Sportul este ceva minunat! Nu mă refer la modernul „sport de spectatori" care se extinde din ce în ce mai mult; căci nu puţini par să creadă într-adevăr că ei sunt deja tipuri sportive atunci cînd populează locurile la peluză în stadioane, ori stau numai în faţa ecranelor de televizoare ca să privească întrecerile sportive. Nu, ci tu însuţi să-ţi oţeleşti corpul pe cît posibil în aer proaspăt şi în natură, primind un nou avînt pentru fiecare zi. Dacă este înţeles în felul acesta, sportul creează o echilibrare fizică şi psihică ce favorizează starea sănătăţii, avînd în vedere felul nostru de viaţă adesea stresant. Deci cînd faci gimnastică, baţi mingea, înnoţi sau schiezi, atunci nu e importantă stabilirea de noi recorduri, ci fortificarea corpului tău pentru a-l păstra flexibil şi sănătos.

De fapt, de unde provine cuvîntul „sport"? El vine -cum putea fi altfel - din Anglia, patria sportului. Acolo a fost preluat în secolul al cincisprezecelea, provenind din verbul latinesc „disportare" (a împrăştia, a distra), în înţelesul originar înseamnă prin urmare „sport" aşa ceva ca distracţie, deci petrecere a timpului. Această noţiune ce depăşeşte cu mult semnificaţia antrenamentului fizic, continuă să existe încă şi astăzi, de altfel, în termeni cum sunt: „Sport al minţii", „Sport filatelist", „Sportul cu undiţa" şi multe altele. Chiar şi expresia „să-ţi faci din ceva un sport" conduce spre înţelesul iniţial al cuvîntului. Şi exact aceasta ar trebui să fie exerciţiile sportive fizice. Un amuzament sănătos care să reprezinte un balans pentru îndeletnicirile noastre profesionale adesea sărace în mişcare. Doctorii de asemenea accentuează mereu faptul că mai bună ar fi sănătatea noastră dacă ar fi mai puţini spectatori în faţa televizorului, cît şi la marginea terenului de sport, dar în schimb să fie practicate mai mult exerciţiile fizice pentru întărirea corpului.

Şi tocmai cei pasivi, care se consideră sportivi, tocmai aceştia iau sportul aşa de brutal, încît pot să se înfurie sau chiar să se lovească unii pe alţii cînd e vorba dacă mingea a fost într-adevăr în plasă sau nu. Prin aceasta uită cu desăvîrşire ce este sportul de fapt. Un englez înţelept s-a exprimat odată în felul acesta: „Sportul este cel mai minunat lucru secundar din lume".

Cel mai minunat lucru secundar din lume? Uneori îţi vine să te îndoieşti. Iulie 1966. Campionatul mondial de fotbal din Anglia. La marea finală din stadionul londonez Wembley, echipa engleză la 30 iulie învinge unsprezecele naţional german cu scorul de 4:2 şi primeşte din mîna reginei mult rîvnita cupă mondială de aur. A fost un joc captivant, un joc frumos. Cu prelungiri, ambele echipe au luptat 120 de minute şi în cele din urmă germanii au pierdut. Ceea ce s-a întîmplat însă în sferturile de finală şi în semifinală, nu arată nicidecum că sportul ar fi fost cel mai minunat lucru secundar din lume, ci mai degrabă dădea impresia de a fi fost luptă pe viaţă şi pe moarte. Acest fapt a inspirat un mare cotidian german să dea comentariului său asupra jocurilor mondiale de fotbal titlul semnificativ: „Tragedie". Despre frumuseţe şi imparţialitate sportivă nimic nu s-a putut simţi în unele momente. Din păcate, arbitrii au fost nevoiţi prea de multe ori să elimine cîte un jucător de pe teren. Unii jucători au fost eliminaţi chiar complet de către comitetul U.E.F.A.. Se pare că ei confundaseră terenul de fotbal cu un ring de box. Pe lîngă aceasta, încălcarea regulilor era adesea aşa de perfidă, încît adevărata dimensiune trebuia dezvăluită prin filmarea cu încetinitorul. După terminarea meciului însă, atmosfera continuă în acelaşi spirit degradant. Uwe Seeler, căpitanul echipei germane, a trebuit la rîndul lui să se lase pălmuit de un jucător eliminat din echipa adversă. Arbitrii au putut părăsi stadionul numai sub protecţia poliţiei şi aceasta pe căi secrete. Preşedintele EI.EA., Sir Stanley Rous, a trebuit să fie caracterizat de către aceştia ca „idiot", după care a spus resemnat: „Eu privesc cu multă îngrijorare monstruozităţile...".

Cel mai minunat lucru secundar din lume? Adesea ai cu totul o altă impresie, încă o dată iulie 1966. Afară este întuneric beznă cînd echipa naţională de fotbal a Italiei, învinsă de echipa R. D. Coreene, aterizează pe aeroportul de la Genua. Ora exactă este 3,28 noaptea. Jucătorii nu au bărbi false după cum un caricaturist dăduse să se înţeleagă mai înainte, ci mai degrabă recurg la protecţia nopţii şi a poliţiei. Aceasta este pricina pentru care sosesc la această oră neobişnuită. Cînd se apropie scara de avion, iar echipa sportivă coboară, nu li se întinde nici un covor roşu, iar în lumina palidă a becurilor de pe aeroport nu li se înmînează nici un buchet de flori. Insă chiar şi momentul şi ora sosirii bine chibzuite, nu-i apără de „salutul de primire" al concetăţenilor lor. O ploaie de pătlăgele roşii şi altele cîte se îndreaptă spre ei... O mulţime de 700 de capete îi întîmpină cu ţipete şi huiduieli însoţite de cuvinte murdare. Răsplătiţi în felul acesta, sportivii trebuie să străbată drumul de la avion pînă la maşinile ce-i aşteaptă sub paza trupelor italiene de jandarmerie. Chiar şi cînd coloana de maşini se pune în mişcare, mulţimea înfuriată azvîrle în maşini cu lovituri de picior.

Sportul, cel mai minunat lucru secundar din lume? Oricît ar fi de regretabil, dar nu aceasta este realitatea. Şi aceasta fără să mai relatez, că într-adevăr pe ici, pe colo s-a întîmplat că cineva şi-a pus capăt vieţii, pentru că televizorul s-a defectat în timpul transmisiunii jocurilor mondiale de fotbal, sau pentru că echipa sa preferată a pierdut întrecerea. Acestea pot fi cîteva cazuri izolate, regretabile, ale unor oameni orbiţi pentru un moment. Dar cînd sute, sau chiar mii îşi pierd controlul şi nu mai ştiu ce fac, atunci chestiunea devine şi mai îngrozitoare.

Din nou, iulie 1966. Timp de două ceasuri străzile Lisabonei rămîn ca pustii, întreaga populaţie stă în faţa aparatelor de radio şi televizoarelor şi urmăreşte meciul cu Brazilia. Apoi, dintr-o dată oraşul parcă explodează. Ca la un ordin, mii de oameni se năpustesc pe străzi cîntînd şi dansînd cu o bucurie exaltată. Spre cer sunt aruncate rachete luminoase. „Suntem mai buni decît cei mai buni din lume" strigau oamenii, nemaiştiind ce să facă de entuziasmul ce i-a cuprins şi cu toţii se îngrămădesc în restaurante pentru a închina un pahar în cinstea victoriei. Cu totul altfel este atmosfera în Brazilia, şi mai ales în Rio de Janeiro. Într-o piaţă mare, centrală din Rio este ascultată de o mulţime de circa 5.000 de oameni transmisia directă prin radio a meciului din Anglia. Cînd devine clar că iubiţii idoli ai fotbalului sunt învinşi şi detronaţi, mulţi cad în leşin, în timp ce proprietarii de baruri, prevăzători, lasă în jos zăbrelele la geamuri. Şi au avut dreptate, căci mulţimea înfuriată se pune în mişcare, între suporterii fierbînd de mînie şi poliţie se desfăşoară o adevărată luptă de stradă. Numai cu mare greutate poliţia reuşeşte să oprească mulţimea decepţionată, să nu ia cu asalt cartierul general al federaţiei braziliene de fotbal. Se ajunge la periculoase lupte corp la corp şi mulţi se aleg cu leziuni serioase. Nu altfel se petrece în Sao Paulo, al doilea oraş mare al Braziliei. Aici oamenii de ordine trebuie să formeze un cordon de pază în jurul locuinţei antrenorului naţional, Feola. Suporterii fotbalului strigă plini de ură: „Linşarea lui Feola! Spînzurarea lui Feola!" Acesta este crudul adevăr. Din cel mai minunat lucru secundar din lume a devenit nebunie şi fanatism dezastruos.

Şi acum fă împreună cu mine un salt sportiv, o săritură în lungime, ca să spunem aşa. Eu vreau să te conduc de la ceea ce trebuie să fie „cel mai minunat lucru secundar din lume", la esenţialul decisiv al vieţii tale. Pavel, marele şi curajosul mesager al iubitului său Domn, a parcurs în viata sa mii de kilometri pe jos în călătoriile sale, iar pe mare a avut călătorii aventuroase. El s-a supus unor eforturi corporale mult mai mari decît mulţi eroi sportivi ai timpurilor noastre. Iată ce-i scrie el tînărului său prieten Timotei: „Căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe cînd evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucît ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare". Şi el continuă solemn mai departe: „Iată un cuvînt adevărat şi cu totul vrednic de primit!" (1 Tim. 4:8-9). Acelaşi lucru vreau să ţi-l adresez şi ţie. Oţelirea fizică nu este nimica rău. Deci nu este rău a te căli prin exerciţii fizice şi sport. De aceea, practică sportul mai departe consecvent. Fă ceva pentru fizicul tău. Gîndeşte-te însă că un lucru secundar nu trebuie niciodată să devină un lucru principal! „Principal este ca principalul să rămînă principalul!" Aşa s-a exprimat odată un om plin de umor. Şi ce este principalul? Aceasta este principalul: pune-ţi viaţa în ordine faţă de Dumnezeu şi apoi trăieşte viaţa pentru Domnul tău! Atunci ai făgăduinţa vieţii veşnice şi te aşteaptă o cunună de biruinţă, care nu se veştejeşte niciodată.