În ultimul timp lui Radu parcă i-se înnecaseră toate corăbiile. Umbla necăjit tot timpul, nu avea chef de nimic şi avea sentimente de nevinovăţie nejustificate. Deodată nu i se păru nimic interesant, activităţile care înainte-i făceau plăcere acum îl lăsau rece. Abandonase în mare parte din preocupările sale zilnice, cum ar fi studiul individual, citirea Bibliei, iar rugăciunea?.. Ce-i drept se mai ruga. Dar se putea numi ceea ce făcea el rugăciune? Era mai degrabă o povară pe care se simţea nevoit s-o execute. Nu se mai ducea nici la biserică.

— O să citesc din Biblie câteva capitole şi o să-mi fie mai de folos decât predica monotonă de la Biserică - se gândi Radu la început în prima duminică. Dar când încercase să citească, mintea-i începuse să vagabondeze şi nu a reţinut aproape nimic din ceea ce a citit.

A doua duminică nici nu mai încercase să citească biblia, ci porni televizorul, a treia duminică se duse cu prietenii la iarbă verde, nici nu se mai gândi la biserică.

— Ce-i cu tine Radule? De ce nu vii la biserică? – îl întrebase Laura la telefon.

— Auzi ce chestie, să mă ia la rost şi gâsculiţa asta! – se enervă Radu, uitând ca înainte cu numai trei săptămâni Laura i se părea cea mai frumoasă fată din câte văzuse el vreodată. De atunci Radu începuse să ocolească pe toţi aceia, care ar fi putut să-i pună întrebări în legătură cu absenţa lui de la biserica sau care e situaţia lui pe plan spiritual. Astfel Radu, credea că a scăpat de toţi aceia care-l necăjeau atâta, interesându-se de viaţa lui personală, încă dacă conştiinţa l-ar fi lăsat în pace atunci totul ar fi fost în regulă. Dar într-o seară la uşa lui Radu sună cineva insistent, când privi prin vizor, inima începu să-i galopeze ca un cal de curse. La uşă era bătrânul Solomon, fostul pastor al bisericii, acum ieşit la pensie. Radu dădu să deschidă uşa, bucuros de vizita bătrânului, dar o forţă superioară lui, îi blocase mişcările, parcă-l paralizase, şi o voce lăuntrică îi şoptea: „Nu deschide! Bătrânul venise să te mustre, să te ia la rost, nu deschide!...” Bătrânul văzând că nu deschide nimeni, a scos un creion şi a scris ceva pe petic de hârtie, băgându-l în uşă. Deabia a aşteptat Radu să plece bătrânul, că se şi năpusti să citească ce era scris pe acel petic de hârtie.

„Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).

— Bătrânul vroia să luăm cina împreună – a fost primul gând care ia trecut prin cap lui Radu. Îi păru rău că nu a deschis uşa bătrânului, vroia să fugă după el, dar de acum bătrânul era departe.

Radu ţinea foarte mult la bătrânul Solomon, care adeseori se purta cu el părinteşte, astfel încât nu simţea lipsa tatălui său, mort într-un grav accident de circulaţie. Radu îşi aduse aminte cum la una din predicile bătrânului pastor, se simţise atât de mişcat încât îşi predase viaţa în mâinile Domnului. Cum se mai bucurase bătrânul pastor, de întoarcerea lui.

„Iată, Eu stau la uşă, şi bat…” - privise încă odată la peticul de hârtie şi deodată înţelese că aici e vorba de mult mai mult decât de o simplă autoinvitaţie la cină. Înţelese că bătrânul a voit să-i spună ceva foarte important ceva ce-l priveşte direct pe el. A înţeles că la uşa lui a bătut Însuşi Domnul Isus Hristos, în măna căruia el îşi predase întreaga viaţă. Domnul nu-l uitase, şi-l trimise pe bătrânul Solomon acum la el, dar el… Vai, el nu a deschis uşa Domnului său – se necăjea Radu. Deodată acel petic de hârtie i se păru foarte drag, parcă ţinea în mănă o comoară. A deschis Biblia şi începu să citească din Apocalipsa capitolul trei, deodată îi sări în ochi versetul 19. Radu citi:

„Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar şi pocăieşte-te!”

Radu citi mai departe versetul 20 şi 21:

„Iată, Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine. Celui ce va birui, îi voi da să şadă pe cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.”

Lui Radu i se prelinseră pe obraji două lacrimi fierbinţi. Deodată simţi o mare nevoie de rugăciune. Căzu în genunchi şi se rugă fierbinte, până nu simţi o mare uşurare în suflet. Când se ridicase de pe genunchi Radu era alt om. Primul lucru care hotărâse era acela de a citi zilnic din Cuvântul Domnului, începuse pe loc şi citi primele trei capitole din Geneza, se pare că i-au fost de mare folos, deoarece târziu după miezul nopţii Radu scria o scrisoare pastorului Solomon sau cine ştie, poate chiar Domnului Isus? Scrisoarea era scurtă, cuprindea un singur rând, dar spunea totul ce trebuia Radu să spună, Iată cuprinsul ei:

„Ţi-am auzit glasul… şi mi-a fost frică, pentru că eram gol şi m-am ascuns” (Geneza 3:10).