar trebui să ajungă să aibă un respect de sine sănătos, la care i-a eliberat Isus, şi care se bazează pe acceptarea din partea lui Dumnezeu.

Unii creştini resping cu vehemenţă acest respect de sine. Le este teamă să nu ajungă să vorbească prea mult despre propria împlinire şi să intre astfel în conflict cu lepădarea de sine biblică, însă respectul de sine şi împlinirea personală sunt două lucruri diferite. Un respect de sine sănătos, care nu devine excesiv, se bazează pe faptul că eu sunt o creaţie a lui Dumnezeu, dorită, preţuită şi iubită. Cunoaşterea acestui fapt conferă siguranţă. Faptul că mă ştiu dorit şi primit de Dumnezeu mă ajută să mă accept la rândul meu aşa cum El m-a creat, cu toate darurile, posibilităţile şi limitele mele.

Un asemenea respect de sine sănătos mă ajută şi să-mi accept partenerul (Romani 15:7).

Prin urmare, o legătură bună, zilnică cu Dumnezeu reprezintă condiţia unei armonii stabile între parteneri.

- Citiţi în acest sens următoarele versete din Biblie: 1 Samuel 2:30; Proverbe 4:8-9; Psalmul 3:4. Cum aţi putea transpune acest lucru în propria viaţă?

- Sunteţi în stare să vorbiţi chiar cu partenerul despre asta? Dacă nu, ce vă împiedică?

- Ce paşi doriţi să faceţi pentru a înlătura aceste piedici din cale?

Dacă acest respect de sine se bazează în primul rând pe relaţia cu Domnul nostru Isus Cristos, atunci şi atenţia noastră se va îndrepta mai mult către partener.

Sensibilitate şi receptivitate

O obligativitate a dragostei este să devii mai sensibil şi mai receptiv faţă de nevoile partenerului.

Empatia (capacitatea de "a simţi cu celălalt") pare să fie o însuşire pe care o posedă mai degrabă jumătatea feminină. Cu toate acestea, cred că şi pe acest tărâm sunt încă multe de învăţat.

Dorinţa şi strădania sinceră sunt necesare pentru a se trezi interesul pentru persoana de alături şi a-i aduce bucurie.

Critica distructivă îngreunează accesul către inima partenerului. Ţelul nostru este tocmai acela de a atinge această inimă şi a deveni "un singur trup", în adevăratul sens al cuvântului.

Unitatea reprezintă un ţel înalt, însă dragostea îl face posibil de atins.

- Când aţi experimentat ultima oară o unitate reală cu partenerul?

- Ce aţi făcut pentru vă a umple partenerul de bucurie?

- Ce anume vreţi să faceţi în viitor în această privinţă?

Concluzie:

- Motivat de şi spre lucrurile în comun

- Dăruire totală în pofida deosebirilor

- Respect de sine

- Sensibilitate şi receptivitate

Dragostea se vrea învăţată!

Cum o învăţăm? Nici aici nu se poate fără perseverare în exerciţiu!

Puteţi începe simplu, printr-un sărut plin de dragoste dat zilnic partenerului!

M.M.