"Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri" (Col.4.2)

   Rugăciunea creştină este adresată lui Dumnezeu, în numele Domnului Isus Hristos, Mântuitorul lumii. Rugăciunea creştină nu este o simplă formă religioasă, ci ea este o expresie a dependenţei omului de Dumnezeu. Rugăciunea creştină din Sfânta Evanghelie, este o comunicare a omului cu Dumnezeu, astfel rugăciunea creştină este o activitate spirituală a sufletului, şi nu o formă exterioară ceremonială sau rituală. Într-o rugăciune creştină adevărată, mintea omului este activă sub călăuzirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, aşa cum este scris:

   "Şi tot astfel Duhul ne ajută în slăbiciunile noastre; căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite" (Rom.8.26).

   Rugăciunea adevărat creştină este condiţionată de o viaţă vrednică de creştin, trăită în conformitate cu învăţătura Domnului Hristos înscrisă în Sfânta Evanghelie, şi nu pe învăţătura şi datinile oamenilor. Rugăciunea creştină mai este condiţionată de sinceritate, de pocăinţă şi de o credinţă cu totul supusă voiei lui Dumnezeu.

   Viaţa de rugăciune este după modelul de trăire al Domnului Isus Hristos care obişnuia în mod regulat să Se roage lui Dumnezeu, şi orice problemă a vieţii a fost adusă la cunoştinţa lui Dumnezeu în rugăciune pentru rezolvare, şi această practică a vieţii creştine a fost preluată şi de apostolii Domnului.

   Rugăciunea comună a creştinilor este o părtăşie cu Domnul Isus Hristos, aşa dup cum El a promis: "Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor" (Mat.18.20).

   Acesta este spiritul închinării creştine, prin care: "... orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul" (Fil.2.11). În rugăciunea creştină, Domnul Isus este vrednic de laudă şi ascultare.

   Totuşi, în rugăciunea creştină este folosit un termen nou care nu a fost şi nu este folosit în rugăciunea iudaică, şi anume este cuvântul "TATĂ". După cum iudeii nu pronunţă cuvântul Iehova (Iahve), tot aşa, ei nu se adresează lui Dumnezeu cu "TATĂ", considerând că este prea îndrăzneţ să numeşti pe Creatorul Universului ca tată. Dar atunci când ucenicii Domnului Isus L-au rugat să-i înveţe să se roage, Domnul Isus a rostit rugăciunea numită "domnească", în care primele cuvinte sunt "Tatăl nostru". A fost ceva revoluţionar pentru Israel.

   Din severitatea evlaviei iudaice, care nu a fost poruncită de Dumnezeu, ci înteimeiată de oameni, Domnul Isus apropie pe om de Creatorul său, învăţându-l să numească pe Dumnezeu ca "Tatăl nostru". Cuvântul "Tată" exprimă o stare familiară între om şi Dumnezeu, adică o legătură naturală, prin care omul aparţine lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, creştinul adevărat face parte din familia lui Dumnezeu. Domnul Isus a folosit foarte des cuvântul de "Tată", şi aşa i-a învăţat şi pe ucenicii Săi, fapt prin care se recunoaşte că voia Tatălui din cer trebuie să fie în viaţa copiilor Săi.

   Apostolul Pavel a căutat să explice acest adevăr şi noilor creştini dintre neamuri precum şi iudeilor din Diaspora, adică acelora ce locuiesc printre neamurile păgâne, astfel:   "şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică, ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm "Ava", adică "Tată" (Rom.8.15).

   "şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă "Ava", adică "Tată" (Gal.4.6).

   Din punct de vedere literal, în iudaism ca şi la greci, prin cuvântul "tată" se înţelegea acela ce hrăneşte şi protejează.

   Aplicând acest sens al cuvântului Tată în creştinism se înţelege că Dumnezeu este Acela ce hrăneşte şi protejează viaţa omului. Ce sens frumos şi plin de nădejde pentru creştini, în contrast cu cei din lume care nu recunosc pe Dumnezeu ca Tată, care lipsiţi de orice nădejde, sunt chinuiţi de îngrijorare, întristare, disperare.