O fetiţă se plângea adesea mamei că s-a născut urâtă. Nu-i plăcea deloc cum arată. Celelalte fetiţe îi păreau mult mai drăguţe şi mai simpatice decât dânsa. Colegele ei de şcoală o încredinţau că atunci când va creşte mare, va scăpa lesne de acest cusur cu ajutorul fardului. Mama îi explică însă că frumuseţea omului nu depinde de înfăţişarea lui exterioară şi că dimpotrivă, fardul urâţeşte oamenii. Şi adăugă că ea ştie secretul adevăratei frumuseţi. Fetiţa, care ţinea nespus să fie frumoasă, o rugă să-i încredinţeze şi ei acel secret.

Mama îi spuse să-şi aducă un scăunel şi să se aşeze alături. "Trăia odată o fetiţă urâtă foc", începu mama. - "Eu sunt! E vorba de mine!" - strigă fetiţa. Mama însă o rugă să nu o întrerupă şi continuă: "Fetiţa aceasta nu asculta de părinţi, era obraznică şi necuviincioasă". "Întocmai ca mine", - o întrerupse iarăşi fetiţa, dar mama îşi urmă povestirea, fără să-i dea vreo atenţie: "Şi fetiţa aceasta urâţică s-a visat odată lângă un izvor - izvorul frumuseţii. Cine se spăla în apa acelui izvor, devenea pe loc frumos ca nimeni altul. Fetiţa se pregătea să sară în apă, dar cineva o opri". "Cine? Cine?" - o întrerupse iarăşi fetiţa şi mama îi răspunse: "În faţa ei apăruse un înger care nu-i îngădui să intre în apă. El îi porunci să se întoarcă acasă şi o lună încheiată să facă numai fapte bune şi să nu se supere nici o singură dată. Şi abia atunci să vină la izvorul fermecat. Ce putea face fetiţa? Se întoarse necăjită acasă şi urmă întocmai porunca îngerului. Peste o lună ea veni iarăşi la izvor, dar îngerul n-o lăsă nici de astă dată să intre în apă, poruncindu-i să fie bună şi ascultătoare timp de încă trei luni. Ea dorea atât de fierbinte să devină frumoasă, că se învoi şi de astă dată. Acasă se purtă atât de bine, că părinţii nu se mai puteau sătura, privind la dânsa.

Peste trei luni ea veni iarăşi la izvor. Îngerul i se arătă iarăşi, dar fata apucă să vadă o feţişoară frumuşică şi zâmbitoare oglindită în apa izvorului. "Cine să fie oare?" - se întrebă ea. Îngerul veni a1ături şi-i spuse: "E chipul tău. Şi e atât de frumos că nu mai trebuie să te cufunzi în apă". Fetiţa se trezi şi încercă să-şi explice visul. Ea înţelese că aflase secretul frumuseţii şi de atunci se purta aşa precum o învăţase îngerul. Peste câteva luni feţişoara ei deveni atât de drăgălaşă, că trecătorii se opreau pe stradă să o admire".

Mama îşi încheie aici povestirea şi fetiţa înţelese totul, fără să-i mai ceară vreo explicaţie. "Am să încerc şi eu aşa, - rosti ea încet, - dar te rog să mă ajuţi şi tu, mămică. Şi roagă-te lui Dumnezeu să-mi dea tăria necesară ca să pot fi întotdeauna ascultătoare".