În noaptea vieţii sale

Prinsese să şi lovească, fapt pentru care cei care împărtăşeau această viaţă nenorocită o respectau şi mai mult. Băutura, fumatul, înjuratul şi lovirea ajunseseră pentru ea obiceiuri adânc înrădăcinate. Este de mirare cum, într-un timp atât de scurt, numai în trei ani, o fiinţă omenească a putut ajunge aşa de jos!

Ah, când Satan are în mână un suflet, fie al unui copil crescut cu grijă într-o mănăstire, fie al altuia crescut mai puţin îngrijit, el ştie şi poate să lucreze repede şi sigur ca să-l nenorocească, târându-l în cele mai josnice porniri spre păcat!

Nu se găsea, în oraşul în care trăia, sală de petrecere sau cârciumă unde să nu fi fost Delia. În fiecare noapte trebuia s-o întâlneşti fie într-un colţ de stradă, fie într-o cârciumă cu faimă rea, de unde deseori era luată şi dusă la poliţie. Un singur agent nu era suficient s-o poată duce. Când i se puneau cătuşele la mâini, se zbătea, ţipa şi tot drumul înjura aşa fel încât şi poliţiştii se cutremurau de cuvintele care-i ieşeau din gură. De şapte ori a fost dusă în felul acesta la poliţie.

În adevăr, patimi josnice o doborâseră. Totuşi în sufletul ei mai licăreau câteva porniri alese. Ea nu putea suferi, de pildă, ca în faţa ei cineva să fie nedreptăţit; cu primejdia vieţii ei, fără să ţină cont de nimeni, lovea cu micii ei pumni în faţa omului care nedreptăţea. Când se găsea apoi în stare bună, nu era inimă mai largă ca a ei: se jertfea pentru bolnavi, îi îngrijea chiar cu primejdia vieţii în acele locuinţe murdare, unde molipsirea era totdeauna de neînlăturat. Toate acestea arătau că Delia dorea o viaţă mai bună. Ea avea acum douăzeci şi trei de ani şi părea că sufletul îi era pierdut pentru totdeauna.

Se ivesc zorile

Într-o noapte de primăvară, câteva credincioase ne-am dus în cea mai murdară mahala a oraşului ca să mărturisim pe Domnul Isus sufletelor pierdute, înainte de a pleca, cineva mi-a dăruit un frumos trandafir, în timp ce mă minunam de frumuseţea şi gingăşia acestei flori, am rugat pe Dumnezeu ca să Se slujească de acest trandafir pentru gloria Sa şi pentru binele persoanei căreia i-l voi dărui. După ce am mers câtva timp, ne-am oprit la o cocioabă, un fel de beci. Am coborât mai multe trepte şi am dat de o încăpere plină cu bărbaţi şi femei, vorbind, fumând şi înjurând. Aerul era greu şi îmbâcsit. Pentru început n-am putut face nimic altceva decât să ne uităm cu durere la cei care se strânseseră în jurul nostru. Câteva chipuri sălbatice s-au apropiat mai mult de noi; altele, mai nepăsătoare, se ţineau la distanţă, pe când cei mai mulţi îşi vedeau de ale lor. Venisem să facem o mică adunare în acel local cu faimă rea; dar în noaptea aceea nu ne-au lăsat să cântăm nici măcar un cântec. Ba mai mult, ne-au dat să înţelegem că nu putem sta acolo decât câteva minute. Ne împresurase o bandă de hoţi, cu toate că noi nu ne dădeam bine seama de aceasta. O femeie ne-a atras atenţia în chip deosebit; părea să fie căpetenia bandei. Fiindcă stătea aproape de mine, am putut să văd mai de aproape chipul ei, cu cearcăne negre sub ochi, cu o rană la frunte ascunsă sub o buclă de păr, cu o altă urmă de rană vindecată la ureche, semnul unei încăierări de curând, despre care mi-a vorbit mai târziu. Părul îi atârna în neorânduială pe o rochie murdară de bumbac, albastră. Ochii ei pătrunzători şi sălbatici se aprinseseră şi ceva ce n-aş putea spune mă atrăgea spre ea cu o dragoste şi o milă care-mi spuneau că fiinţa aceasta trebuie neapărat să fie scăpată, în timp ce noi ne-am hotărât să plecăm de acolo, triste că n-am putut face ceea ce plănuiseră, femeia aceasta ne urma de aproape. Câteva luni mai târziu, ea mi-a lămurit rostul acelui gest al ei: în ziua aceea doi dintre tovarăşii ei fuseseră arestaţi, iar ceilalţi erau îndârjiţi, mai ales că erau şi beţi, încât se temea ca nu cumva ei să se răzbune pe vreuna din noi. Cunoscând că suntem creştine, venite acolo cu gânduri bune, a luat hotărârea să ne apere. „Acela care ar fi îndrăznit să vă atingă, îmi spunea ea mai târziu, avea de-a face cu mine". De câte ori, chiar printre oamenii cei mai decăzuţi, nu vedem pe Dumnezeu respectat în persoana copiilor Săi! Pe chipul sărmanei fete se citea un mare curaj, care îi dădea o putere deosebită asupra oamenilor sălbatici, iar faţa ei purta semnele viciului; totuşi îţi era uşor să vezi că ea era mai sus ca ei. Când am ieşit în pragul uşii, s-a oferit să ne conducă la o cârciumă cu faimă rea. Străinii nu prea au curaj să intre în aceste vizuini fără să fie însoţiţi de un agent de poliţie; tocmai de aceea şi aştepta răspunsul nostru cu nerăbdare, văzând că nu ne prea trage inima să mergem acolo, în cele din urmă a pornit-o înainte cu curaj spunând: „Haideţi cu mine, căci nu mă tem nici de Dumnezeu, nici de oameni, nici de dracu".

Se face lumină

Nu din curiozitate am primit propunerea Deliei. În urma celor văzute, doream să vorbesc personal acestei fete; de aceea eram în stare s-o urmez oriunde, numai să-i pot vorbi despre Domnul Isus.

Ce am văzut în acea cârciumă este cu neputinţă să arătăm. Cu toate că un mare număr de tratate au fost împărţite acolo în Numele Domnului Isus, totuşi cred că niciunul suflet această vizită nu i-a făcut mai bine ca Deliei. Ce a ajuns ea după acea vizită răsplătea şi oboseala din acea lungă noapte şi îngrozitoarea privelişte din acea cârciumă. Adânc încredinţată că nicăieri nu era cu putinţă să găseşti o fiinţă mai nenorocită, m-am hotărât să dau Deliei acel frumos trandafir, pe care îl ţinusem ascuns cu multă grijă până atunci. Nu m-am putut opri să nu-i mărturisesc dorinţa pe care am avut-o pentru persoana care va primi trandafirul. Mi-a mulţumit spunând: „Ah, este prea mult". Fireşte că nici noi, nici ea nu ştiam ce se petrece în inima ei. Dar Domnul avea un scop prin această floare, pentru că, înainte de a o da acestei sărmane fete, cerusem ca El s-o facă un prilej de binecuvântare. Mai bine de o oră am mers împreună cu Delia. Despărţindu-ne, am rugat-o să părăsească această viaţă stricată; dar, după cât am văzut, cuvintele mele n-au avut nici un răsunet în inima ei. Am întrebat-o ce are de gând să facă în viitor. Atunci mi-a răspuns: „Eu am nevoie să mănânc bine; cât despre bani, n-am nevoie să mă obosesc, căci găsesc foarte firesc să iau de la cei ce au mai mulţi, încolo, a adăugat ea, am făcut toate păcatele pe care le poate face cineva, aşa că n-aş putea trăi altfel". Cu cât vorbeam mai mult cu ea, cu atât mai mult îmi dădeam seama că această fată pierdută trebuie scăpată. Gândul acesta m-a stăpânit atât de mult, încât necurmat această nenorocită fată de stradă a fost adusă înaintea Domnului în rugăciune^ cu o credinţă stăruitoare.

În dezmăţatul cartier unde locuia era cunoscută sub trei nume. Poliţia, din pricina greutăţii cu care o prindea, îi spunea „Băietana"; lumea o numise „Ochitoarea hoţilor", iar alţii, mai ales tinerii care o vizitau, îi spuneau „Pasărea albastră", datorită culorii albastre cu care îi plăcea să se îmbrace. De trei ani ducea ea această viaţă stricată, pierzând puţin câte puţin simţul binelui şi al răului. Gândindu-mă la ea îmi spuneam: „Dacă această fată ar crede în Domnul Isus, Dumnezeu Tatăl ar sfinţi-o şi ar întrebuinţa-o pentru gloria Sa, făcând din ea o unealtă folositoare pentru salvarea din stricăciune a atâtor nenorocite fete din localurile de desfrâu pe care le cunoaşte şi unde poate să intre".

În starea noastră de vorbă, Delia a făgăduit că va veni într-o duminică acolo unde se vesteşte Evanghelia. Când a făcut această făgăduinţă, a văzut pe unele dintre noi că o priveam cu neîncredere. Atunci, cu o vădită hotărâre în glas, ne-a spus: „Nu mă cunoaşteţi; am spus un lucru, l-am şi făcut. Să ştiţi sigur că voi veni".

A doua zi, seara, am aşteptat până aproape de ora 11 în locul hotărât pentru întâlnire. M-am întors acasă cu inima întristată. „Ah! Dumnezeul meu, scap-o prin orice mijloc vrei

Tu, numai scap-o, pentru dragostea Domnului Hristos!" Aşa mă rugam după o amărăciune aşa de mare.

În ziua următoare m-am dus ca de obicei la căminul nostru, numit „Poarta Nădejdii". Directoarea mă aştepta în antreu, având în mână un mic pachet; faţa ei strălucea de bucurie.

- Am să-ţi spun ceva, dar mai întâi iată ce ai primit".

Am luat pacheţelul şi l-am desfăcut cu o oarecare curiozitate; deodată m-au podidit lacrimile şi m-a cuprins o stare pe care n-o pot zugrăvi: ţineam în mână frumosul trandafir pe care-l dădusem Deliei cu două zile în urmă, în Numele Domnului. El îşi făcuse lucrarea vorbind în tăcere inimii Deliei.

Clipa hotărâtoare

După despărţirea noastră, Delia a avut o zi foarte frământată: simţăminte necunoscute îi năpădeau sufletul. A încercat să le înece în băutură. A băut pahar după pahar şi - ciudat -din ce bea, era tot mai vioaie, aşa că spre seară avea mintea limpede, ca mai înainte de a începe să bea. Se simţea tot mai nenorocită. A intrat apoi în locul în care am întâlnit-o cu o seară în urmă, a luat dintr-un pahar trandafirul pus acolo şi a vrut să-l prindă cu un ac la brâu. Floarea era încă frumoasă; totuşi Delia a văzut că începuse să se vestejească. Gândul sărmanei fete s-a dus la zilele când şi ea era curată ca această floare; şi-a mai adus aminte de copilăria ei veselă şi de iubita ei mamă. S-a gândit că şi-a pierdut în păcat frumoşii ei ani, aşa cum se vestejise trandafirul. „Aşa este!" şi-a zis cu glas tare, răspunzându-şi ei însăşi. „Şi pe urmă?" Încă odată Delia a privit floarea veştedă şi răspunsul la această întrebare a înfiorat-o: „Iadul! Iadul!" Simţea că părul i se zbârleşte în cap, în timp ce tot trupul, de groază, parcă îşi pierduse toată vlaga, îndată ce şi-a adus aminte de făgăduinţa dată de a merge la adunarea de vestire a Evangheliei, o rază de speranţă a făcut-o să se bucure. Cu încredere că s-a luminat, s-a întors la tovarăşii ei şi le-a spus: „Tovarăşi, în această seară eu vă părăsesc". Din mulţimea tovarăşilor săi, s-a auzit un glas:

- Adevărat? Eu cred că Delia a înnebunit, fiindcă a pierdut mult sânge în cea din urmă lovitură pe care am dat-o! Şi unde mergi Delia?

- Acolo unde se vesteşte Evanghelia, a răspuns ea mai hotărâtă ca oricând. Văzând că nimeni n-o poate împiedica de la hotărârea ei, unul din bandă a întrebat-o:

- Delia, ai bani?

- Nici un ban, a răspuns ea.

- Ei bine, dacă vrei să pleci, trebuie să ai ceva bani. Şi dându-i toţi banii pe care-i avea în buzunar, i-a spus: „N-are să fie nimic dacă nu voi mânca în această seară; în schimb, tu vei putea lua autobuzul". Într-o clipă, s-au înţeles cu toţii şi s-au hotărât s-o însoţească până la staţie. Mergând doi câte doi, mica ceată a urmat-o şi, în clipa când s-a suit în maşină, unul din ei i-a strigat:

- Ţin-te bine, Delio!

Când maşina a pornit, au strigat cu toţii: „Noroc bun şi nu ne uita".

Aplecată peste uşă, Delia le flutura batista în semn de despărţire şi le-a strigat: „Da, niciodată nu vă voi uita!" Şi, în adevăr, şi-a ţinut cuvântul, pentru că din ziua în care a găsit pe Mântuitorul, singurul ei gând s-a îndreptat spre mântuirea sufletelor lor.

Purtarea acestor oameni decăzuţi nu este oare o lecţie pentru noi? Când au înţeles că tovarăşa lor vrea să se întoarcă pe calea cea bună, au ajutat-o cu ce au putut fiecare. Câţi păcătoşi au fost ajutaţi de noi ca să se arunce la picioarele Domnului Isus? Preţul prânzului nostru a fost dat vreodată în acest scop?

La adunare, Delia a auzit încă odată cum Domnul Isus a venit şi a murit pentru păcatele lumii, cum a purtat în trupul Lui pe lemn păcatele tuturor oamenilor şi cum sângele Lui curăţeşte orice păcat. De la adunare, Delia, însoţită de câteva tinere, a fost dusă la cămin, unde a fost bine primită, îmbăiată, îmbrăcată ca pentru culcare şi condusă la pat. În mână ţinea încă trandafirul, acum însă cu totul veştejit; voia cu orice preţ să-l aibă chiar şi în camera de baie.

În aceeaşi zi, o tânără care venise să le dea ajutor a primit un trandafir aproape la fel cu al Deliei şi, împinsă de dragostea pentru sărmana fată, i l-a dăruit pe al ei în locul celui veştejit. Mai târziu, vorbind de această împrejurare, Delia îi găsea o asemănare cu viaţa ei, care se schimbase ca şi acest din urmă trandafir. „Am venit în cămin cu trupul şi sufletul dărăpănat de păcat", spunea ea. „Am pus capăt vieţii mele stricate, pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, să înfloresc ca acest nou trandafir".

Când m-am dus la cămin, intrând în micul salon, am întâlnit-o pe Delia, care urca scara. Ce dragoste puternică a pus Dumnezeu în inima mea pentru această fată! M-am îndreptat spre ea, am îmbrăţişat-o cu dragoste şi am sărutat-o pe amândoi obrajii veştejiţi. Gestul acesta, neaşteptat de ea, a neliniştit-o câteva clipe, dar îndată s-a potolit. N-a mai trecut decât foarte puţin şi un tremur i-a cuprins tot trupul, lacrimile i-au umplut ochii, iar privirea pe care mi-a aruncat-o era aşa de duioasă, încât am înţeles îndată că în ea se făcuse lucrarea prin care era gata să primească pe Domnul Isus.

Biata fată! Această sărutare curată şi duioasă, singura de acest fel pe care o primise după un timp atât de lung, a deşteptat în ea o lume de amintiri. Nu cumva îşi aducea aminte de copilăria ei nevinovată şi de scumpa ei mamă? Aşa cred, fiindcă a şi început să suspine cu lacrimi amare, rezemându-se de directoare şi de mine, care o mai ţineam încă îmbrăţişată, îngenunchind lângă ea, foarte înduioşată pentru a rupe tăcerea, am mulţumit lui Dumnezeu că ne-a ascultat rugăciunea, în sfârşit, gura mea s-a deschis şi, după câteva cuvinte sub înrâurirea harului, m-am simţit îndemnată să mă rog cum mă mai rugasem pentru o altă fată, care, puţin înainte de deschiderea căminului, s-a întors la Dumnezeu printr-o minune:

„Scump Mântuitor, această sărmană fată are nevoie de multă dragoste din partea noastră. Ajută-ne acum, şi pe una şi pe cealaltă, s-o iubim aşa încât dragostea noastră să fie o oglindire a dragostei Tale!"

Cele dintâi roade

Acest minunat cuvânt, „dragoste", rostit astfel, a făcut ce n-a putut face toată truda din noaptea aceea. „O, a spus ea, niciodată n-am auzit o astfel de rugăciune! Dumneavoastră vorbiţi cu Dumnezeu cu atâta siguranţă, ca şi cum El ar fi lângă noi". „Da, este adevărat, drag copil, El este aici cu noi, i-am răspuns, tot atât de adevărat cum şi tu esti în genunchi lângă noi. Acum trebuie să te rogi şi tu". Tremurând şi suspinând, a spus: „Doamne, pentru dragostea Domnului Isus, ai milă de mine, o sărmană păcătoasă!" Pe urmă s-a sculat; avea în ochi o strălucire de bucurie şi de biruinţă. Am înţeles că primise pe Domnul Isus ca Mântuitor personal, care-i iertase toate păcatele. Chiar din acea zi, iubirea mare pentru Domnul Isus a făcut-o să nu mai aibă nici un gust pentru lichioruri, opiu şi tabac. Prin puterea Duhului Sfânt biruia toate ispitele şi înainta zi de zi în cunoaşterea Mântuitorului.

Am văzut puţine persoane în care harul ceresc a lucrat ca în această fată. Chiar a doua zi mi-a cerut să se ducă la închisoare să vadă pe un vechi tovarăş de păcat, numit Daniel. La început nu i-am dat voie, socotind că trebuie să fie mai întărită în adevăr, ca să poată înfrunta tovărăşia pe care abia o părăsise. În cele din urmă însă mi-am schimbat gândul, fiind încredinţată că puţin mai târziu ea va ajunge o unealtă de aducere la mântuire a tuturor celor care au dus o viaţă ca a ei. Cu ochii plini de lacrimi, ea s-a întors şi a spus: „Fireşte, dacă dumneavoastră spuneţi nu, nu mă voi duce". Atunci am vrut să ştiu pentru ce ţine aşa de mult să vadă pe Daniel.

- „Vreau să spun că dacă Domnul Isus m-a iertat pe mine - şi Daniel ştie cine am fost eu - şi pe el îl poate ierta. Doresc să afle şi el despre mântuirea care este în Domnul Isus. Aceasta este pricina pentru care vreau să-l văd". Atunci am luat măsuri ca Delia să poată merge la închisoare. Plecând, ea a spus: „Vreau să cer Domnului ca Daniel să fie cel dintâi rod al meu pentru El".

În adevăr, vizita ei a făcut o astfel de lucrare în sufletul prietenului ei, încât atunci când i s-a citit sentinţa de osândire la muncă silnică, el a putut să se arunce liniştit, cu toată încrederea, în braţele Mântuitorului. Din ziua în care a fost osândit, scrisorile lui mărturiseau despre lucrarea care se făcuse în el. Rugăciunea Deliei a fost ascultată. Daniel a fost cel dintâi rod al ei pentru Dumnezeu. Puţin după intrarea ei în cămin, Delia, a cărei stare bolnăvicioasă cerea o îngrijire medicală serioasă, a fost internată într-un spital unde a trebuit să rămână câteva săptămâni. De acolo mi-a scris următoarea scrisoare:

„Scumpă doamnă,

am primit scrisoarea dumneavoastră la ora patru şi vă răspund la patru şi jumătate. Să nu credeţi că aici mă simt singură, pentru că Domnul Isus este cu mine şi-mi dă prilejuri să-L mărturisesc în fiecare clipă. Oriunde mă întorc găsesc pe cineva care, mai mult decât mine, are nevoie de îmbărbătare şi de o vorbă bună. Poate nu mă credeţi dacă vă voi spune că sărmanele fete se strâng în jurul meu ca să mă asculte mărturisind pe Domnul Isus care a murit pentru păcatele noastre şi a înviat pentru neprihănirea noastră. Binecuvântat să fie Dumnezeu! El S-a slujit de mine ca o tânără fată să-mi făgăduiască şi ea că-şi va schimba viaţa. Altele îşi bat joc de mine, dar ştiu că nu de mine îşi bat joc, ci de Domnul Isus; şi acest lucru mă doare. Nu vreau să-mi pierd nădejdea. Este aici o tânără care trăieşte în păcat de la vârsta de paisprezece ani; acum are treizeci şi doi de ani. Ea vine la patul meu şi mă ascultă. Bineînţeles, eu îi vorbesc despre viaţa mea păcătoasă din trecut, apoi despre dragostea Domnului Isus care, prin moartea Sa, mi-a şters acest trecut şi mi-a dat putere să duc o viaţă sfântă. O las apoi să vadă viaţa mea de acum, nădăjduind că Domnul Isus îşi va f ace lucrarea de mântuire şi în sufletul ei. Nu mă tem de nimic: dragostea pentru Domnul Isus biruieşte pe Satan. Nu vreau să mai lucrez niciodată pentru el, pentru că am pe Mântuitorul. Când sunt ispitită să f ac vreun rău, gândul la dragostea pe care mi-a arătat-o Domnul Isus, iertându-mă şi dându-mi puterea să duc o viaţă sfântă, mă opreşte. Dumnezeu să fie cu dumneavoastră până la apropiata noastră revedere. Nu voi putea niciodată să vă mulţumesc pentru ce aţi făcut pentru mine; ştiu Însă că Tatăl meu din cer şi Domnul Isus nu vor uita nimic. Vreau să fac totul pentru gloria lui Dumnezeu. Oriunde voi fi, pe pământ sau pe mare, nu voi uita niciodată pe cea mai bună prietenă a mea, după Domnul Isus, pe dumneavoastră, care aţi luat în inima mea locul mamei, rămas gol de la vârsta de nouă ani. Nimeni nu ştie, afară de Dumnezeu şi de mine, ispita pe care diavolul mi-a pus-o ieri în cale: abia ieşisem în grădină şi o femeie m-a şi poftit la un pahar cu vin. Eram gata să primesc, dar, aducându-mi aminte de dragostea lui Dumnezeu şi ridicându-mi ochii la Domnul Isus, am biruit pofta. Dacă gândul la Domnul Isus şi la suferinţele Lui nu mi-ar trece prin minte, de câte ori mi s-ar părea că mor de durere! Câteodată mă trezesc că nu mai am nici o speranţă, dar îndată îmi spun: „Sunt fericită că pot să mă mai slujesc de ochi şi de mâini ca să beau puţină apă". Şi când beau apă, nu pot să nu mă gândesc la scumpul meu Mântuitor, răstignit pe cruce. El a cerut să bea şi I s-a dat fiere. Şi-mi spun:

„Oare eu nu I-am dat fiere în loc de apă, atunci când El mă chema, iar eu nu voiam să vin la El?" Dar ce a f ost, s-a dus! Acum eu îl urmez şi El este Stăpânul vieţii mele. A dumneavoastră care vă iubeşte, Delia."

În mijlocul tovarăşilor de odinioară

De la întoarcerea de la spital, Delia se ocupa foarte mult cu cercetarea Bibliei, întrebuinţând pentru aceasta aproape tot timpul liber pe care-l avea; Dumnezeu îi lumina mintea şi-i lărgea inima în aşa fel încât, după puţin timp, a fost în stare să scoată îndemnuri şi îmbărbătări nu numai pentru ea, ci şi pentru tinerele fete care o înconjurau. Mai multe dintre aceste fete binecuvântează şi azi pe Dumnezeu pentru binele pe care li l-a făcut ea atunci când ispita le îndemna să se întoarcă iarasi la viaţa lor de păcat: le-a luat cu ea în dormitor şi acolo le îndemna să îngenuncheze alături de ea, luptând în rugăciune cu aceste sărmane fiinţe.

Într-o zi m-am dus cu Delia în localul unde fusese ea mult timp. Astfel s-a găsit în mijlocul tovarăşilor de păcat, unde a început să le mărturisească pe Domnul Isus. Văzându-i faţa plină de dragoste şi de milă, n-ai fi putut crede că odată a făcut parte din acea bandă de hoţi. S-a făcut linişte mare; mulţi s-au adunat în jurul ei, ascultând cu luare-aminte mărturia ei. Unii erau plini de răni şi vânătăi, de curând căpătate într-o încăierare; alţii, doborâţi de băutură, au căzut sub bănci; toţi erau îmbrăcaţi în nişte zdrenţe cărora numai haine nu le puteai spune. Ajunsă acolo, Delia le-a spus: „Găsiţi voi că mai semăn cu fata care era cu voi acum trei luni? Gândiţi poate că am venit aici să mă laud cu isprăvile vitejeşti din trecut? Nu, a adăugat ea, am venit să vă spun că, dacă eu am putut fi mântuită, puteţi fi şi voi. Domnul Isus, prin moartea Lui pe cruce, mi-a iertat păcatele şi m-a făcut ce sunt astăzi: un copil al lui Dumnezeu. El este gata să facă şi cu voi la fel. Nu vreţi şi voi să-L primiţi ca pe Mântuitorul vostru, adică să credeţi şi voi că sângele Lui vă curăţeşte de orice păcat?" Toţi plângeau la auzul acestei veşti.

Delia s-a oprit o clipă, privind cu milă pe aceşti nenorociţi. Purtau pe trupurile lor urmele păcatelor săvârşite. Una dintre femei, puţin cam ameţită de băutură, cu părul zbârlit, a ascultat cu multă luare-aminte şi era atât de mişcată, că au podidit-o lacrimile. Alta, cu multe semne pe faţă, părea că soarbe cuvintele de pe buzele Deliei. Semnele care-i acopereau obrajii mărturiseau întâmplări triste din viaţa ei, iar şalul gros care-i acoperea capul părea că ascunde alte răni. Nu vreau să vorbesc despre toţi cei ce ne înconjurau acolo, oameni cu trupul şi sufletul sluţite de păcat. Mă gândesc numai la unul care avea mâna legată într-o basma, iar pălăria pusă într-o parte. El asculta cu mare sete mărturia Deliei. Părea că omul acesta cunoscuse zile mai bune, de care poate îi aduceau aminte cuvintele de îmbărbătare ale vechii sale tovarăşe, pentru că, lăsând capul în jos, şiroaie de lacrimi i se prelingeau pe obraji. Plină de îndrăzneală, Delia a continuat să măr-turisescă pe Domnul Isus. Am lăudat pe Dumnezeu că ne-a dat prilejul să-L mărturisim în acest loc unor oameni grozav de decăzuţi. Şi cu toate că în noaptea aceea n-am văzut nici un rod, totuşi cred că Dumnezeu ne va descoperi odată ce s-a făcut atunci.

Mai târziu, într-o după-amiază, Delia a trecut prin acel cartier şi a putut să vadă ce mare respect a insuflat acelor oameni. Altădată, pe când se grăbea să intre într-o casă, o mare mulţime s-a strâns în jurul ei şi una dintre acele nenorocite femei i-a strigat: „Ei, v-aţi făcut o doamnă frumoasă, nu-i aşa?"

- O, a răspuns Delia, altădată am voit să fiu doamnă şi ştiţi bine că aceste încercări n-au izbutit să facă din mine decât o ruină, aşa cum sunteţi şi voi astăzi! Dar Dumnezeu a avut milă de mine şi m-a făcut să cred în jertfa Domnului Isus de pe crucea Golgotei. El m-a iertat de tot trecutul meu păcătos şi mi-a dat puterea Duhului Sfânt, ca să duc o viaţă după voia Lui. Şi ce fericită sunt acum! El vrea să facă acelaşi lucru acum şi pentru voi. Nu vreţi şi voi să credeţi în El?"

Unul dintre cei care o ascultaseră i-a trântit o înjurătură, dar a trebuit să tacă îndată, în urma unei lovituri date de un bătrân care i-a spus: „Nu poţi să stai liniştit? Nu poţi să te porţi mai frumos? „Pasărea albastră" este aici; ea vrea să ne arate cum a ajuns fericită şi cum putem şi noi să fim fericiţi". Un bărbat care întrebuinţa de mult timp opiu a fost scăpat prin mărturia ei. Şi ea a avut izbânzi nu numai printre cei săraci şi dezmoşteniţi ai soartei, ci chiar printre persoane de pe trepte mai ridicate.

În închisoare

Puţin timp după aceasta, Delia a plecat să viziteze pe vechiul ei prieten, Daniel, care plătea tributul în închisoare. Câteodată ea îi trimitea mici daruri din ceea ce-i dădeam pentru drumurile ei. La început am lăsat-o să facă aceste mici sacrificii, însă mai târziu i-am spus, spre marea ei bucurie, că iau asupra mea sarcina acestor pachete pentru Daniel şi astfel poate să facă ce vrea cu banii ei. Este de prisos să spun că nici un ban din aceste economii nu-l întrebuinţa pentru ea personal. Din oraşul unde era acum, am primit următoarea scrisoare:

„Stimată doamnă,

am găsit aici, ca şi prin alte părţi, copii ai lui Dumnezeu, chiar în închisoare. Domnul a mers înaintea mea şi a netezit drumurile zgrunţuroase. Este vorba să mărturisesc pe Mântuitorul aici, în închisoare. O, ce bun este Domnul Isus cu mine! Glorie Numelui Său! Rugaţi-vă pentru mine! Inima îmi este plină de bucurie! Dacă as avea douăsprezece limbi, toate ar fi pentru El. Vă rog să spuneţi fetelor din cămin să fie credincioase Domnului Isus cu orice preţ, pentru că aceasta nu este o pierdere, ci un câştig. Eu îl iubesc pe El mai mult decât orice; nimeni nu m-ar putea împiedica să nu-I slujesc. Ştiu ce înseamnă „cu orice preţ". Este adevărat că aceasta nu înseamnă totdeauna ce iubim noi. E drept că noi luăm de multe ori voia noastră drept voia lui Dumnezeu; dar eu doresc din toată inima ca, în toate lucrările mele, numai El să cârmuiască şi să dea la o parte tot ce nu este după voia Sa!"

Altă scrisoare, din acelaşi loc: „Azi am văzut pe Daniel. De frică să nu uit porunca pe care am primit-o de la Dumnezeu, stăpânindu-mi inima, am intrat în celula lui şi, ca şi cum I-aş fi văzut în ajun, i-am spus simplu de tot: „Bună ziua, Daniele!" Cine ştie ce necinste as fi aruncat asupra lui Dumnezeu, dacă as fi lucrat altfel! L-am rugat să se încreadă în Domnul Isus pentru orice lucru. El mi-a răspuns că se roagă întotdeauna de când este în închisoare şi este hotărât să trăiască pentru Domnul; de curând a scris pentru întâia dată tatălui său."

La întoarcere, povestindu-mi această întâmplare, Delia a adăugat: „Pe măsură ce-i vorbeam, vedeam bine că este foarte mişcat, în cele din urmă el mi-a spus: „Dacă Dumnezeu te poate păstra pe tine în lume, în mijlocul atâtor ispite, as fi destul de netrebnic să nu cred că El mă poate păstra curat şi pe mine aici, în închisoare, unde sunt ferit de orice rău".

Se apropie sfârşitul

Cât a stat acolo, a avut prilejul să mărturisească pe Domnul Isus şi mântuirea adusă de El aproape la toţi întemniţaţii. Un mare număr dintre ei o cunoscuseră în starea ei de decădere; alţii au auzit vorbindu-se despre ea, aşa că toţi au ascultat cu mare interes mărturia ei despre Domnul Isus.

La întoarcere, Delia a vorbit foarte puţin despre ea. În schimb, inima ei era plină de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, care lucrase prin ea şi Lui îi dădea toată gloria. „Eu ştiu că de la mine nu este nimic", spunea cu ochii în lacrimi, „ci de la Domnul Isus, care a făcut totul pentru mine, pentru că, în adevăr, eu nu pot niciodată să uit trecutul meu. El îmi ajută să recunosc că nu sunt nimic, ci El este totul".

Sănătatea ei a fost totdeauna şubredă, în noaptea care a urmat după sosirea ei a vărsat mult sânge; din pricina aceasta a rămas multe zile palidă şi nemişcată, dar mângâiată şi liniştită.

Ce simţire dureroasă mi-a adus gândul apropiatei ei plecări! Intrase aşa de adânc în inima mea, că mi se părea cu neputinţă să mă părăsească aşa de repede, în picioare, lângă patul ei, nu mai puteam să-mi ţin plânsul. Cu toate că, din dragoste pentru ea, încercam să nu mai plâng, Delia a observat şi, apucându-mă de gât cu braţele ei slăbite, mi-a spus cu dragoste: „Scumpă doamnă, nu plânge dacă Dumnezeu vrea să mă ia! Gândeşte-te că dacă El mă ia acum, voi merge în cer cu bucuria unui an de slujire binecuvântată". Da, o slujire făcută aşa încât orice credincios ar putea-o râvni.

Cititori, ştiţi care a fost rodul acestei slujiri? Peste o sută de suflete aduse la Domnul în mai puţin de un an, apoi mulţi alţii atinşi prin mărturia ei. Numai Dumnezeu singur ştie totul!

Scump cititor, pentru câte suflete ai fost o unealtă de întoarcere la Dumnezeu? Delia, o fată pierdută odinioară, dar în urmă spălată în sângele Domnului Isus, ne-a întrecut şi ne face să ne plecăm fruntea de ruşine. Nu este oare această istorisire a vieţii ei un îndemn să lucrăm cu mult mai multă râvnă pentru Mântuitorul nostru?

Într-o zi, cum am intrat în camera ei, mi-a spus plină de bucurie: „Dumnezeu mi-a dat ceva!" Şi pentru că o priveam cu nedumerire, s-a destăinuit: „în noaptea trecută, neputând dormi, am petrecut tot timpul în rugăciune şi am cerut lui Dumnezeu să-mi dea un dar; şi El mi-a dat această încredinţare: „aleasă şi pecetluită pentru Domnul!"

Nu este aceasta frumos de tot? După cererea ei, aceste cuvinte au fost scrise cu litere mari şi atârnate la capul patului ei. Cât de mult îi plăcea să le privească! Aceste cuvinte aduceau multă odihnă pentru ochii ei slăbiţi de suferinţă. Când o întrebam dacă e încredinţată cu adevărat că este „aleasă şi pecetluită pentru Domnul", faţa i se lumina de o bucurie cerească, arătând astfel cât era de fericită că este în stăpânirea acestei binecuvântări.

Cea din urmă dorinţă

Se apropia ziua împlinirii unui an de când se întorsese la Domnul. Delia a avut dorinţa să strângă în jurul ei pe toţi foştii ei tovarăşi. Durerile care o chinuiseră mai înainte s-au uşurat pentru un timp şi astfel a fost întărită, prin minune, pentru această lucrare, spre mirarea tuturor. Pentru seara rânduită în acest scop, am făcut rost de o sală mare. Câţiva prieteni s-au răspândit prin oraş ca să ducă invitaţia în toate cartierele cu faimă rea, printr-un bilet alcătuit astfel:

„DELIA, cunoscută sub numele „Pasărea Albastră", vă invită la o masă fără plată în strada X... numărul... În seara zilei de 30 mai. Veniţi şi aduceţi şi pe prietenii voştri!"

În seara aceea, la fiecare din cele trei intrări stătea câte un credincios. Mulţimea invitată a venit cu mult înainte de ora anunţată. Delia îi primea pe măsură ce intrau şi îi aşeza la masă. Când au isprăvit masa, doi vestitori ai Evangheliei i-au condus în sala unde avea să fie adunare. Cu priviri dispreţuitoare îşi făceau senine unii altora. „Prinşi!", spunea unul cu glasul pe jumătate. „Am căzut în laţ", a spus un altul. Delia avea un surâs blând şi o vorbă binevoitoare pentru fiecare; gânduri de recunoştinţă i se înălţau în inimă la amintirea binelui pe care Dumnezeu i-l făcuse şi încă i-l mai făcea. Oaspeţii aveau privirile îndreptate numai asupra ei şi erau mişcaţi văzând bunătatea pe care o arăta celor mai decăzute dintre femeile pierdute.

Am început adunarea cu cântări şi cu rugăciune, în care Domnul Isus a fost mărturisit cu putere. Dragostea Domnului Isus arătată în jertfa de pe Golgota a mişcat pe foarte mulţi. Din toate părţile se auzea: „Aşa este! Dumnezeu să vă binecuvânteze!" A fost o seară minunată, a cărei amintire cerul o păstrează cu bucurie. După câteva săptămâni, Delia a vărsat iarăşi mult sânge, înţelegeam că zilele îi sunt numărate.

O mireasmă plăcută

Într-o zi am rugat pe Delia dacă vrea să însoţească în localurile de desfrâu pe câteva persoane care voiau să viziteze aceste sedii ale mizeriei şi decăderii omeneşti. Ea însă a refuzat, spunând cu multă bunătate: „Bărbaţii şi femeile de acolo au fost altădată tovarăşii mei. Ştiu că fiinţele acestea au suflete de scăpat şi inimi care trebuie mişcate; eu nu m-aş putea împăca deloc cu gândul să văd pe cineva că se duce între ei numai ca să-i privească". Aceşti oameni erau neîncetat pe inima ei şi, în timpul suferinţei sale, ea le îngăduia să vină să o vadă, pentru că spunea: „As vrea să scap pe cât mai mulţi dintre ei". Şi când i se îngăduia să-i primească, ea spunea adesea: „Cât de bun este Dumnezeu! El ştie că nu pot să merg la ei şi de aceea mi-i trimite aici. Cât se ostenea ea cu aceşti sărmani vizitatori, cu toate că respira cu mare greutate! într-o după-amiază am găsit-o respirând foarte greu şi totuşi lupta cu toate puterile ca să aducă la Domnul pe doi dintre cei mai stricaţi. Intrând, am înţeles că a venit timpul să pună capăt acestei trude obositoare şi am spus: „Să îngenunchem lângă patul Deliei şi să ne rugăm!" Şi Dumnezeu a făcut ca inimile acestor doi oameni să se deschidă. S-au ridicat cu bucurie că păcatele le-au fost iertate prin jertfa Domnului Isus şi cu dorinţa vie de a-L iubi şi de a-l sluji.

Scump cititor, ai făcut şi tu ceva pentru Domnul Isus? Dar mai întâi I-ai dat Lui viaţa ta? Mulţi dintre foştii ei tovarăşi, din pricina îmbrăcămintelor zdenţuite, nu îndrăzneau să vină la căminul în care locuia Delia, dar ea le trimitea rugăminţi stăruitoare să vină aşa cum sunt. Binecuvântat să fie Domnul! Când vizitatorii aceştia săraci coborau^ scara pe care o urcaseră cu teamă, aveau paşii mai uşori, inimile mai fericite, faţa mai puţin deznădăjduită; mulţi chiar făceau cel dintâi pas într-o viaţă nouă. Este adevărat că această muncă obosea pe scumpa noastră bolnavă şi-i istovea cele din urmă puteri. Dar cine ar fi putut s-o oprească de la această lucrare, văzând privirile ei rugătoare şi setea-i arzătoare de a fi până la capăt în slujba Stăpânului ei iubit?

Cu toate că era de aşteptat să mai trăiască, ea era totuşi gata să meargă să întâlnească pe Dumnezeu. Gândindu-se totdeauna la alţii, a dat în grija surorilor de caritate ca, dacă moare, să nu uite de tânăra fată bolnavă care zăcea în camera de alături: să-i facă puţină supă. Două ore mai târziu, ducând mâna la cap, a spus: „Ce înseamnă acest simţământ ciudat? Ce să fie aceasta?" Citind pe faţa ei, supraveghetoarea a înţeles adevărul şi a alergat să cheme la patul ei pe cei ce-i erau dragi. Nici o luptă, nici un suspin şi gata; s-a dus la Domnul Isus. Ne-a vorbit până în cea din urmă clipă. Am întrebat-o dacă Domnul Isus este toată siguranţa sufletului ei. Un zâmbet încântător i-a luminat faţa. A avut astfel o intrare senină şi fericită la Domnul Isus. Nici pic de frică n-a neliniştit-o, o deplină pace şi o bucurie negrăită a avut până la sfârşit. Mi-a spus ea mai înainte că trupul ei este acoperit de urme de răni, dar niciodată n-aş fi crezut că sunt aşa de numeroase: tăieturi, lovituri, împunsături de cuţit. Sărmana fată! Am plâns mult văzând aceste semne ale vieţii ei păcătoase!

Cu o seară înaintea înmormântării, am primit vizita unui om foarte tulburat; ne-a întrebat dacă poate să o vadă. I s-a dat voie şi, intrând în salon, a făcut un pas şi a spus cu glasul pe jumătate: „Da, adevărul este în această credinţă!" Apoi, înaintând, a privit chipul Deliei pe care îl cunoştea aşa de bine, în timp ce asculta câteva cântări creştineşti de chemare pe care le cântau mai multe persoane credincioase, în cele din urmă, a căzut în genunchi lângă trupul fără viaţă al Deliei şi a cerut lui Dumnezeu să aibă milă de sufletul său, cum a avut şi de al Deliei. După câteva minute, s-a ridicat liniştit, cu siguranţa că păcatele i-au fost iertate prin sângele Domnului Isus şi cu hotărârea de a trăi pentru El.

Peste un ceas a venit cu un buchet de trandafiri, spunând că, deşi e puţin lucru, totuşi doreşte ca acest buchet să fie pus deasupra cosciugului. Aceşti trandafiri au fost cumpăraţi cu banii cu care bietul om trebuia să-şi plătească dormitul în noaptea aceea. Ah, dacă aşa este dragostea omenească, ce trebuie să fie dragostea lui Dumnezeu! Ne-am lipsit noi vreodată de vreun lucru trebuitor, din dragoste pentru Domnul Isus? încă o lecţie dată printr-unul dintre cei mai nenorociţi oameni. Prin trandafirii aduşi de acel om, Domnul ne împărtăşeşte câteva gânduri frumoase: un trandafir a trezit sufletul Deliei din moartea păcatului ei; un trandafir a fost viaţa ei, cules din grădina lumii şi mutat apoi în raiul lui Dumnezeu; prin jertfa acestuia înfloreau acum alte zeci şi sute de trandafiri: sufletele celor aduşi la Domnul Isus şi mântuiţi de El prin mărturisirea Deliei.. Delia a fost înmormântată şi o mulţime de oameni au urmat-o până la mormânt.

După moarte

Roadele acestei frumoase vieţi creştine au fost minunate. Un domn care locuieşte la cinci sute de kilometri depărtare de New York a venit într-o dimineaţă la mine. A făcut într-adins un drum atât de lung ca să-mi istorisească lucrarea care se făcuse în ţinutul în care locuia prin simpla citire a istoriei Deliei. La o adunare, citindu-se istorisirea întoarcerii ei la Dumnezeu, o femeie pierdută, bine cunoscută prin purtarea ei, a fost atât de puternic atinsă, încât s-a hotărât să primească pe Domnul Isus ca Mântuitor. După ce a mărturisit în ce chip ruşinos şi-a întrebuinţat casa, care era destul de mare, a adăugat că, din clipa aceea a luat hotărârea s-o dăruiască Mântuitorului pentru a scăpa pe sărmanele fete alunecate pe căile pierzării. Şi de atunci întreţinea în casa ei mai mult de o sută dintre aceste fete.

Un om bogat din St.L., citind istorisirea întoarcerii Deliei la Domnul, s-a gândit să lucreze şi el, în oraşul său, cu mai multă râvnă pentru mântuirea sufletelor decăzute, însoţit de un prieten, a venit să ne vadă şi să stea de vorbă cu noi. Înapoindu-se în St.L, au ridicat o sală în care, prin vestirea Evangheliei, multe suflete au fost scăpate şi răscumpărate. Frumoase lucruri, neaşteptate, va descoperi Delia în veşnicie!

Într-un oraş din ţinutul P., credincioşii s-au unit ca să înfiinţeze şi ei un cămin, ca al nostru, pentru fetele decăzute din localitatea aceea. Dumnezeu să binecuvânteze toate aceste silinţe, care au drept scop mântuirea sufletelor.

După înmormântarea Deliei a fost o adunare ciudată într-o cârciumă din cartierul unde trăise ea înainte de a se întoarce la Dumnezeu. Câţiva dintre cei care o cunoscuseră pe Delia s-au sfătuit să devină oameni harnici şi cinstiţi. Discuţiile s-au terminat printr-o hotărâre neclintită de a rămâne uniţi, de a se ajuta unul pe altul ca să ajungă la ţinta dorită: înnoirea vieţii lor. Au ales pe trei dintre ei care să ceară de la noi lămuriri cu privire la felul în care pot să-şi atingă ţinta. Am primit de la ei scrisoarea de mai jos:

„Stimată doamnă,

Dorim să vă scriem câteva cuvinte despre tinerii cu faimă rea din acest cartier. Nădăjduim că ne veţi ierta că n-am spus un cuvânt la înmormântarea Deliei. Ca să vă spunem adevărul, mulţi dintre noi n-am îndrăznit să ne ridicăm să vorbim, iar cei care aveau curajul nu ştiau ce să spună. Pentru aceasta ţinem să vă scriem că nimănui nu-i pare rău ca nouă de moartea Deliei. Ea ne-a fost o prietenă sinceră şi, atunci când a găsit o viaţă nouă, nu ne-a părăsit. Noi stim că doiinţa ei fierbinte era să ne vadă părăsind drumul cel rău. Noi n-am mai avut astfel de prieteni care să ne arate o dragoste cum ne-a arătat ea, căutându-ne cu milă şi în închisoare şi afară din închisoare. Cu toate că noi suntem dintr-o bandă vestită, nu vom putea uita niciodată chipul ei scump şi cuvintele ei frumoase; lucrările ei vor rămâne totdeauna în mintea noastră. Prin această scrisoare făgăduim că vom încerca să ne facem oameni cumsecade., cu ajutorul lui Dumnezeu. Nădăjduim că aşa cum a lucrat Dumnezeu cu ea, va lucra şi cu noi. Nu spunem că toţi îşi vor ţine cuvântul; totuşi, întemeiaţi pe dragostea Mântuitorului în care s-a încrezut Delia, credem că mulţi dintre noi îşi vor schimba viaţa. Supuşii dumneavoastră: H. J.D."

Persoana căreia i s-a scris această scrisoare s-a ocupat de aceşti nenorociţi; mulţi s-au întors la Dumnezeu, crezând în jertfa Domnului Isus şi începând o viaţă cu totul nouă.

Suntem fericiţi că am putut să vedem câteva din roadele frumoase ale vieţii creştineşti a Deliei. Viaţa ei a fost, în adevăr, o dovadă vie a puterii Evangheliei. Ca şi „fiul risipitor", ea a fost moartă, dar a fost adusă la viaţă; a fost pierdută, dar Tatăl Ceresc a găsit-o.

Mai târziu, istoria vieţii ei a atins multe inimi; a putut să dovedească multora, care se credeau foarte departe de Dumnezeu, că pot fi scăpaţi, că Păstorul cel Bun caută oaia pierdută până o găseşte. Această istorisire poate fi şi astăzi pentru cei care predică Evanghelia o pricină de mare îmbărbătare.