Karl May a scris despre Winnetou şi Old Shatterhand, despre comoara din lacul de argint, testamentul incaşilor şi multe altele. Operele sale cuprind exact 70 de volume. Ediţiile lor se ridică la milioane de exemplare şi cresc continuu. Dar ce-i cu bunica lui Karl May? Ce caută ea aici? Povestirile lui cu indieni doar nu sunt pentru bunici. Şi tocmai bunica este aceea căreia trebuie el să-i mulţumească pentru aceste povestiri. Ea, Johanne Christiane May, a fost cea care a exercitat o influenţă cu efect durabil asupra lui şi care apoi i-a stimulat fantezia. El o preţuia foarte mult pe bunica lui, de aceea şi scrie detaliat despre această femeie inteligentă.

Karl May s-a născut în 1842 într-un orăşel sărăcăcios din Saxonia. Tatăl său era un ţesător sărac şi Karl era al cincilea copil din cei paisprezece fraţi. Din nefericire, nouă dintre ei au murit în primii lor ani de viaţă. Micuţul Karl de asemeni se îmbolnăvi grav la puţin timp după ce se născuse, îşi pierdu lumina ochilor şi-şi petrecu primii ani ai copilăriei într-o continuă boală şi orbire totală. Mai tîrziu l-a tratat un medic iscusit. El şi-a recăpătat vederea şi a devenit un băiat puternic şi robust.

Mama sa a trebuit să muncească tot timpul, ca să poată ajuta şi ea la întreţinerea familiei. Bunica Însă s-a ocupat permanent de nepoţii ei şi îndeosebi de micuţul orb, îngrijindu-l cu devotament. Această femeie nu numai că era altruistă, ci dispunea şi de un uimitor talent de a povesti istorioare captivante legate de viaţă, stimulînd astfel fantezia micuţului Karl, care era interesat să audă tot mai multe. Era aşa de entuziasmat de cele auzite, că adesea începea să plîngă. Ore în şir putea să stea liniştit şi nemişcat pentru a cugeta asupra personajelor din povestirile bunicii.

Dar să-l lăsăm pe Karl May însuşi să evoce acest timp din amintirile sale: „Nu vedeam nimic. Pentru mine nu existau personaje, forme, culori, nici localităţi, Eu puteam palpa personajele şi obiectele, le puteam auzi şi chiar mirosi. Aceasta însă nu era suficient pentru a mi le înfăţişa fizic şi în imagini. Nu ştiam cum arată un om, un cîine, o masă; despre acestea puteam doar să-mi fac o imagine vagă în sinea mea. Iar cînd cineva vorbea, deşi nu vedeam persoana, interiorul ei îmi era însă aproape. Tot aşa a rămas şi cînd am început să văd. Aceasta este cheia succesului cărţilor mele, a tot ceea ce se laudă sau se acuză la mine. Numai cine a fost orb se poate transpune cu imaginaţia în toate cîte le-am scris. Eu rămîneam peste zi la bunica mea. Ea a fost tatăl meu, mama mea, educatoarea mea şi lumina soarelui. Tot ce am acumulat în mine, a venit de la ea".

De persoana bunicii lui se leagă o întîmplare ciudată, care în mod deosebit l-a impresionat adînc pe micul Karl. Într-o zi anume, la prînz, bunica a căzut dintr-o dată de pe scaun ca moartă. Toată casa se alarmează. Este adus doctorul. El constată o apoplexie (moarte subită prin atac de cord). Bunica ar fi moartă, iar după trei zile se poate înmormînta. Însă ea traiste! Moartea este numai aparentă! Cu toate acestea, ea nu poate mişca nici un mădular, nici măcar buzele sau pleoapele întredeschise. Ea vede şi aude totul, chiar şi plînsul şi jalea rudelor, înţelege şi fiecare cuvînt vorbit. Ea aude şi vede tîmplarul care-i ia măsură pentru sicriu. Cînd acesta este gata, ea este aşezată înăuntru şi pusă într-o cameră răcoroasă, în ziua înmormîntării, este aşezată pe catafalc în coridor. Sosesc cioclii, la fel şi preotul, cantorul împreună cu corul bisericesc de copii. Familia începe a-şi lua rămas bun de la cea aparent moartă, închipuieşte-ţi numai chinul acesteia! Trei zile şi trei nopţi şi-a dat toată osteneala posibilă să arate că încă mai trăieşte, printr-o oarecare mişcare, însă în zadar.

Acum soseşte ultimul moment în care mai putea fi recunoscută starea ei de fapt. Odată ce sicriul ar fi fost închis, însemna că ar fi fost îngropată de vie.

Mai tîrziu ea povesteşte că în marea ei frică şi-a dat toată osteneala, ca atunci cînd vor veni rudele să-i strîngă mîna ca pentru ultima oară, să-şi poată mişca măcar un deget. Aşa se face că fetiţa cea mai tînără care de asemenea a ţinut mult la bunica, a ţipat dintr-o dată, îngălbenind de groază: „Ea m-a prins de mînă, voia să mă ţină strîns", striga ea. Şi într-adevăr, moarta aparentă închise şi-şi deschise mîna cu mişcări uşoare. Oamenii care au venit la înmormîntare, dau buzna afară, în grabă este adus un alt doctor, iar acesta confirmă: Johanna Christiane May a fost numai aparent moartă.

Ceea ce Karl povesteşte despre bunica lui este un fapt neobişnuit, ca şi atîtea alte lucruri din cărţile lui. Dacă acest eveniment s-a întîmplat realmente, sau este pur şi simplu doar o născocire ca şi toate povestirile sale, nu pot să spun. În orice caz, în timpurile de demult au fost îngropaţi mulţi morţi aparenţi. Aceasta este sigur. La nivelul ştiinţei medicale din zilele noastre este mai mult decît exclus să nu fie recunoscută moartea aparentă a unui om. Pentru aceasta nu trebuie să-ţi faci griji, însă altceva este mult mai important şi foarte serios: că mulţi oameni care sunt în viaţă, sunt deja morţi. Aşa ne spune Biblia. Aceşti oameni pot părea aşa de sănătoşi, vînjoşi şi întreprinzători, însă Cuvîntul infailibil al lui Dumnezeu afirmă despre ei că aceştia fiind încă în viaţă, sunt morţi. Nu numai aparent, ci morţi pentru eternitate!

Vreau să-ţi explic acest lucru întemeindu-mă pe Sfînta Scriptură. Urmarea păcatului, a vieţii fără Dumnezeu este moartea. Cuvîntul lui Dumnezeu spune: „... plata păcatului este moartea"! (Rom. 6:23). Şi moartea ca plată a păcatului se arată în trei feluri, iar prima dată în moartea trupului. Oamenii mor, toţi sunt supuşi acestei morţi - cei întorşi la Dumnezeu, cît şi cei care nu sunt întorşi la Dumnezeu. Fiii lui Dumnezeu însă au făgăduinţa: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi". (Ev. Ioan 11:25).

Apoi se arată plata păcatului prin moartea spirituală. Mulţi oameni sunt morţi spiritual. Cel care nu este născut din nou, este mort în păcate. El are urechi dar nu aude, are ochi şi nu vede. El nu poate şi nu vrea să primească şi să înţeleagă ceea ce este dumnezeiesc, (1 Cor.2:14; citeşte şi Efeseni 2:1 şi Ev. Matei 8:22). El este un cadavru viu.

În sfîrşit, moartea veşnică, şi ea ca plată a păcatului. Moartea veşnică este condamnarea veşnică. Aceasta este cea mai mare pedeapsă pentru toţi cei care sunt morţi duhovniceşte, pentru toţi aceia care refuză să primească vestea bună a lui Dumnezeu, preferind să trăiască în păcat. Toţi aceştia vor auzi odată aceste cuvinte groaznice: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!" (Ev. Matei 25:41; citeşte şi Apocalipsa 20:14-15).

Isus Cristos, prinţul vieţii, îţi oferă chiar astăzi viaţa veşnică! Ia-L pe cuvînt şi lasă-te salvat! (Ev. Ioan 5:24).