Trenul de provincie se străduia din greu să străbată munţii. Bătrâna locomotivă cu aburi gâfâia şi gemea, ostenindu-se să-i ducă pe călători la locurile de odihnă. Pretutindeni se puteau vedea feţe vesele şi pline de aşteptare. Doar într-un compartiment unde se aflau doi bărbaţi, cel mai tânăr părea a fi cu totul nefericit. Se vedea că avea ceva pe suflet. Tovarăşul lui de călătorie îl privi gânditor şi în cele din urmă începu să vorbească despre vreme, despre peisajul fermecător, pentru a putea intra în vorbă cu trista persoană din faţa lui. Şi mai repede decât se aşteptă, gheaţa se sparse. Tânărul, care părea aşa de grav, de neliniştit şi răscolit, începu să povestească, la început timid, nesigur şi cu lungi întreruperi. Însă când observă că este ascultat nu din curiozitate, ci din simpatie, iar că întrebările ce i se pun arată interes adevărat, atunci îşi revărsă inima în cuvinte.

„Da, multă vreme am zăcut în închisoare", spuse el. „Ani de zile. Azi dimineaţă am fost eliberat. Acum mă aflu în drum spre casă. Ah, ce ocară am adus familiei mele! Nici măcar o dată nu m-a vizitat cineva la închisoare, în toţi aceşti ani. De scris, mi-au scris foarte rar. Nu le-o iau în nume de rău. Eu sunt acela care le-a nesocotit iubirea. Sau poate că n-au avut bani de călătorie, căci trenul costă aşa de mult. Cât despre scrisori, la noi acasă nu s-au scris niciodată prea multe. Totuşi sper că ei m-au iertat, chiar dacă nu pare astfel. Ah, cât de mult îmi urăsc trecutul şi cât de mult regret tot ce a fost."

Agitat, îşi ascunse faţa pentru o clipă în dosul palmelor. Apoi continuă:

„Pentru a le uşura părinţilor hotărârea, le-am propus într-o scrisoare să-mi dea un semn prin care să-mi dau seama dacă m-au iertat sau nu. Dacă m-au iertat, să agaţe în mărul cel mare dinspre linia ferată un ştergar. Dacă nu vor să mă întorc acasă, atunci nu e nevoie să dea nici un semn, iar eu voi rămâne în tren şi voi pleca mai departe, cât mai departe. Încotro...? Nici eu nu ştiu!"

Pe măsură ce se apropia de localitatea părinţilor săi, era din ce în ce mai agitat, iar încordarea-i lăuntrică deveni atât de insuportabilă, încât nu mai izbuti să se uite pe fereastră. Trenul avea să treacă peste un pod mic, după care urma să treacă prin dreptul casei şi grădinii părinţilor săi. Cu cât trenul se apropia mai mult, cu atât tensiunea devenea mai insuportabilă. Nu se putea decide între a se uita pe fereastra trenului sau a închide ochii. Tovarăşul de călătorie schimbă locul cu tânărul agitat şi-i promise că va fi atent la mărul cu pricina. Îndată ce-l văzu, puse mâna pe umărul tânărului: „Iată-l!" Din gura lui ieşi doar o şoaptă, căci vocea i se opri în gât, iar lacrimile îi umplură dintr-o dată ochii. „Totul este în ordine. Nu văd numai un ştergar alb, ci tot pomul este acoperit cu ştergare albe!" În aceeaşi clipă dispărură amărăciunea, grijile şi toată frica. Amândurora li se păru că au trăit o minune. Tânărul era de nerecunoscut, aşa de aprins îi radiau ochii de bucurie.

O, de-ai şti tu cât de mult doreşte Tatăl ceresc ca tu să te întorci şi să te împaci cu El! Chiar fără să fi spart vreo bancă, să fi atacat vreun om sau să fi făcut închisoare, ai fost un prizonier.

Fiecare dintre noi este din naştere un prizonier al eului său, un prizonier al păcatului. Te-a apăsat şi pe tine vreodată această robie? Atunci fă şi tu ca tânărul despre care povesteşte Biblia şi care spune: „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta..." (Luca 15:18). Însă el nu numai că a spus aceasta, a şi făcut-o în realitate. El s-a sculat şi a plecat spre casă. Probabil că pe drum era tot aşa de neliniştit, plin de îndoieli ca şi acel tânăr din tren. Însă spre deosebire de acela care văzuse mărul acoperit cu ştergare albe, acestuia îi ieşi însuşi tatăl în întâmpinare. Noi citim în Cuvântul lui Dumnezeu: „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de-a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult" (Luca 15:20). Acest semn al dragostei dumnezeieşti este valabil şi pentru tine. Fericit este acela care a fost iertat! Deja astăzi poţi numi această fericire ca fiind a ta proprie.