Aproape toţi vor fi de acord că închinarea biblică implică şi un fel de act exterior. Cuvântul ebraic înseamnă "a te apleca". Închinarea înseamnă a te apleca, a-ţi ridica mâinile, a te ruga, a cânta, a recita, a predica, a împlini anumite ritualuri, cum ar fi Cina, spălarea picioarelor, ordinarea şi aşa mai departe. Dar faptul uimitor este că toate acestea pot fi făcute în zadar. Ele pot fi fără rost, nefolositoare şi goale. Acesta este avertismentul dat de Isus în Matei 15.8-9, când i-a zdruncinat pe farisei cu un cuvânt din Isaia 29.13: "Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine; Mi se închină în zadar" (traducere liberă în limba engleză).

   În primul rând, observă paralela dintre expresiile "Mă cinstesc" şi "Mi se închină", paralelă ce ne arată că închinarea este o cale esenţială de a-L cinsti pe Dumnezeu. Desigur că aceasta nu înseamnă a-L face mai onorabil sau a-I mări cinstea. Ci înseamnă a-I recunoaşte cinstea, a simţi valoarea acesteia şi a I-o atribui în toate modurile corespunzătoare caracterului Său.

   "Strălucirea şi măreţia sunt înaintea feţei Lui, tăria şi frumuseţea sunt în locaşul Său. Familiile popoarelor, daţi DOMNULUI, daţi DOMNULUI slavă şi tărie. Daţi DOMNULUI slava cuvenită Numelui Său! (Ps.96.6-8)

   Deci, primul lucru pe care trebui să-l vedem în cuvintele lui Isus este faptul că închinarea este o cale de a reflecta cu bucurie, înapoi spre Dumnezeu, strălucirea vredniciei Sale.

   Motivul pentru care am folosit expresia "cu bucurie" este faptul că până şi munţii şi copacii reflectă înapoi spre Dumnezeu strălucirea vredniciei Sale: "Lăudaţi pe DOMNUL... munţi şi dealuri toate, pomi roditori şi cedri toţi" (Ps.148.7,9).

   Totuşi, această reflectare a slavei lui Dumnezeu nu este conştientă. Munţii şi dealurile nu se se închină în mod voit. Dintre toate câte există pe pământ, doar oamenii au această capacitate unică.

   Dacă nu reflectăm cu bucurie slava lui Dumnezeu în închinare, vom reflecta, fără îndoială, slava lui Dumnezeu manifestată în dreptatea Sa, prin condamnarea noastră: "Căci mânia omului Te va lăuda; cu amintirea mâniei Tale Te vei încinge" (Ps.76.10).

   Dar această reflectare nedorită a slavei lui Dumnezeu nu este închinare. De aceea este necesar să definim închinarea nu doar ca pe o simplă reflectare înapoi către Dumnezeu a strălucirii slavei Sale, ci, mult mai precis, ca pe o cale de a face acest lucru cu bucurie.

   Există posibilitatea ca expresia "cu bucurie" să fie greşit înţeleasă, deoarece uneori închinarea implică un duh zdrobit şi căinţă, stări pe care nu le asociem de obicei cu bucuria. Folosesc însă această expresie, deoarece, dacă spunem, de exemplu, că închinarea este doar o reflectare "voită" înapoi către Dumnezeu a slavei Lui, atunci suntem pe punctul de a cădea într-o altă înţelegere greşită, şi anume, că închinarea poate fi voită fără ca inima să aibă vreo dorinţă reală în acest sens; or Isus spune că inima este "departe de Mine". Mai mult decât atât, cred că vom vedea că în căinţa biblică sinceră există măcar o sămânţă de bucurie ce provine din speranţa vie că Dumnezeu va "reînsufleţi inimile zdrobite" (vezi Isaia 57.15).