PROLEGOMENA (partea II-a)


7. SURSA BIBLICA A TEOLOGIEI

Teologul evanghelic accepta, umil si plin de credinta, toate afirmatiile clarei ale Scripturii. Desi este adevarat ca darul maret dat de Dumnezeu oamenilor este Isus Hristos si ca menirea primordiala a Cuvintului lui Dumnezeu este aceea de a depune marturie despre Hristos, in Biblie mai exista si alte afirmatii despre adevar care sint toate foarte folositoare pentru invatatura. Este adevarat ca uneori oamenii au batjocorit continutul de informatii al Bibliei, fortind prin interpretari gresite textul Scripturii si rastalmacind metafore ca: ferestrele cerului, cele patru vinturi, etc. Iata ce declara Menno Simon despre autoritatea Scripturii:

“Nadajduim ca nici un om cu mintea intreaga nu va fi atit de ignorant incit sa nu-si dea seama ca Vechiul si Noul Testament au fost scrise spre invatatura, mustrarea si indreptarea noastra; si ca ele sint sceptrul si legalitatea careia trebuie sa i se supuna in ascultare orice casa, adunare, Biserica sau Imparatie a Domnului (2 Timotei 3:16). Orice lucru contrar Scripturii, fie ca este vorba despre doctrina, credinta, simboluri, inchinare sau comportament, trebuie confruntat cu aceasta legalitate si demolat cu acest sceptru, fara sa ne uitam la fata omului si fiind hotariti sa mergem pina la o nimicire totala”. (Complete Works (Elkhart, Ind. John F. Funk and Brother, 1871) I, pp.53,54)

Menno adauga si acest indemn:

“Va rog, plin de smerenie si teama sfinta, sa examinati aceste invataturi ale mele si sa le judecati prin Duhul si Cuvintul lui Hristos care este in voi. Comparati-le cu invatatura si practica apostolilor ...: Trag nadejde ca, prin harul lui Dumnezeu, veti intelege deplin ca ce propovaduim noi este tocmai acea invatatura infailibila si de nezdruncinat a Scripturii” (Idem, I. p.77).

Este bine stiut ca, in ultimul secol, teologia modernista a ajuns sa puna la indoiala infailibilitatea Scripturilor; ei nu mai cred in minunile Domnului, nu mai accepta nasterea Domnului Isus din fecioara, neaga divinitatea unica a lui Isus Hristos, reduc problema ispasirii la o simpla influentare morala, resping invatatura biblica despre invierea in trup, inlocuind-o cu invatatura greceasca a nemuririi sufletului, nu cred in revenirea personala a Domnului Isus si-i neaga Bibliei statutul de autoritate deplina si desavirsita. (Vezi John Horsch, Modern Religious Liberalism (Scottdale, Pa. Mennonite Publishing House, 19240; J. Gresham, Christianity and Liberalism (New York; The Macmillan Co. 1942), p. 270.)

Acesti modernisti nu mai cred ca toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete (2 Timotei 3:16) si ca “nici o proorocie nu se tilcuieste singura. Caci nici o proorocie n-a fost adusa prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, minati de Duhul Sfint” (2 Petru 1:20-21).

Si Catolicii si Protestantii sint de acord in privinta inspiratiei desavirsite a Scripturilor. Iata cum este exprimat acest punct de vedere intr-o definitie catolica:

“Inspiratia este o influenta directa a harului divin asupra mintii, asupra vointei si asupra tuturor celorlalte facultati ale scriitorului uman, care are ca rezultat faptul ca el concepe mintal, doreste si in final chiar scrie in modul cel mai corect exact ceea ce Dumnezeu intentioneaza ca el sa scrie si nimic altceva, asa ca putem spune pe drept cuvint ca Dumnezeu insusi este autorul tuturor celor scrise” (Donald Attwater, General Editor, A Catholic Dictionary (New York: The Macmillan Co. 1942), p.270).

Acelasi teolog continua:

“Inspiratia nu variaza in intensitate sau calitate, ea este aceiasi in toate cartile Bibliei si la fel in orice fragment al lor, garantindu-ne intreaga lor infailibilitate si autoritatea lor dumnezeiasca. Din cauza ca inspiratia nu este un proces mecanic sau o putere strivitoare, ci doar o influenta care se manifesta in launtrul mintii si vointei scriitorului uman, stilul personal, vocabularul personal si toate trasaturile personalitatii lui omenesti ramin intacte si usor de identificat in cartea produsa, desi continutul ei este in intregime lucrarea lui Dumnezeu Insusi, iar omul este doar un instrument in mina Lui desavirsita.” (Idem, pp.270,271.)

Cel ce vrea sa stie mai mult despre inspiratie poate citi excelentul eseu scris de John Murray de la Seminarul Teologic Westminster si intitulat: “The Attestation of Scripture”. (In The Infallible Word, pp.1-52)

Fiind si o carte scrisa de oameni, Biblia prezinta elemente pur omenesti ca de exemplu exagerarea constienta facuta de oamenii din poporul Israel in fata deslantuirii grozavelor plagi care s-au abatut asupra Egiptului (Exod. 9:6,7) sau prezenta emotiilor pur omenesti de: dezgust, descurajare, nadejde, aspiratie, bucurie si necaz. Biblia cuprinde o inregistrare a istoriei asa cum a fost ea vazuta prin ochii omenesti.

De exemplu, istorisirile paralele ale evanghelistilor pot fi numai cu greu armonizate una cu cealalta din cauza ca autorii lor le-au scris intr-o deplina libertate fara sa fie preocupati daca vor spune la fel ca cei ce vor povesti aceleasi evenimente. Stilul si vocabularul folosit se deosebeste foarte mult de la un scriitor la altul. Mai mult, personalitatea si experienta personala a fiecaruia este evidenta in felul in care sint scrise cartile Bibliei.

Credinta in inspiratia deplina a Scripturilor nu presupune in nici un fel convingerea ca autorii scrierilor au fost coplesiti de un fel de extaz religios care le-ar fi paralizat capacitatile mintale personale. Si inca ceva, limbajul scrierilor sfinte nu este unul stiintific sau macar teologic, ci este acela al vietii de fiecare zi. (vezi Gods Word Written, Herald Press, 1966, 1968.)

Cind “evanghelicii” sustin ca teologia trebuie sa fie in intregime intemeiata pe surse biblice, ei inteleg prin aceasta ca este de datoria oricarui teolog sa-si intemeieze afirmatiile pe Cuvintul lui Dumnezeu, pe intreg Cuvintul lui Dumnezeu si numai pe Cuvintul lui Dumnezeu.

Aceasta pozitie este in contradictie cu pozitia celorlalte doua curente teologice de interpretare : Scoala Rationalista si Scoala Catolica.

Mai exista si o alta pozitie a Scolii de interpretare mistica de care ne vom ocupa intr-unul din capitolele urmatoare.

Rationalistii stabilesc dinainte ceea ce cred ei ca este in limitele posibilului si apoi se folosesc de propriul lor intelect ca de un arbitru final al adevarului, dind la o parte autoritatea Cuvintului lui Dumnezeu revelat. Ei au fost foarte mult influentati de unele scoli de gindire filosofica, mai ales din timpul lui Immanuel Kant, din cea de a doua jumatate a secolului optsprezece. Noi spunem impreuna cu Luther ca:

“Nu trebuie sa criticam, sa cintarim sau sa judecam Scripturile cu propria noastra inteligenta, ci rivnitori si intr-o atmosfera de rugaciune, noi trebuie sa meditam asupra celor scrise cautind sa patrundem sensul adinc al celor scrise ... Duhul Sfint trebuie sa fie in aceasta invatatorul si calauza noastra desavirsita de la care nu trebuie sa ne sfiim sa luam intelepciune. Ori de cite ori ma aflu asaltat de ispite, eu ma refugiez imediat in continutul unui verset din Biblie, ca acela care spune de exemplu ca Hristos Isus a murit pentru mine, si imi extrag de acolo puterea si nadejdea necesara pentru a depasi momentul de criza”. (Thomas S. Kepler, The Table Talk of Martin Luther (New York& Cleveland; The World Publishing co., 1952), p.6.)

Luther a mai spus:

“Mi-am bazat predicarea pe fiecare litera din cuvintul lui Dumnezeu; cui ii place sa ma urmeze, cui nu, sa ramina in urma”. (Idem, p.8.)

Conrad Grebel, intemeietorul miscarii “Fratilor elvetieni”, a scris in 1524: “Nu scoala, ci harul lui Dumnezeu mi-a dat puterea sa ma incred in Cuvintul lui Dumnezeu”. (Harold S. Bender, Conrad Grebel, c. 1498- 1526, Goshen, Ind. The Menonite Historical Society, 1950, p.iv)

Pacostea teologiei de astazi este ca ea a intrat sub influenta unor teorii abstracte pline de speculatii si sisteme filosofice, in loc sa stea in lumina curata a afirmatiilor clare prezentate de Dumnezeu in Cuvintul Sau.
Biserica Catolica nu respecta Biblia ca pe singura ei autoritate in probleme de credinta si practica. Pozitia ei a fost formulata in felul urmator: “ Sfinta Scriptura este de folos ca sa invete, ca sa mustre, ca sa indrepte, ca sa dea intelepciune in neprihanire, dar simpla ei citire nu garanteaza ajungerea la mintuire si ea nu este singura autoritate in probleme de credinta crestina. Autoritatea suprema ramine un atribut al Bisericii vii, iar sfinta traditie trebuie asezata alaturi de Scriptura si considerata la fel de inspirata. O dogma catolica deci, nu are neaparata trebuinta de un suport biblic care sa-i garanteze autoritatea; dogmele sint vrednice de crezare nu pentru ca ar fi luate din Scriptura, ci pentru faptul ca sint invatate de catre Biserica ...” (A Catholic Dictionary, p.479)

In ce priveste acest corp de invatatura extrabiblic, pe care catolicii il numesc “traditie”, iata cum a fost el definit: Traditia este “totalitatea invataturilor care nu au fost incredintate sfintelor Scripturi (desi s-ar fi putut sa fi aparut in anumite carti neinspirate), ci ne-au fost transmise din generatie in generatie prin intermediul unor parinti autorizati ai Bisericii.” (Idem, p.528.)

Catolicii si Protestantii au pareri diferite nu numai in ceea ce priveste traditia extrabiblica, ci si in alte invataturi. Catolicii neaga de exemplu validitatea interpretarii personale a Scripturii, sustinind dimpotriva ca: “Numai Biserica poate arata sensul si intelesul unui anumit pasaj din Biblie”. (Idem, p.483.) Cu alte cuvinte, credinciosii catolici nu sint incurajati sa citeasca si sa caute sa inteleaga singuri Biblia bazindu-se pe ajutorul si iluminarea Duhului Sfint. In catolicism, dreptul de a interpreta Scriptura nu este al credinciosului individual, ci al Bisericii prin activitatea ierarhiei ei. Protestantii s-au ridicat impotriva acestei restrictii si au sustinut ca autoritatea suprema in probleme de credinta si viata este Cuvintul lui Dumnezeu, asa cum este el descoperit si lamurit de Duhul Sfint fiecarei constiinte in parte. Catolicii pretind ca autoritatea suprema trebuie sa ramina Biserica, nu credinciosii individuali; clerul ei, nu multimea fara pregatire.

Un al treilea punct in care Romano-Catolicii difera de Protestanti este componenta Bibliei insasi. Catolicii au adaugat Vechiului Testament un numar de carti pe care ei le numesc deoterocanonice. Aceste carti sint: Tobias, Judith, Cartea intelepciunii, Eclesiastul, Baruc, I si II Macabei, Estera 10:4 pina la sfirsit, Daniel 3:24 pina la 4:3, precum si capitolele 13 si 14. Catolicii sustin ca autoritatea acestor adaugiri este la fel de mare ca a tuturor celorlalte carti ale Bibliei, desi ei admit ca “ele nu au fost incluse in Biblia evreiasca a iudeilor”. (Idem. p.153.)

Protestantii au refuzat aceste carti si fragmente de carti extracanonice pe baza faptului ca ele nu au fost prezente in Biblia folosita de Hristos si de apostoli. Ele contin de altfel invataturi care nu sint in armonie cu restul Scripturii si nu sint citate nicaieri in continutul consacrat al Noului Testament, nu exista nici macar o urma a lor.
Exista si un al patrulea punct in care Catolicii si Protestantii nu sint de aceiasi parere.

Protestantii cred ca Dumnezeu a inchis canonul cartilor sfinte la numarul celor cuprinse in Noul Testament si ca de atunci nu a mai existat nici un alt fel de revelatie personala care sa fi avut ca scop suplementarea sau adaugirea invataturii sfinte.

De exemplu, inchinaciunea catre inima sfinta a lui Isus care consta in adorarea inimii de carne a Mintuitorului isi trage popularitatea dintr-o revelatie personala pe care ar fi primit-o sfinta Margareta Maria Alacoque in anii 1673 - 1675. (Idem, p.467) Protestantii nu neaga faptul ca Dumnezeu poate da unora calauziri individuale prin intermediul vedeniilor sau a descoperirilor personale, dar se impotrivesc ideii ca o astfel de comunicare personala si individuala ar putea avea insemnatate pentru toata multimea credinciosilor si ar trebui adaugata la continutul Scripturii ca o practica recomandabila si necesara.

8. CRESTINISMUL SI MISTICISMUL

Din cauza ca misticismul nu este o miscare unitara este foarte dificil sa fir definit intr-un fel care sa-i multumeasca pe toti cei ce fac parte din aceasta grupare.

Misticismul este un termen care se poate aplica si unei religii pagine din afara curentului de invatatura crestina si in acelasi timp si unei denaturari eretice a crestinismului, care continua insa sa se manifeste in interiorul lumii asa zise crestine. Tot asa, termenul poate fi folosit si atunci cind ne referim la un anumit fel de crestinism care nu este fundamental gresit, dar pune un accent neobisnuit de mare pe anumite forme de pietate si de inchinaciune.

Esenta misticismului este o nebalansata aplecare inspre continutul unei relatii de partasie si de comuniune tainica cu Dumnezeu sau cu Hristos care sa mearga dincolo de umblarea obisnuita a celui credincios cu Domnul, asa cum este ea reglementata de continutul Cuvintului lui Dumnezeu si de interpretarea pe care i-o da Duhul Sfint.

Misticismul veritabil, in aspectele generale ale acestei miscari, implica se pare trei stagii de ascensiune in spiritualitate: purificarea, iluminarea si unirea extatica. (Vezi Theologica Germanica, la capitolul despre extaz in miscarea mistica, New York: Pantheon, 1949, pp.9-109)

Multi mistici, crestini si necrestini deasemenea, marturisesc ca au trait astfel de clipe de extaz in care au experimentat o neingradita, directa si coplesitoare prezenta a dumnezeirii. Ei au inclinat dupa aceea sa practice si sa propovaduiasca anumite lucruri care au fost contrare invataturii din Cuvintul lui Dumnezeu, deschizind oamenilor o cale speciala de contact cu divinitatea, fara sa mai tina seama de totala depravare a fiintei umane si de nevoia ei dupa un Mintuitor personal.

Experientele de extaz nu sint rele prin ele insele. Multi dintre crestinii evanghelici, protestanti si chiar unii dintre Catolici au marturisit si ei ca au trait momente de deosebita inaltare sufleteasca in care au experimentat o minunata simtire a prezentei lui Dumnezeu.

Charles G. Finney era un tinar avocat in data de 10 Octombrie 1821 cind si-a predat viata in miinile lui Hristos si cind L-a acceptat drept Mintuitor personal. In seara aceleiasi zile, el a trait citeva ore de partasie deosebita cu Domnul Isus Hristos, de parca ar fi stat fata in fata personal cu Mintuitorul. Felul in care parea ca-L priveste Isus l-a facut pe Finney sa plinga cu hohote, asa cum plinge un copil. Duhul Sfint s-a pogorit peste el cu o asemenea putere de parca “valuri de iubire lichida” (Richard E. Day, Man of Like Passions (Grand Rapids, Mich.: Zondervan, 1942), p.45) l-ar fi inundat.

Si alti sfinti din Biserica Domnului au avut trairi asemanatoare. Charles G. Finney nu a devenit insa un mistic; el n-a alunecat inspre o viata de preocupari pioase deosebite si nici nu a pretins ca alti crestini trebuie sa caute sa aiba si ei trairi extatice asemanatoare cu a sa. Dimpotriva! Finney a devenit un om cu o teologie foarte sanatoasa, accentuind severitatea legii lui Dumnezeu, necesitatea pocaintei de pacate si datoria de a-L asculta si de a-L sluji pe Hristos Domnul. Misticii propriu-zisi au pus un accent prea mare pe anumite tipuri de pietate si sa aseze trairile emotionale deasupra Scripturilor.

Noi nu vrem sa negam faptul ca Dumnezeu poate hotari sa dea unora dintre copiii Sai trairi extatice si nici sa bagatelizam importanta unei religii a inimii, dar vrem sa punem in discutie care este pentru crestin autoritatea suprema in probleme de credinta si de practica. Este aceasta autoritate doar simtirea interioara intima primita in timpuri de extaz sau este ea doar invatatura clara si limpede a Cuvintului lui Dumnezeu? Iata ce scria, plin de seriozitate, Simon Menno:

“Fratilor, va spun adevarul si nu mint: nu sint nici Enoh, nici Ilie; nu am vedenii, nu sint profet si nici nu va pot spune cuvinte care sa nu fi fost deja spuse in desavirsitul Cuvint al lui Dumnezeu (si oricine ar vrea sa va invete altfel s-ar rataci curind si v-ar insela amarnic). Sint incredintat ca bunul Dumnezeu ma va pastra in Cuvintul Sau in asa fel incit sa nu pot scrie sau spune decit ceea ce ni s-a spus deja prin Moise, prin profeti, prin evanghelisti si prin celelalte scrieri apostolice; sa le caut si sa le explic sensul, intentia si scopul urmarit de Hristos. Judecati si voi care aveti o minte duhovniceasca. Repet, nu mi s-a aratat nimeni si nu m-a inspirat nici un inger, si nici nu doresc sa mi se arate, ca sa nu fiu dus in ratacire. Cuvintul lui Hristos, asa cum este el, imi este tot ce am nevoie si tot ceea ce imi este de folos.” (Complete Works, II, p.248.)

9. TEOLOGIA SI FILOSOFIA

Unii teologi au subapreciat Biblia considerind-o doar o culegere de texte improvizate pentru a sustine un anumit sistem omenesc de filosofie. Altii au cazut in alta extrema, privind la Biblie doar ca la o culegere de literatura evreiasca si minimalizindu-i bagajul de continut doctrinal.

Teologii evenghelici cred ca Biblia este mult mai mult decit un simplu cuvint al oamenilor. In esenta ei, Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu trimis catre oameni. Chiar daca nu apartii celor care vad in Scriptura inspiratia lui Dumnezeu, esti obligat sa vezi chiar si la o citire superficiala ca Biblia propune un punct de vedere foarte clar asupra multora din intrebarile care au framintat mintile oamenilor inca din zorile istoriei. (Complete Works, II, p.248.)

1. Biblia sustine ca exista un Dumnezeu viu si atotputernic, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov, Sfintul lui Israel si Tatal Domnului nostru Isus Hristos.

2. Scripturile confirma deasemenea existenta unei puteri spirituale limitate care i se opune lui Dumnezeu. Aceasta entitate este numita Satana (impotrivitorul, adversarul) si Diavolul (pirisul). Biserica crestina de astazi are nevoie sa redevina constienta de prezenta si lucrarea nefasta a Diavolului in lumea de acum; bineinteles ca aceasta nu este o pledoarie pentru o intoarcere la caraghioslicurile Evului Mediu, cu strania lui demonologie si cu “vinatoarea de vrajitoare” careia i-au cazut victime o multime de oameni nevinovati.

3. Biblia ne invata ca universul nu este infinit si nici vesnic, ci ca el a avut un inceput, cind a fost creat de Dumnezeu printr-un decret divin (“fiat” - sa fie!).

4. Biblia marturiseste ca Dumnezeu este in acelasi timp si “transcendent” (dincolo de creatie si separat de ea) si “imanent” (prezent in tot ceea ce se intimpla in creatie). Dumnezeu este slavit in Sine insusi mai presus de toata creatia, dar este si implicat in farimintarile ei in calitate de Suveran si Sustinator al ei. Providenta divina (grija dumnezeiasca) se indreapta permanent asupra tuturor lucrurilor create de El.

5. Scriptura ne spune ca Dumnezeu l-a creat pe om cu o capacitate mintala capabila sa gindeasca si sa fie educata de El si i-a dat porunca sa stapineasca pamintul si sa-l ingrijeasca.

6. Conform Bibliei, omul a fost facut de Dumnezeu asemanator Lui in capacitatile morale, mintale si spirituale, dar ca omul a cazut in ispita Satanei si a atras asupra intregii rase infectia “pacatului si a mortii”. Din momentul caderii, omenirea este iremediabil pierduta si alienata fata de Dumnezeu si ar ramine vesnic asa, daca Dumnezeu nu ar fi avut initiativa lucrarii de mintuire.

7. Biblia ne arata cum Dumnezeu a intervenit mereu de-a lungul istoriei umane pentru a desavirsi aceasta lucrare de mintuire, care a culminat apoi in ispasirea facuta de intrupatul Fiu al lui Dumnezeu, pe Crucea din dealul Golgotei.

8. Biblia ne arata din plin cum Dumnezeu i-a chemat mereu pe oameni la Sine si i-a indemnat sa se pocaiasca de pacatele lor, sa creada in El, sa puna capat impotrivirii lor si sa-L asculte din toata inima.

9. Biblia marturiseste ca aceia care I se predau lui Hristos prin pocainta si credinta sincera sint reinoiti din punct de vedere spiritual si intra intr-un proces treptat care are ca scop transformarea lor in asemanarea cu Isus Hristos.

10. Dumnezeu aude rugaciunile copiilor Sai si-i asculta. Rugaciunea este calea hotarita de Dumnezeu pentru intrarea in partasie cu El si pentru obtinerea binecuvintarilor. Rugaciunea pentru cei bolnavi poate include uneori si o ungere simbolica cu untdelemn (Iacov 5:14).

11. Biblia ne spune ca Dumnezeu are un scop clar si prestabilit cu rasa umana aici pe pamint, si anume, transformarea pamintului intr-o imparatie a Sa, anticipata acum de existenta si activitatea Bisericii.

12. Semnele distinctive ale crestinismului adevarat sint: o separare spirituala de orice este rau (ceea ce duce la o viata de sfintenie personala, la o traire in smerenie si umilinta, la o slujire a binelui si la o etica plina de bunavointa fata de altii), si o pasiune launtrica necurmata pentru aducerea altor oameni la Hristos.

13. Conform Scripturii, drama prezenta in istoria omenirii nu este fara sfirsit, ci doar temporara. Confruntarea poporului lui Dumnezeu cu fortele raului se va termina in final cu o interventie coplesitoare a lui Dumnezeu, cind Hristos va veni personal ca sa puna capat oricarei impotriviri, sa-i invieze pe cei morti, sa-i duca pe sfinti in slava care le-a fost pregatita, iar pe cei ce au trait in nelegiuire sa-i judece si sa-i pedepseasca.

Pentru cel ce este gata sa o creada sincer si umil, Biblia pune la dispozitie raspunsuri la intrebari majore ca cele despre fiinta si natura lui Dumnezeu, originea materiei, energiei si vietii, natura si destinul omului, inceputul si sfirsitul tuturor lucrurilor. Ea nu va raspunde insa niciodata la intrebarile speculative si nerodnice ale filosofiei, printre care am putea aminti: care este componenta ultima a materiei, care este relatia dintre trupul omenesc si gindirea umana, care sint limitele si caile cunoasterii, etc. Biblia nu raspunde nici celor curiosi care ar vrea sa afle in ea o detaliere amanuntita a planului lui Dumnezeu in istoria lumii.

Revelatia divina din Biblie este gata sa ne puna la dispozitie raspunsuri suficiente ca sa ne duca la mintuire, dar nu intentioneaza nici pe departe sa fie un tratat de filosofie pura sau de stiinta. Orice incercare de a o transforma in asa ceva, va sfirsi intotdeauna printr-o desfigurare a Scripturii intr-o incercare disperata de a-L face pe Dumnezeu sa ne spuna mai mult decit a vrut El sa ne descopere in Cuvintul Sau. Pe de alta parte, filosofii care intorc spatele revelatiei, gresesc si ei amarnic atunci cind nu vor sa tina seama de informatiile despre Dumnezeu, lume si viata pe care ni le pune la indemina Biblia.

Oamenii au nevoie si de teologie si de lucrarea ratiunii daca vor sa inteleaga bine cine sint ei si pe ce lume se afla. Si bigotismul ingust al celor care au intors spatele stintei si goliciunea morala a celor care au intors spatele crestinismului, au adus lumii numai suferinte, privatiuni si drame sfisietoare. Ce bine ar fi daca ne-am putea da seama ca si revelatia si ratiunea sint cadouri din partea aceluiasi Dumnezeu care ne vrea fericiti si in viata de acum si in cea viitoare.

10. CRESTINISMUL SI CELELALTE RELIGII

Crestinismul este o religie exclusivista. Domnul Isus a spus ca El este Calea, Adevarul si Viata si ca nimeni nu vine la Tatal decit prin El. Biblia ne spune ca toti oamenii care se afla astazi in viata descind din aceia care au avut la inceput o cunoastere clara despre Dumnezeu. Aceasta inseamna ca Biblia ne prezinta o origine comuna a rasei umane, iar aceasta origine a fost intr-o atmosfera de contact direct, nemijlocit si vital cu Dumnezeu. Paginismul este prin urmare o degenerare regretabila si vinovata a nivelului de cunoastere a lui Dumnezeu, Tatal (Rom. 1:20-32) .

Exista astazi in lume si o parere contrara care spune ca religia a suportat si ea un proces de evolutie progresiva de la animismul originar (in care oamenii credeau ca in spatele tuturor manifestarilor se afla cite un dumnezeu), la monoteismul contemporan (unificarea tuturor zeitatilor intr-un singur Dumnezeu). Aceasta teorie sustine ca si religiile sint la urma urmei un produs al mintii omului aflat in dezvoltare. Biblia ne spune insa ca omul a avut o cunoastere divina initiala si ca a pierdut-o apoi, indepartindu-se din ce in ce mai mult de Dumnezeu si ajungind la practici cu atit mai primitive si mai repulsive, cu cit indepartarea aceasta a ajuns mai mare. Din punct de vedere crestin, religiile lumii sint rezultatul unei indepartari vinovate fata de Dumnezeu. Biblia ne spune ca omul a ajuns astazi pacatos in natura sa si ca nu mai poate veni la Dumnezeu decit prin intermediul unui mijlocitor oferit in persoana Domnului Isus Hristos. Aceasta pozitie a crestinului s-ar putea sa fie jignitoare pentru cei care stau in afara crestinismului, dar nu avem ce face; ea este izvorita din mesajul clar si categoric al Bibliei ( Cf. Schmidt-Rose: The origin and Growth of Religion, Dial Press, 1935).

Daca Domnul Isus Hristos este singura cale de intoarcere a oamenilor la Dumnezeu, se pune intrebarea: Atunci de ce le-a mai dat Dumnezeu evreilor Legea lui Moise?

Raspunsul la aceasta intrebare ar putea suna cam asa:
(1) ca sa-i faca constienti de starea lor de pacat;
(2) ca sa le dea posibilitatea sa-si exprime simbolic pocainta; si
(3) ca sa-i pregateasca pentru viitoarea rascumparare prin Mesia.

Cu alte cuvinte, institutiile legii mozaice au avut un caracter didactic, simbolic si tipologic. Numai harul l-a determinat pe Dumnezeu sa-i primeasca la Sine pe cei care veneau la El pe baza jertfelor prevazute de legea mozaica: “Caci este cu neputinta ca singele taurilor si al tapilor sa stearga pacatele”.

Daca se intreaba cineva: Cum de erau atunci iertati israelitii care au venit la Dumnezeu mai inainte ca sa se fi jertfit Isus Hristos? le putem raspunde ca aceasta s-a putut realiza doar printr-o aplicare “retroactiva” a harului. (Evrei 9:15)

Daca ne este ingaduit sa folosim o ilustratie contemporana, a fost de parca, in harul Sau, Dumnezeu a ales sa achite plata unui cec mai inainte ca Domnul Isus sa fi depozitat pretul necesar rascumpararii noastre. In ziua de astazi insa, nici ceremoniile mozaice si nici formele vreunei alte religii nu-i mai pot mintui pe oameni. Acest adevar a fost proclamat cu tarie de apostolii Domnului. Biserica crestina nu poate participa acum la nici un fel de tripla alianta asa-zis mintuitoare (Protestantismul, Catolicismul si Iudaismul). Numai Domnul Isus mintuieste. (Fapte 4:12) El este singurul Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni.

Ceea ce face crestinismul superior oricarei alte religii este Domnul Isus Hristos. Crestinismul nu este mai bun datorita unei etici superioare sau datorita unui sistem filosofic mai distilat. Singura superioaritate
a credintei crestine este persoana lui Isus Hristos. El este singurul in stare sa-i mintuiasca pe cei pacatosi. Numai El este Dumnezeu adevarat intrupat in istorie si numai El ii poate scapa pe oameni de grozava pedeapsa a vinovatiei. Iata ce i-a spus ingerul lui Iosif: “Ea va naste un Fiu, si-I vei pune numele Isus, pentru ca El (numai El) (Accentuarea din originalul grec)va mintui pe poporul Lui de pacatele sale”. (Mat.1:21)

S-ar putea ca alte religii sa contina si ele mari doze de adevar, un sistem filosofic elaborat si norme superioare de etica, dar ele nu vor fi niciodata in stare sa le ofere oamenilor lucrarea de rascumparare. Aceasta este cauza pentru care ele pot si trebuie pe drept cuvint sa fie numite: “false”. Ele nu pot da celor ce adera la ele tocmai siguranta mintuirii eterne pe care pretind ca o ofera. Iata de ce, in peisajul multicolor al religiilor lumii, crestinismul nu se va multumi sa stea linistit, ci va accentua si va intretine mereu nevoia de misiune si de proclamare a Evangheliei mintuitoare pina la marginile pamintului.

11. EVANGHELIA SI LEGEA

Biserica Protestanta le este indatorata luteranilor pentru evidentierea acestui contrast care se gaseste in Biblie. In discutia de fata prin lege se va intelege voia revelata a Lui Dumnezeu care pretinde omului o ascultare absoluta fata de normele de dreptate stabilite de Dumnezeu. Mereu si mereu Scripturile subliniaza ca in fata legii Lui Dumnezeu toti oamenii sint pacatosi.

Legea - de orice fel ar fi ea - nu este in stare sa salveze pe nimeni. (Rom. 3:19-31) Cu toate acestea legea este importanta. Ea le demonstreaza oamenilor ca au nevoie de un Mintuitor. Apostolul Pavel marturiseste ca el n-ar fi cunoscut ce este pacatul, daca n-ar fi fost legea care sa-i spuna : “Sa nu poftesti!” (Rom.7:7)

Chiar si dupa ce o persoana este mintuita, legea isi pastreaza valoarea, caci ea ii slujeste copilului lui Dumnezeu drept indreptar etic. Prin Evanghelie vom intelege vestea buna ca Hristos a murit pentru cei pacatosi, asa incit cei condamnati de legea lui Dumnezeu pot fi salvati acum prin credinta in Domnul Isus Hristos. Cu alte cuvinte, numai Evanghelia este aceea care ii poate mingiia pe oameni si le poate aduce mintuirea.

Unii oameni cred ca in Vechiul Testament se gaseste numai legea, iar in Noul Testament se gaseste numai evanghelia. Este adevarat ca Vechiul Testament se preocupa mai mult de legea lui Dumnezeu, cautind sa-l faca pe om sa-si recunoasca pacatosenia si nevoia lui de salvare. Dar Vechiul Testament este si locul in care este anuntata venirea evangheliei lui Hristos. Pe de alta parte, in Evanghelia Noului Testament sint citate o sumedenie de pasaje din Vechiul Testament care sint folosite ca temelie peste care este cladita mintuirea. Calea de mintuire recomandata in Vechiul Testament era mai mult sau mai putin aceeasi ca si astazi, si anume : Justificarea prin credinta. (Rom.4:1-25)

Noul Testament are si el in continut legea. Ba mai mult, astazi, legea morala este si mai pretentioasa decit in vremurile vechi. (Mat.5:17- 48) Totusi, in ansamblul lui, Noul Testamenet se ocupa mai mult cu prezentarea Evangheliei mintuitoare a lui Hristos.

Am putea spune deci ca Vechiul Testament contine pe linga lege si mintuirea prin credinta, iar Noul Testament contine pe linga mintuirea prin credinta si prezenta legii. Diferenta mare este ca Noul Testament se concentreaza asupra prezentarii intruparii si patimilor Domnului Isus Hristos.

Ar mai exista si o alta impartire fragmentara a continutului celor doua testamente: impartirea dispensationalista. Aceasta se bazeaza pe observatia ca istoria omenirii, asa cum este ea redata in Biblie, se poate imparti in sapte dispensatii diferite in care revelatia si pretentiile lui Dumnezeu au fost diferite. (The Scofield Reference Bible New York: Oxford University Press, 1909, 1945); Lewis Sperry Chafer, Systematic Theology (Dallas, Tex.: Dallas Seminary Press, 1947, 1948), I-VIII.)


12. RELATIA CRESTINULUI CU VECHIUL TESTAMENT

Tot asa cum am aratat ca legea si harul se gasesc si in Vechiul Testament si in Noul Testament, trebuie sa subliniem acum faptul ca un crestin nu se poate restringe numai la Noul Testament, ci trebuie sa-l citeasca si pe cel Vechi. Apostolul Pavel ne-a invatat ca: “Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire, pentru ca omul lui Dumnezeu sa fie desavirsit si cu totul destoinic pentru orice lucrare buna”.

Revelatia lui Dumnezeu pe care o avem in Noul Testament nu este rupta de aceea primita prin Vechiul Testament, ci deriva din ea, ca o continuare fireasca. Pretutindeni in Noul Testament ni se aminteste ca Vechiului Testament a fost cu adevarat Cuvintul lui Dumnezeu.

Exista sute de citate clare care aduc textul Vechiul Testament in cel Nou. Westcott si Hort sint de parere ca exista nu mai putin de 1.076 cazuri in care textul Vechiului Testament este citat in scrierile Noului Testament. Profesorul H.S. Miller scrie si el ca: “Este adevarat ca Vechiul Testament este citat, direct sau aluziv, de aproximativ 1.000 de ori ... si chiar de mai multe ori, daca s-ar numara totul in intregime”. (H.S. Miller, General Biblical Introduction (Houghton, N.Y.: The Word-Rearer Press, 1947, p.49)

Exista o continuitate nu numai in ceea ce priveste continutul celor doua testamente, ci si in caracteristicile poporului lui Dumnezeu din ele. Aproximativ cu doua mii de ani inainte de Hristos, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam si l-a ales pentru a-l transforma intr-un popor numeros prin care sa daruiasca lumii cele doua mari binecuvintari ele Sale: Scripturile si pe Mesia.

Din nefericire, atunci cind Isus Hristos a venit ca Mesia, sa rascumpere pe poporul Domnului, Evreii, ca neam, nu L-au recunoscut si nu L-au primit. Din aceasta cauza, ei au fost inlaturati vremelnic din planul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel aseamana aceasta realitate cu taierea unor ramuri dintr-un copac. (Rom. 11:17) Minoritatea de Evrei care s-au pocait totusi si au crezut, L-au primit pe Domnul Isus si au intrat in Biserica alaturi de Neamurile care au primit mesajul Evangheliei. Aceste doua categorii de credinciosi sint astazi mostenitorii promisiunilor si binecuvintarilor lui Dumnezeu. (Efes. 2:11-22; Gal. 6:16) Cu alte cuvinte, credinciosii dintre Neamuri au fost altoiti in maslinul din care fusesera taiati ca ramuri Evreii necredinciosi. (Rom. 11:17-19)

Necredinciosii, fie ei dintre Evrei, fie ei dintre Neamuri, sint pierduti in pacat si in asteptarea pedepsei. Noul Testament prezinta Biserica drept o continuare spirituala a Israelului. Crestinii sint numiti “copii ai lui Avraam”. (Gal. 3:29) Ei nu mai apartin astazi unui Ierusalim pamintesc, ci unui Ierusalim care este in ceruri si de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului cel viu. (Evrei 12:22) Tot asa se spune despre cei credinciosi ca au mostenit fagaduintele facute patriarhilor. (Gal. 3:29) In fapt, crestinii au mostenit chintesenta tuturor promisiunilor facute in vechime si anume: pe Domnul Isus Hristos, neprihanirea noastra. (Gal. 3:14)

Adunarea celor credinciosi dintre Evrei si dintre Neamuri intr-un singur trup spiritual (Biserica) este numita de Pavel o “taina”, adica un adevar care nu a fost revelat clar oamenilor in vechime, dar care a fost descoperit acum copiilor lui Dumnnezeu. (Efes. 3:1-6)

In Noul Testament dispar toate deosebirile dintre Evrei si Neamuri. (Gal. 3:28) Asemenea tuturor Neamurilor, ca sa capete mintuirea si Evreii trebuie sa-L accepte pe Hristos. (Rom. 1:16) Bineinteles ca toti credinciosii trebuie sa depaseasca standardul etic al Vechiului Testament si sa traiasca acum la inaltimea invataturilor date de Hristos. Ceea ce ne-a spus Hriostos insa nu este o contrazicere a invataturii Vechiului Testament, ci mai degraba o completare si o adincire a lor. Hristos a venit, nu sa desfiinteze, ci sa implineasca. (Mat. 5:17-48)
Si El a facut aceasta dind la o parte tot ceea ce fusese revelatie trecatoare partiala si pastrind, si chiar extinzind, acele portiuni din revelata straveche care contineau legea morala. (George B. Stevens, The Theology of the New Testament, New York: Charles Scriber, 1927, pp.17-26.)

In celebra Sa predica de pe munte, Domnul Isus ne da o serie de ilustratii despre relatia Sa cu invatatura Vechiului Testament. (Mat. 5:21-48) El spune nu numai ca orice ucidere este vinovata, ci si ca orice minie este nedemna de un cetatean al Imparatiei lui Hristos. Nu numai curvia este rea, dar chiar si privirea pofticioasa este condamnabila. Nu numai divortul usuratic este rau, ci orice forma de divort este interzis, cu exceptia pacatului curviei. Nu numai juramintul fals este vinovat, dar chiar juramintul ca atare este o practica ce trebuie evitata. Nu numai razbunarea este rea, dar chiar si dorinta de a-ti apara pricina la tribunal este vinovata. Nu numai iubirea aproapelui este recomandabila, dar si iubirea dusmanilor trebuie sa-i caracterizeze pe cei ce sint copii ai Domnului. Vechiul Testament parea ca da un acord tacit poligamiei, Hristos ii cheama pe oameni inapoi la tiparul standard original, stabilit de Dumnezeu pentru o insotire unica pe toata durata vietii.

Din toate aceste exemple reiese foarte clar ca cel ce vrea sa faca astazi voia Domnului trebuie sa studieze cu mare atentie toata Biblia, comparind cu grija Vechiul Testament cu Noul Testament si, in caz de contrazicere, preferind intotdeauna invatatura Noului Testament ca norma finala de etica si teologie. Cititorul Bibliei va constata ca majoritatea continutului Vechiului Testament corespunde si astazi normelor mai inalte ale Noului Testament. In putine cazuri insa, ceea ce era trecator, ceremonial si simbolic trebuie lepadat si trecut astazi cu vederea.

Aducerea de jertfe, clasificarea mincarilor in curate si necurate, zilele de sarbatoare, sabatul, zilele de ispasire, etc. trebuie privite acum doar ca rinduieli pur evreiesti care nu mai au nici un fel de obligativitate pentru crestinii eliberati de Evanghelie. (Col. 2:14-23; Rom. 14:1-6; Gal. 4:9, 10; 4:21-5:1.) Fara nici o indoiala, cea mai importanta lucrare ceremoniala din intreaga lege evreiasca a fost taierea imprejur. Ea a constituit semnul exterior al legamintului incheiat de Dumnezeu cu Avraam. (Gen. 17:9- 14)

Noul Testament declara raspicat ca si aceasta ceremonie a fost inlaturata prin Hristos. (Gal. 5:2-11) Cazul acestei ceremonii evreiesti ne arata insa si felul minunat in care apostolii Domnului au stiut sa interpreteze adevarurile ceremoniale pentru a extrage un adevar spiritual mai profund din Vechiul Testament pentru a-l folosi apoi ca baza pentru o noua invatatura. Ei au observat ca pina si Moise le poruncise Evreilor sa nu se multumesca cu semnul exterior, ci sa-si taie imprejur inima, adica simtirea launtrica. (Deut. 10:16) El le-a profetit de altfel ca Dumnezeu va face aceasta taiere imprejur a inimii pentru ei si pentru copiii lor, asa ca vor ajunge sa-L iubeasca pe Domnul Dumnezeul lor din toata inima si din tot sufletul. (Deut. 30:6)

Putem deci spune ca atunci cind apostolul ii descrie pe crestini ca oameni cu inima taiata imprejur, facuta nu de mina omeneasca, ci cu taierea imprejur a lui Hristos (Col. 2:11), el preia de fapt o invatatura din Vechiul Testament. Cei ce au scris Noul Testament nu s-au sfiit sa ne dea clar si plini de autoritate revelatia cea noua primita prin Hristos. Totusi, in aproximativ o mie de cazuri, ei si-au ilustrat aceasta invatatura cu exemple si texte preluate din cuprinsul Vechiului Testament.

Acele portiuni din Vechiul Testament care proclama adevaruri ale lui Dumnezeu cu valoare vesnica si cu aplicabilitate permanenta pentru oameni sint numite adeseori: legea morala a lui Dumnezeu. Aceasta lege morala este valabila si astazi si este reafirmata de Noul Testament ca indreptarul desavirsit dat de Dumnezeu oamenilor. Domnul Isus Insusi a rezumat intreaga lege a lui Dumnezeu la o simpla variatie pe tema iubirii de Dumnezeu si de semeni. (Mat. 22:34-40) Este evident ca aceste doua principii ale iubirii, care au fost enuntate si de Moise si care alcatuiesc temelia celor zece porunci, sint si fundalul pe care evolueaza toate celelalte invataturi ale Scripturii. Crestinii sint indemnati si ei sa implineasca prevederile divinei legi morale, de data aceasta nu pentru a-si capata mintuirea, ci tocmai ca sa exprime dobindirea ei printr-o umblare in iubire.

Noul Testament proclama emfatic ca mintuirea nu se poate capata printr-o ascultare de prevederile legii, oricare ar fi ea (Rom. 3:20, 21, 22, 26, 28), caci Hristos este sfirsitul legii si neprihanirea tuturor celor ce cred. (Rom. 10:4) Aceasta nu inseamna ca Hristos a desfintat legea divina, ci doar ca El a pus capat caii de capatare a neprihanirii prin faptele legii. Astazi nu se mai ajunge in cer prin neprihanirea data de lege, ci prin unirea credinciosilor cu Domnul Isus, care le daruieste neprihanirea Lui divina si-i transforma dupa chipul si asemanarea Fiului lui Dumnezeu. (Rom. 5:17; 2 Cor. 3:18)

Noul Testament, si in special epistola catre Evrei, ne arata ca Vechiul Testament, ca sistem religios, este depasit si a fost inlaturat, in locul lui fiind pus Legamintul cel Nou, care-i este superior. (Evrei 8:6,7) Aceasta este o implinire a profetiei din Ieremia 31, care anunta stabilirea unui legamint nou. Daca s-a schimbat legamintul, s-a schimbat si preotia. (Evrei 7:11, 12) Crestinii nu mai sint sub preotia lui Aaron, ci sub preotia lui Isus Hristos. Vechiul Testament presupunea o sumedenie de jertfe, in Noul Legamint singura jertfa necesara si suficienta este Isus Hristos Insusi. (Evrei 7:27) Schimbarea legamintului a produs inevitabil si o schimbare a legii. (Evrei 7:12) Noul Legamint ne-a adus si promisiuni mai bune. Autorul epistolei catre Evrei scrie:

“Dar acum Hristos a capatat o slujba cu atit mai inalta cu cit legamintul al carui mijlocitor este El, e mai bun, caci este asezat pe fagaduinte mai bune. In adevar, daca legamintul dintii ar fi fost fara cusur, n-ar mai fi fost vorba sa fie inlocuit cu un al doilea. Caci ca o mustrare a zis Dumnezeu lui Israel: “Iata, vin zile, zice Domnul, cind voi face cu casa lui Israel si cu casa lui Iuda un legamint nou; nu ca legamintul pe care l-am facut cu parintii lor, in ziua cind i-am apucat de mina, ca sa-i scot din tara Egiptului. Pentru ca n-au ramas in legamintul Meu, si nici Mie nu Mi-a pasat de ei, zice Domnul. Dar iata legamintul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, dupa acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele in mintea lor si le voi scrie in inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, si ei vor fi poporul Meu”. (Evrei 8:6-12)

Vechiul Testament este o sursa bogata de ilustratii pentru zidirea sufleteasca a credinciosului crestin. El contine nenumarate exemple de credinciosie, de rasplatire a neprihanirii, de avertizare impotriva apostaziei, de binecuvintare a celor care au cautat pacea, curatia, si care au stat tari inaintea ispitelor, etc. Nicholls, a cules mai mult de douazeci si sase de proverbe care-si pot gasi ilustrarea in Biblie; si aceasta este numai inceputul a ceea ce s-ar putea face. (Angus-Green, The Bible Hand-Book, New York: Ravell, c. 1905, pp.587- 89.) Pavel ne spune si el ca cele petrecute in Vechiul Testament sint menite sa ne serveasca noua drept pilde. (1 Cor. 10:11)

Cunoasterea Vechiului Testament este absolut necesara pentru cel ce vrea sa inteleaga Noul Testament. Acesta din urma face dese referiri la istoria creatiei, la caderea omului, la intreaga istorie a planului de rascumparare, la legea lui Moise, la profeti, etc. Vechiul Testament mai are si o deosebita valoare devotionala. Aici am putea mentiona nu numai Psalmii, ci si rugaciunile marilor oameni ai lui Dumnezeu, ca Avraam, Iacov, Solomon, etc., impreuna cu exemplele de vietuire evlavioasa ale patriarhilor, preotilor si celorlalti eroi ai credintei.

Se ridica intrebarea; Daca ceremoniile Vechiului Testament n-au avut valoare prin ele insele, atunci de ce au mai fost instituite? Chiar daca nu sintem in stare sa raspundem complet la aceasta intrebare, am putea sugera ca ele au fost necesare ca sa sublinieze necesitatea trairii unei vieti sfinte separate de pacat. Animalele curate si necurate, diferitele zile de sarbatoare, reglementarile sanitare si toate celelalte prescriptii ale legii au fost necesare pentru a face ca religia sa patrunda in fiecare domeniu al vietii de fiecare zi. Acest aspect a fost in contrast deplin cu religiile pagine practicate de Canaaniti. Religia lor nu avea nici un fel de prevederi morale. (George E. Wright and Floyd V. Filson, The Westminster Historical Atlas to the Bible (PhiladelphiaL The Westminster Press, 1945), p.36.)

Sistemul evreiesc de jertfe le arata oamenilor ca pacatul este un lucru grozav si costisitor, care duce la moarte, si in acelasi timp ii pregatea pe Israeliti pentru acceptarea Mielului lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii. Institutia preotiei ilustra adevarul ca orice om are nevoie de un mijlocitor si mediator in relatia cu Dumnezeu, prevestind lucrarea care avea sa fie savirsita de Domnul Isus Hristos. Ligheanul spalarii a fost un simbol al curatirii; altarul arderilor de tot, al consacrarii; sfesnicul, al iluminarii divine; masa punerii piinilor inaintea Domnului, al partasiei cu Dumnezeu. Locul prea sfint le arata oamenilor ca pacatele lor ii opresc sa intre in prezenta lui Dumnezeu fara un mijlocitor; legea le atragea atentia oamenilor ca nu sint autonomi din punct de vedere moral, ci sint raspunzatori in fata lui Dumnezeu; iar capacul ispasirii le vestea ca Dumnezeu va purta grija de ispasirea pacatelor intregii lumi. (Vezi Harold S. Bender, Old Testamental Law and History (Scottdale, Pa.: Mennonite Publishing House,1936), pp43-47.)

Cu toate ca Vechiul Testament n-a fost revelatia finala si perfecta a lui Dumnezeu, nu inseamna ca el nu a fost o parte a revelatiei divine. Fara aceasta revelatie ne-ar fi cu neputinta sa intelegem revelatia Noului Testament. Orice s-ar spune despre Vechiul Testament, nu trebuie sa uitam ca Domnul Isus si apostolii l-au numit legea, profetii si psalmii si l-au respectat ca pe o descoperire a Domnului, (Rom. 3:2) un mesaj cu autoritate divina despre natura si intentiile lui Dumnezeu, care desi nu mai este obligatoriu pentru copiii lui Dumnezeu, ii influenteaza si le reglementeaza conduita conform cu felul in care este el interpretat si aplicat de catre Hristos si de catre apostoli.


13. UNITATEA BIBLIEI

Scopul central al Cuvintului lui Dumnezeu este sa-i conduca pe oameni la credinta mintuitoare in Isus Hristos si sa le inlesneasca astfel ajungerea la darul vietii vesnice care se capata prin unirea cu Domnul Isus. Biblia ar putea fi numita deci: “cartea mintuirii; nu pentru ca prin ea insasi sau prin sistemul de idei continut in ea, Biblia ar darui mintuirea, ci pentru ca ea ii indeamna pe oameni sa-si puna toata nadejdea in Acela care s-a facut om, a murit si a inviat apoi din morti pentru ca sa ne poata darui tuturor iertarea si viata vesnica. Domnul Isus i-a mustrat pe fariseii care iubeau Scripturile, dar nu-L primeau pe El: “Cercetati Scripturile, pentru ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica, dar tocmai ele marturisesc despre Mine. Si nu vreti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata” (Ioan 5:39, 40; 20:31) Daca cineva L-ar scote din Biblie pe Domnul Isus siu salvarea oferita de El, Scriptura ar deveni imediat o carte a disperarii care ne-ar arata mereu numai standardul inalt al perceptelor divine si continua si vinovata noastra neputinta de a le indeplini.

De la un capat al Bibliei la altul, singura posibilitate pentru ca omul sa primeasca mintuirea lui Dumnezeu este aceiasi: credinta. Despre ea se vorbeste nu numai in renumitul capitol 11 din epistola catre Evrei, ci si pretutindeni in textul celor doua Testamente. Dumnezeu l-a primit pe Abel si a privit cu placere spre jertfa lui pentru ca el a adus-o prin credinta. Prin credinta a fost stramutat noh la cer si n-a mai ajuns sa guste moartea. Tot credinta a fost aceea care l-a facut pe Noe sa inceapa constructia corabiei in care si-a scapat familia. Cartea Genezei ne spune ca Avraam L-a crezut pe Dumnezeu si asta i-a fost socotita drept neprihanire. (Gen. 15:6; Rom. 4:3.) Psalmii sint texte atit de pline de credinta si de inchinaciune incit au ramas si astazi textele preferate de credinciosii din toate colturile lumii. Profetii Vechiului Testament, mai ales Isaia si Amos, au condamnat cu toata vigoarea tendinta poporului de a substitui ceremonialele religioase in locul credintei, sfinteniei si ascultarii. (Isaia 1:11-20; 58:4-9; Amos 5:21-24) Ioan Botezatorul i-a avertizat pe evrei impotriva nadejdii inselatoare in apartenenta lor la familia israelitilor si i-a indemnat la o viata de ascultare adevarata. (Mat. 3:7-10) Cind Iudeii s-au apropiat de Domnul Isus ca sa-L intrebe ce fel de fapte sa faca pentru a fi placuti lui Dumnezeu, El le-a raspuns: “Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta; sa credeti in Acela, pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29) Apostolul Pavel declara ca intreg scopul legii a fost sa faca sa taca orice gura inaintea Domnului si sa-i convinga pe toti oamenii de vinovatie: “Caci nimeni nu va fi socotit neprihanit inaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunostinta deplina a pacatului. (Rom. 3:20)

Una dintre cele mai frumoase sectiuni care vorbeste despre zadarnicia stradaniilor omenesti pentru capatarea mintuirii si despre care este calea pregatita de Dumnezeu pentru ajungerea acestei mintuiri este capitolul 3 din epistola catre Romani:

“Dar acum s-a aratat o alta neprihanire, pe care o da Dumnezeu, fara lege - despre ea marturisesc Legea si proorocii - si anume, neprihanirea data de Dumnezeu, care vine prin credinta in Isus Hristos, pentru toti si peste toti cei ce cred in El. Nu este nici deosebire. Caci toti au pacatuit si sint lipsiti de slava lui Dumnezeu. Si sint socotiti neprihaniti, fara plata, prin harul Sau, prin rascumpararea, care este in Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rinduit mai dinainte sa fie, prin credinta in singele Lui, o jertfa de ispasire, ca sa-Si arate neprihanirea Lui; caci trecuse cu vederea pacatele dinainte, in vremea indelungei rabdari a lui Dumnezeu; pentru ca, in vremea de acum, sa-Si arate neprihanirea Lui in asa fel incit, sa fie neprihanit, si totusi sa socoteasca neprihanit pe cel ce crede in Isus”. (Rom. 3:21-26)

Pentru cel cu credinta umila si simpla, s-ar putea spune ca Biblia nu numai ca este cartea mintuirii, dar si cartea lui Isus Hristos. In discutia pe care a avut-o cu cei doi ucenici aflati in drum spre Emaus, este scris ca Domnul Isus: “A inceput de la Moise si de la toti proorocii, si le-a tilcuit, in toate Scripturile, ce era cu privire la El”. (Luca 24:27.) Iar celor doisprezece ucenici le-a spus: “Iata ce va spuneam cind inca eram cu voi, ca trebuie sa se implineasca tot ce este scris despre mine in Legea lui Moise, in Prooroci si in Psalmi. Atunci le-a deschis mintea, ca sa inteleaga Scripturile. Si le-a zis :”Asa este scris, si asa trebuia sa patimeasca Hristos, si sa invieze a treia zi dintre cei morti. Si sa se propovaduiasca tuturor neamurilor, in Numele Lui, pocainta si iertarea pacatelor, incepind din Ierusalim.” (Luca 24:44-47) In ultima instanta deci, tinta intregului cuvint a lui Dumnnezeu este aceea de a-L prezenta pe Domnul Isus Hristos, mai intii prin tipuri si profetii, iar apoi prin implinirea lor. Stiind aceasta, nu ne mai miram ca in cartea Apocalipsei Ioan ne prezinta o scena cereasca in care:

“...cele patru fapturi vii si cei douazeci si patru de batrini s-au aruncat la pamint inaintea Mielului, avind fiecare cite o alauta si potire de aur, pline cu tamiie, care sint rugaciunile sfintilor. Si cintau o cintare noua, si ziceau :
“Vrednic esti tu sa iei cartea si sa-i rupi pecetile: caci ai fost junghiat, si ai rascumparat pentru Dumnezeu, cu singele tau, oameni din orice semintie, de orice limba, din orice norod si de orice neam. Ai facut din ei o imparatie si preoti pentru Dumnezeul nostru si ei vor imparati pe pamint!”

M-am uitat, si imprejurul scaunului de domnie, in jurul fapturilor vii si in jurul batrinilor am auzit glasul multor ingeri. Numarul lor era de zece mii de ori zece mii si mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: “Vrednic este Mielul care a fost junghiat, sa primeasa puterea, bogatia, intelepciunea, taria, cinstea, slava si lauda!” (Apoc. 5:8-12)


14. AUTENTICITATEA CUVINTULUI LUI DUMNEZEU

Crestinii sint intrebati adeseori de unde stiu ei ca Biblia este intr-adevar Cuvintul lui Dumnezeu? Sigur ca am putea raspunde ca, asemenea naturalismului si ateismului, crestinismul este si el un sistem bazat pe credinta si am putea intoarce intrebarea in felul urmator: De unde stie ateul ca nu exista Dumnezeu si de ce crede el ca Biblia nu este Cuvintul lui Dumnezeu. Nu vom face asa ceva, pentru ca o asemenea discutie n-ar duce nicaieri. Este rezonabil sa credem ca un crestin trebuie sa fie gata sa dea socoteala de motivele pe care isi intemeiaza el credinta. (O. Hallesby, Why I Am a Christian (Minneapolis, Minn.: Augsburg Publishing House, 1930); si C.S. Lewis, The Case for Christianity (New York: Macmillan, 1943).)

Este logic ca persoana care a imbratisat crestinismul sa se astepte sa gaseasca in Cuvintul lui Dumnezeu lucruri conforme cu gindirea sanatoasa, o demnitatea in concordanta cu demnitatea divina, o armonie interna desavirsita a textului, un standard etic superior pentru viata personala si sociala, o nota de autoritate subinteleasa si promisiuni verificabile in viata si experienta de fiacere zi. Crestinii de pretutindeni pretind ca Biblia trece cu usurinta toate testele de mai sus.

In ultimele secole, Apologetii protestanti au citat ca argumente care dovedesc ca Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu, urmatoarele: Armonia ei interioara , lipsa ei de greselile si prejudecatile vremurilor in care a fost scrisa, stilul minunat, influenta inalatoare exercitata asupra societatii in care a patruns, capacitatea ei de a supravietui oricarei persecutii si adevarurile ei fundamentale (ca acela despre creatia lumii) care trebuie sa la fi fost date autorilor de Dumnezeu printr-o revelatie divina.

Ceea ce trec prea adesea cu vederea apologetii crestini este ca toate aceste argumente pe care le ingramadesc ei in suportul credintei lor teiste in Cuvintul lui Dumnezeu li se pat atit de puternice si convingatare tocmai pentru simplul fapt ca ei insisi impartasesc aceasta credinta crestina. Cu alte cuvinte, credinciosul crestin ca Dumnezeu exista si a ajuns sa experimenteze si ca Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu, asa ca orice argument care sustine ca Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu i se va parea imediat coplesitor de puternic. Pentru necredinciosul care a refuzat credinta in Dumnezeu insa, towte aceste argumente, oricit de logice ar fi ele, nu sint suficiente ca sa-l convinga. Aceasta pentru ca el a refuzat cu buna stiinta insasi posibilitatea ca revelatia divina sa existe caci a negat cu buna stiinta orice fel de credinta in Dumnezeu.Autorul acestei carti este in deplin acord cu urmatoarea afirmatie luata din marturisirea de credinta Westminster:

“Autoritatea Sfintei Scripturi nu depinde de marturia vreunui om sau a vreunei Biserici, ci de marturia lui Dumnezeu Insusi ... si trebuie luata in consideratie tocmai fiindca este Cuvintul lui Dumnezeu.
S-ar putea sa fim impresionati de seriozitatea cu care o anumita Biserica priveste Sfinta Scriptura si s-ar putea sa ne puna pe ginduri evidentele supranaturale sau maiestatea stilului, sau extraordinara potrivire a partilor, sau unitatea de scop ( care este accea de a-I da slava lui Dumnezeu), sau simplitatea maiestuoasa cu care este prezentata calea spre mintuire, sau alte si alte incomparabile sublimuri ale Bibliei. Toate acestea la un loc s-ar putea sa ne puna pe ginduri, dar, intotdeauna, dovada suprema si asigurarea c Biblia este intr-adevar Cuvintul lui Dumnezeu nu ne va fi data decit ca un rezultat launtric al lucrarii Duhului Sfint, care va adeveri in inimile noastre ceea ce sustine Biblia si anume ca ea este incontestabil Cuvintul sfint al lui Dumnezeu.
... Noi credem si marturisim ca iluminarea launtrica a Duhului Sfint al lui Dumnezeu este singura in stare sa ne faca sa pricepem lucruri de natura celor care ne sint revelate in Cuvint ...” (Philip Schaff, The Creeds of Christendom (New York: Harper & Bros., 1877, 1919), III.)

Credinta pura in Biblie ca si Cuvint al lui Dumnezeu nu este asadar o problema simpla si amorala a filosofiei. Biblia poate fi primita ca si Cuvint inspirat numai de acela in a carui inima se afla convingerea ca Dumnezeu exista si ca El a ales sa ni se descopere prin Cuvint.

Cei care au imbratisat credinta crestina sint convinsi ca prin chiar natura lor, oamenii pastreaza in ei sentimentul prezentei lui Dumnezeu si sint inclinati sa creada ca El exista atunci cind admira minunatia creatiei sale. Instinctul omenesc este de a se pleca inaintea imensitatii ciu sentimentul ca “undeva” , “cineva” care a creat toate acestea trebuie sa existe. Mai mult, Duhul Sfint lucreaza si in cel necredincios, cautind sa-l convinga de propria-i necesitate de a scapa din pacat si impingindu-l spre convingerea ca ceea ce este scris in Cuvintul lui Dumnezeu este demn de crezare. Adevarul scis in Biblie este o sabie cu doua taisuri pe care o foloseste Duhul Sfint pentru a reteza necredinta si ingimfarea oamenilor si pentru a-i convinge de vinovatie si pentru a-i constringe sa se prabuseasca la picioarele crucii Domnului Isus Hristos. Mesajul Cuvintului lui Dumnezeu este insistent si dinamic, fie ca ascultatorul isi da sau nu-si da seama de ceea ce Biblia spune despre ea insasi. Iata de ce, in marturisirea noastra crestina trebuie sa continuam sa accentuam pacatosenia naturii umane si necesitatea rascumpararii in acelasi timp in care cautam sa-i indreptam pe oameni spre Isus Hristos, cel care ne poate mintui de pacate.


CITEVA SCURTE ENCICLOPEDII DENOMINATIONALE

Anabaptist - Menonite
Harold S. Bender si C. Henry mith: The Mennonite Encyclopedia, 4 volume. (Hillsboro, Kansas; Newton, Kansas; Scottdale, Pennsilvania; 1955 - 1959).

Baptiste
William Cathcart: The Baptist Encyclopedia, 2 volume (Philadelphia: Louis H. Everts, 1881).

Presbiteriene
Alfred Nevin: Encyclopedia of Presbiterian Church in the United States of America, Philadelphia: Presbyterian Encyclopedia Publishing Co., No. 1334 Chesnut St., 1884).

Metodiste
Mattew Simpson: Cyclopedia of Methodism (Philadelphia: Everts & Stewart, 1878).

Luterane
Henry E. Jacobs si John A. W. Haas : The Lutheran Cyclopedia (New York: Charles Scribners Sons, 1899) Erwin L. Licker : Lutheran Cyclopedia (Saint Louis, Missouri: Concordia Publishing House, 1954)

Episcopaliene
A. A. Benton: The Church Cyclopedia (New York: M. H. Mallory @ Co., 1883)

Romano Catolice
Donald Attwater: A Catholic Dictionary (New York: the Macmillan Company, 1942)
Pietro Parente, Antonio Piolanti, Salvatore Garofalo: Dictionary of Dogmatic Theology (Milwaukee: The Bruce Publishing Company, 1951)
Henry Denzinger: The Sources of Catholic Dogma (from the 30,th Latin ED, St. Louis and London: B. Herder, 1957)