De două zile Jan împlinise 12 ani. În căminul de copii abia primea vreo atenţie de ziua lui. Cînd îi trăiau părinţii, el era în această zi punctul central şi primea multe cadouri. Acum era cu totul altfel. Jan tropăi tare cu piciorul pe pardoseala rece de piatră şi apoi se caţără furios pe scara patului său de la etaj. „Nimic nu-mi place", gîndea el, şi îşi trase dezamăgit pătura peste cap, în timp ce gîndurile lui zburau. Ar fi mers cît mai departe; ar fi vrut să-şi caute noi prieteni, iar apoi să devină conducătorul lor. A stat treaz mult timp şi s-a răsucit neliniştit de pe o parte pe alta. În sfîrşit a adormit.

Ziua următoare începuse ca şi celelalte zile. Ca de obicei, Jan părăsi căminul împreună cu alţi copii la şapte şi un sfert şi mergea pe drumul care trecea de-a lungul gardului vînătorului, al terenului de joacă unde îşi petrecea cel mai mult timp în după-amiezile libere. În cele din urmă a dat colţul şi a ajuns în staţia de autobuz. De data aceasta a trebuit să aştepte 5 minute pînă cînd a venit autobuzul care-l lăsa în faţa porţii şcolii.

La orele de curs Jan abia a înţeles ceva. Nerăbdător, se fîţîia pe scaun, aşteptînd ultima oră de curs. Nu! De data aceasta nu s-ar mai întoarce la căminul de copii, se jurase. Planul său era stabilit. Pe directorul căminului şi pe şeful de grupă, care erau blonzi, nu voia să-i mai revadă.

Jan îşi luă în taină restul banilor, pe care i-a pus în buzunar, briceagul roşu şi mica pătură în carouri. Pînă acum au mers toate foarte bine, nimeni n-a observat intenţiile lui.

„Jan, încotro pleacă marile cargouri din port?" auzi Jan speriat, în timp ce se legăna cu scaunul. Cine l-a strigat? De unde cunoştea învăţătoarea planul său? Din fericire sună. Orele s-au terminat. Jan îşi strînse grăbit lucrurile şi fugi din sala de clasă. Nu i se puse nici o întrebare neplăcută. Pentru că mergea prea repede, a căzut de pe scări, în mulţimea gălăgioasă a elevilor din curtea şcolii. Neobservat se strecură spre staţia de autobuz şi dispăru în spatele blocurilor apropiate. Aceasta a fost ieri.

Azi-dimineaţă Jan s-a trezit prea devreme. Niciodată nu-şi petrecuse noaptea în aer liber. Ieri a trebuit să întrebe pentru a găsi drumul spre port. Autobuzul şi tramvaiul fuseseră aşa de scumpe, încît îşi cheltui toţi banii, neştiind că preţurile de călătorie erau aşa de mari. S-a istovit să caute un loc potrivit pentru dormit; pînă la urmă a găsit un loc lîngă un pilon gros al unui pod şi a adormit şezînd. A fost frig şi incomod. Recunoaşte că i-a fost un pic frică. Totuşi, în timpurile mai bune pe care le întîmpina, conta curajul.

Mai întîi se uită după ceva ca să mănînce. Stomacul îi cerea ceva de mîncare. Jan băgă mîna în buzunar şi scoase o monedă de 10 pfennigi. „Of, acest tramvai enervant", spuse el şi se gîndi: „Mai bine mă duc în piaţă; acolo, cu siguranţă, voi putea să-mi procur uşor micul dejun". Zis şi făcut.

Hoinărea încet. Piaţa din centrul oraşului, în ciuda faptului că era prea devreme, era deja plină de oameni, în piaţă toţi aveau diferite ocupaţii. Oamenii comparau preţurile şi nu erau atenţi la cei de lîngă ei. Era ideal. Jan mergea neobservat printre tarabele care erau pline ochi şi aştepta o ocazie favorabilă. Inima îi bătea, dar el nu se lăsa observat. Fructele proaspete şi zemoase îl atrăgeau irezistibil. O apucătură rapidă şi deja o banană dispăru sub cămaşa sa. Dar vînzătoarea parcă ar fi avut ochi la spate, îndată dădu drumul merelor pe care vroia să le pună în sacoşa unei cliente şi căzură înapoi pe cîntar făcînd zgomot. Acum mergeau toate foarte repede. Vînzătoarea făcu un pas înainte şi-l prinse de braţ. Totuşi, el se smuci cu o mişcare dibace şi alergă, dar hainele îl ţineau. „Ajutor! Ajutor! Prindeţi hoţul!" strigă vînzătoarea. în piaţă se iscă o învălmăşeală de nedescris. Cîţiva oameni căutau să-l prindă. El se strecură în partea cealaltă a pieţii şi era să răstoarne un coş cu fructe. Dar Jan era un băieţaş iute şi alergă pentru a scăpa. Dacă l-ar fi prins, ar fi trebuit să meargă înapoi la cămin şi, desigur, suma banilor de cheltuială i-ar fi fost diminuată.

În sfîrşit, reuşi să se depărteze de urmăritorul său pe o stradă laterală. Cînd un negustor gras trecu gîfîind pe lîngă ascunzătoarea sa, inima îi bătea tare. Dacă l-ar găsi cînd s-ar întoarce? Jan se uită atent pe stradă. Nu, în capătul străzii ultimul urmăritor dădea colţul. Pericolul a trecut. Ce să facă acum? În nici un caz nu se mai putea întoarce în piaţă. Dar poate ar avea mai mult noroc pe marea promenadă a portului de la lucrătorii de pe vase.

Asa a mers Jan, întrucîtva sătul, prin centrul oraşului Hamburg. între timp îi atrăgeau atenţia persoanele de pe trotuar şi de la colţul străzilor, care cu o privire timidă rugau pe trecători să le dea cîţiva bani. Alţii şedeau indiferenţi lîngă pereţii caselor, a-vînd în faţă o pălărie veche. Jan se gîndi că şi aşa se pot face bani, dar apoi dezaprobă acest gînd. E prea periculos; ar putea să-l recunoască cineva. De asemenea hainele sale erau încă prea bune. Ar fi bătător la ochi.

Jan rămase în faţa unui magazin mare. Un miros ademenitor de friptură îi ajungea la nas. Se uită înjur şi descoperi în dreapta, lîngă intrare, o tejghea în spatele căreia un om cu o şapcă albă prăjea cîrnăciori la grătar. „Ah, nici un ban", murmură el. Dus pe gînduri savura mirosul delicios. La cămin, se gîndi el, am cel puţin un pat cald şi regulat un dejun. Cu astfel de gînduri tulburi se ocupa Jan privind trist, cînd deodată o mînă se aşeză pe umărul lui. Un om în vîrstă îl privi cu ochi prietenoşi. „Salut, băiatule, aştepţi cumva pe mama? Te-am observat de mult timp, pari aşa de trist".

„Nu am mamă, dar mi-e foame!" izbucni Jan, dar cum arăta în acest moment era chiar de compătimit, cu părul său nepieptănat şi cu faţa murdară. Domnul acesta prietenos introduse mîna în buzunarul jachetei şi scoase un portmoneu, îl deschise cu băgare de seamă şi luă o monedă de 5 mărci. „Poftim, cumpără-ţi mai întîi un cîrnăcior" spuse el şi dispăru în mulţime. Jan era destul de mirat şi totodată încurcat. Aşa, deodată, a apărut străinul şi tot aşa a şi dispărut. „Mi-e indiferent", reflectă Jan; nu se gîndi mult şi se duse la tejgheaua unde se vindeau cîrnăciori.

După-amiază, Jan reveni în apropierea pieţei, unde dimineaţă era aproape să fie prins din cauza furtului său. Cu frică se uită împrejur. Dacă cumva l-ar recunoaşte cineva? Desigur, fusese înştiinţată şi poliţia. Ah, ce era aceasta numai pentru o viaţă! A-i fi mereu foame, a fura şi a fi mereu în fata poliţiei! Acum Jan îşi închipuia un viitor mai bun.

Nefericit în sine şi nemulţumit pe lume, Jan hoinărea mai departe. Era aşa de adîncit în gînduri, încît nu era deloc atent la împrejurări şi pînă la urmă reuşi să ajungă într-o zonă a Hamburgului complet necunoscută lui. în timp ce căuta drumul cel drept, a ajuns lîngă un cort mare, din care se auzea cîntînd tare. Ce vrea să fie aceasta? Curios se apropie de intrare, în faţa căreia stăteau cîţiva oameni. La început nu remarcă pe nimeni, dar deodată zări un domn în vîrstă - de fapt nu semăna cu omul prietenos care azi la prînz i-a dat bani pentru dejun? - acesta îl chemă:

„Hei, micuţule, nu doreşti să intri înăuntru?" Jan nu credea urechilor, să îndrăznească. Cum, el, un copil murdar, fără părinţi, al unui cămin de orfani, este rugat să intre în acest cort uriaş?

Nu este nevoie să plăteşti deloc intrarea; ca acum trei săptămîni, cînd aproape de căminul de copii se afla marele cort al circului? Neîncrezător se uită în sus. Dar omul cel vîrstnic zîmbi. „Intră fără teamă", continuă el; „Cineva te aşteaptă şi doreşte să te facă fericit".

Jan nu înţelese tot ce omul acela gîndea prin aceasta, dar ochii lui priveau aşa de prietenos, încît nu putea să facă altfel, decît să intre înăuntru. Acolo te izbea un aer cald şi o melodie cîntată uşor la orgă. Jan se aşeză pe ultimul rînd de bănci, în ciuda faptului că în spate stăteau mulţi oameni, se putea vedea în faţă corul. „ISUS TE IUBEŞTE" era scris cu litere mari galbene pe o plancardă în spatele amvonului.

După ce a cîntat corul, un om din primul rînd s-a dus la amvon şi a deschis o carte. Jan se uita pe furiş împrejur. Toate persoanele pe care le examina curios ascultau atente ceea ce omul acela citea în faţă. Jan a putut să recunoască şi cîţiva copii. Apoi omul acela a început să vorbească clar şi prietenos, în decursul timpului, vocea lui devenea mereu mai serioasă şi insistentă: „Fiecare om neîntors la Dumnezeu are o inimă păcătoasă. Biblia, Cuvîntul lui Dumnezeu, spune clar în Evanghelia după Matei: „Căci din inimă ies gîndurile rele, uciderile, preacurviile, curvii-le, furtişagurile, mărturisirile mincinoase, hulele" (15.19). Nu există nici un om care ar putea spune că nu a păcătuit niciodată. De asemenea şi la copii se văd deja pornirile păcatului. Invidia, gelozia, strigătele, încăpăţînarea caracterizează pe cei mici. Cei mari mint, fură - Jan se sperie - sau sînt neascultători de părinţi. Asa este fiecare om, fie mic, fie mare, fie tînăr, fie bătrîn, fie bogat, fie sărac, cu vază sau dispreţuit; toţi sînt vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, care nu poate vedea păcatul, fiindcă şi acesta aduce roade şi de aceea trebuie condamnat. Pentru că în Biblie este scris: „... despre fricoşi şi necredinciosi... şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă" (Apocalipsa 21.8). „Apoi sînt şi eu pierdut" îi trecu un gînd lui Jan prin cap. De multe ori am furat, azi-dimineaţă iarăşi am minţit şi am înşelat oamenii. De cîte ori n-am fost obraznic şi furios. Ce să fac? Dacă nu există nici o salvare pentru mine? Ah, dacă as şti pe cineva care m-ar putea ajuta!" Jan, cufundat în gînduri un moment, nu a mai fost atent la predică. Dar deodată iarăşi a fost atent. Acolo era vorba de cineva care venise pentru a ajuta oamenii!

El auzea predicatorul spunînd: „Cînd Dumnezeu a văzut că nici un om cu puterea personală nu a putut să se salveze, L-a trimis pe singurul Său Fiu, Isus Hristos, pe pămînt, ca să moară la cruce, la Golgota, pentru oamenii păcătoşi. Pentru că Domnul Isus nu a făcut niciodată păcat, El poate să fie înlocuitorul nostru la judecată. Dumnezeu a aşezat asupra Lui toate păcatele noastre, aşa că acum noi putem să exclamăm cu profetul Isaia: „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui... dar El era străpuns pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui sîntem tămăduiţi" (Isaia 53.4-5). Acum fiecare poate să accepte pe Domnul Isus ca Mîntuitor, prin credinţă, şi să ştie că inima lui păcătoasă este curăţită prin sîngele vărsat al Domnului Isus: „ea este albă ca zăpada" (Psalmul 51.7); în prima Epistolă a lui Ioan 1.7 este scris: „Sîngele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăteste de orice păcat". Ba mai mult, marele Dumnezeu din ceruri este acum Tatăl meu, pentru că în Evanghelia după Ioan citim: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu" (1.12). Nu este aceasta o propunere minunată? Şi Dumnezeu a spus că El vrea să arunce păcatele în adîncul mării. Tu nu poţi să scapi de păcatele tale cele multe, tu poţi numai să-L primeşti pe Dumnezeu ca Tată, El doreşte să îngrijească de tine zilnic, El te iubeşte aşa cum nici un om nu poate iubi şi din mîna Căruia nimeni nu te poate smulge, cum scrie în Ioan 10.28-29.

Predicatorul a făcut o pauză după care s-a uitat în direcţia unde şedea Jan. „Nu vrei tu să vii la Domnul Isus?" reluă acesta din nou. „Mărturiseşte-ţi păcatele! Enumeră-le pe toate, fiecare în parte, aşa cum poţi să ţi le aminteşti; şi mai spune-I Lui că în viaţa ta ai mai făcut şi alte păcate, pe care nu le mai ştii (Psalmul 19.12)! Domnul Isus te aşteaptă, El te iartă îndată, dacă tu gîndeşti sincer. Lasă-L pe El să fie Domn în viaţa ta şi crede în Cuvîntul Lui!

Jan a ascultat predica cu respiraţia tăiată. Asa ceva nu auzise niciodată. Dar, de fapt, trebuia să dea dreptate. Jan se gîndea la aceasta obosit. Un moment ezită. Insă luă o hotărîre: această importantă decizie să nu fie dată la o parte, în timp ce corul mai cînta încă un cîntec, oamenii se înghesuiau la ieşire. Unii dispăreau repede în întuneric, alţii rămîneau să stea de vorbă unii cu alţii.

Jan părăsi repede cortul şi se îndreptă spre un loc întunecat şi liniştit, unde nici un om nu putea să-l vadă. îngenunche, cum spusese predicatorul, şi se rugă: „O, Doamne Isuse, îmi pare aşa de rău că Te-am întristat deseori pînă acum cu păcatele mele cele multe. Eu am minţit şi am furat, am fost obraznic faţă de alţi oameni, fată de directorul căminului şi faţă de alţi copii. Am fost foarte leneş la scoală şi am avut deseori gînduri rele şi urîte. Ah, Doamne Isuse, eu meritam să ajung în iad. Te rog, iartă-mi toate păcatele! Dar am auzit că Tu ai mers pentru mine la cruce şi acolo ai luat toate păcatele mele asupra Ta. Doamne Isuse, îţi mulţumesc din toată inima că Tu ai făcut aceasta! Amin".

Ce fericit era Jan cînd s-a ridicat. Putea să creadă cu adevărat că el este acum un copil al lui Dumnezeu. Acum el are iarăşi un Tată. Inima sa sălta de bucurie. „Eu sînt mîntuit, mîntuit prin sîngele Tău, îţi mulţumesc, Doamne Isuse, îţi mulţumesc!"

„Acum îmi voi căuta un loc de dormit", se gîndi Jan, „şi mîine mă duc înapoi la cămin. Cei de acolo şi-au făcut, desigur, griji. După aceea, nu departe, găsi un locşor potrivit. Se întinse şi se gîndi la evenimentele zilei care a trecut, în depărtare se auzi însă fluieratul strident al unui cargou, după aceea adormi fericit.

Jan se ridică speriat în picioare. Ce este aceasta? Visează? Auzea clar, foarte aproape, vocile unor bărbaţi care stăteau în apropiere. Jan se uită atent în jur. Unde este tufişul stufos în spatele căruia se culcase aseară? în loc să fie acolo, el stătea întins pe un pat incomod de scînduri.

Cu trudă desluşi în lumina slabă un taburet şi alte obiecte. El trebuia să se găsească într-o încăpere. Jan avea frisoane, fiori îi treceau prin spate. Vocile oamenilor din faţa uşii deveneau mai clare, apoi auzi un rîs răutăcios. „Aceasta îl va surprinde" spuse cineva. „Şi încă cum!" răspunse o voce aspră de marinar. „El ne va spăla puntea şi ne va mătura cabina. Trebuie să fie unul dintre copiii străzii, fără părinţi, poate dintr-un cămin. L-am găsit sub un tufiş în spatele digului. Mîine seară, dacă ridicăm ancora, îl vom lăsa să plece. Apoi nişte paşi se îndreptară către uşă. Jan nu înţelegea nimic, îi era frică. Cu o smucitură uşa a fost deschisă şi în lumina care a pătruns înăuntru a apărut o persoană lată în umeri. „Bine ai venit la bord" rînji uriaşul, „vino pe punte; sîntem datori să-ţi dăm cîteva lămuriri".

Apoi îl apucă pe Jan şi-l trase pe uşă afară, unde soarele dimineţii strălucea puternic. Jan îşi frecă ochii şi instinctiv clipi. „Eu sînt căpitanul acestui vapor. Dacă faci ce îţi spunem, nu ţi se întîmplă nimic. Noi avem nevoie de forţă de muncă ieftină pentru sfîrşitul săptămânii. Şeful de echipaj s-a împiedicat de tine astă-noapte. Cum te numeşti şi de unde vii?

Căpitanul îl privea pe Jan chiar în ochi, iar acesta se opri şi, tremurînd, începu să povestească întîmplările sale. Dar cînd a ajuns la evenimentul cu cortul misiunii şi la rugăciunea lui către Domnul Isus, căpitanul îl întrerupse aspru: „În regulă, micuţule, a-junge. Aici pe vapor nu se spun vorbe evlavioase; aici se munceşte! Şeful de echipaj îţi va da indicaţii, hai, băietele, începe, mişcă, mişcă!"

Jan merse cu pas greoi în spatele încercatului marinar, în timp ce căpitanul s-a dus spre puntea de comandă şi s-a aşezat într-un hamac. „Aici ai o mătură, acolo în faţă e robinetul de apă pentru furtun. A fugi e zadarnic, te atenţionez!" Apoi ajutorul de echipaj scoase o pipă pe care o puse cu anevoie în funcţiune şi sufla satisfăcut nori albaştri de fum spre cerul senin al dimineţii.

Cînd Jan îi povesti căpitanului despre Domnul Isus, devenise linistit, frica era ca şi dată la o parte. Ochii lui începură să lucească şi era mereu mai bucuros. Jan ştia foarte bine că nu putea să schimbe nimic din poziţia lui. Dar el ştia una: că putea să fie şi aici pe vapor un martor pentru noul său Domn şi învăţător din cer. „Mă voi strădui", se gîndi el. La cămin, pînă la urmă, trebuia să şteargă sala de mese şi să ţină curat în camera lui. De fapt aceasta el nu a făcut-o niciodată cu plăcere, dar azi era cu totul altfel. Jan ştia încă odată că el nu lucrează pentru directorul căminului sau pentru leneşul căpitan, ci pentru Domnul Isus. Cu zel îşi ridică mînecile şi conecta furtunul la robinetul de apă.

Jan ştergea şi ştergea pînă începu să transpire. O dată alunecă pe puntea udă şi se lovi cu tibia de o treaptă a scării. Dar strînse din dinţi. El era deja de 12 ani, acum nu mai putea să plîngă pentru orice nimic. Curînd răsună iarăşi fluieratul său vesel.

Mereu fredona o melodie a corului pe care de aseară o auzea încă foarte bine în urechi. În ascuns şeful de echipaj îl observa. Ce băiat ciudat, constată acesta. Cîntat la bord? Aceasta nu mai auzise demult, cu excepţia momentului cînd alcoolul era în joc. Climatul pe vapor era obişnuit de aspru şi compania nu era tocmai prietenoasă.

Înainte de prînz Jan nu reuşi să şteargă jumătate din punte. Vaporul era destul de mare. Avea voie cu adevărat să facă o pauză? Pe mîinile lui se formau deja băşici cu apă. Poate pentru aceasta avea căpitanul înţelegere. „Ce, nu te-ai obişnuit, micuţule?" reacţiona acesta la întrebarea atentă a lui Jan, „da, bine, fă o pauză. Pe lîngă aceasta, se întoarce şi echipajul din ieşirea făcută la sfîrşit de săptămînă. Apoi te duci în cabina mea, care trebuie măturată şi lustruită". Jan era uşurat. „Mulţumesc Domnului!" spuse el şi se retrase într-un colţ umbros.

În acest timp căpitanul s-a gîndit să-i dea drumul lui Jan cît de curînd. E prea periculos cu ştrengarul; dacă vine echipajul, îl voi lăsa să plece. După cîteva minute Jan îl întrebă: „Pot să încep în cabină, domnule căpitan?" Mirat, acesta se uită la băiat. „Te-ai recreat deja?" îl întrebă căpitanul sceptic şi se ridică greoi din hamacul în care se legăna. Apoi arătă cu degetul spre o uşă. „Acolo este cabina, mătura se află după dulap". Cu o întorsătură de cap îl privea pe Jan, care fără un alt cuvînt, alergă imediat spre uşa pe jumătate deschisă. Puţin după aceea el auzea numai zgomotul proporţionat al măturii, cît şi loviturile muchiei măturii într-un oarecare corp al mobilierului rar.

Cînd Jan a fost gata cu maturatul şi lustruitul, s-a uitat mai atent în cabina căpitanului. Acolo descoperi o hartă mare a mării. Curios se apropie. Ce era cu aceste cifre multe însemnate pe hartă?

Cu cît apa era colorată mai închis, cu atît cifrele erau mai mari. Da, acestea trebuia să fie indicaţiile pentru adîncimea mării! El citi: 2000 m ... 4000 m ... 5000 m. „O", gîndea Jan, „acum vreau să văd unde este cea mai mare adîncime a mării". Cu degetul pe hartă el căută mai departe: 6674 m ... 8137 m ... 9142 m ... 11022 m. Aici era locul cel mai adînc al mării! Jan rămase cu gura căscată.

În acest moment s-a deschis uşa şi a apărut căpitanul. „Ce-i cu tine, de ce eşti aşa de liniştit!" Căpitanul păşi ameninţător spre Jan. „O, domnule căpitan, străluci Jan de bucurie, „am făcut o descoperire minunată!" „Aşa, aşa", mormăi căpitanul, „ce-ţi bagi nasul aici?"

„Da, domnul căpitan, am descoperit cea mai mare adîncime a mării". „Ei, şi ...?" în Biblie scrie că Dumnezeu a aruncat toate păcatele mele în adîncul mării (Mica 7.19). Acum stiu unde au rămas păcatele mele şi sînt bucuros că ele se află la o aşa mare adîncime, încît nimeni nu poate să le scoată de acolo.

Căpitanul ascultase curios; deodată se auzi gălăgie pe vapor. Veneau marinarii. Unul după altul se căţărau pe scară spre punte. Unii se clătinau şi trebuia să se ţină de balustrada punţii. Cînd căpitanul a văzut ceata de marinari, şi-a încruntat fruntea şi s-a îndreptat spre Jan: „Acum ar fi timpul, vino, băiete, mişcă, mişcă, tu poţi pleca acum cel mai bine înapoi de unde ai venit". El deschise o lucarnă, agăţă închizătoarea, după care dispăru din faţa ochilor lui Jan în interiorul vasului. „Astă-seară plecăm în larg, oamenii se vor pregăti acum de călătorie". După aceea Jan a coborît repede. De ce trebuie să se petreacă toate aşa de repede?

În sală era întuneric şi mirosea a mucegai. Pretutindeni erau lăzi mari şi containere, în afară de acestea mirosea a ulei, desigur, în apropiere era sala maşinilor. Căpitanul pipăi după întrerupătorul de lumină şi apoi a mers, urmat de Jan, spre peretele bordului şi acţiona o pîrghie, după care apăsă cu toată puterea într-o lucarnă ovală care s-a deschis scîrţîind. Jan se uită la căpitan şi apoi privi afară. Căpitanul se întoarse gemând. „Pe aici, băiatule, sări, distanţa nu-i mare pînă jos. Vei ateriza cu siguranţă pe chei. Aşa, hai, şterge-o, mişcă, mişcă!" Jan îşi luă inima-n dinţi şi sări. Ajuns jos, auzi cum lucarna se răsucea în balamale, închi-zîndu-se. între timp căpitanul i-a spus: „Mă voi mai gîndi la ceea ce mi-ai spus tu despre acest Isus". Apoi trînti lucarna cu zgomot.

Jan era singur. Nici un om în sus şi în jos. Numai undeva pe platoul portului răsuna tare muzica unui radiou. Jan se stăpîni, dar cu toate acestea, cîteva lacrimi îi alunecară pe obraji. Evenimentele iritante din zilele precedente îşi revendicau tributul. El se ghemui ca o grămăjoară de gunoi pe asfaltul gri. „Dragă Doamne Isuse", se ruga Jan, „te rog, ajută-mă acum, căci nu stiu ce să fac mai departe". Mult timp a şezut aşa, acoperindu-şi faţa cu palmele, şi a plîns cu suspine. El nu a observat pe omul în uniformă care se îndrepta spre el cu un cîine ciobănesc. Din mers acesta scoase o foaie şi se uită la băiatul blond cu faţa plînsă. „Descrierea se potriveşte", murmură omul şi îşi mări pasul. Cînd cîinele a început să latre se uită şi Jan. „Hei, micuţule, eu sînt de la poliţia portului, te numeşti Jan şi locuieşti în căminul de copii din strada Friedrich? Am un anunţ de căutare din partea directorului căminului".

Era răspunsul rugăciunii lui? Jan nu ştia, să rîdă sau să plîngă. Rîse, pentru că poliţistul, cu siguranţă, îl va duce înapoi la cămin, dar cînd s-a gîndit iarăşi la furt, s-a simţit cu totul altfel. „Dar, nu" s-a gîndit Jan „acest păcat vechi era recunoscut şi lucrurile cu banana le-a iertat Dumnezeu. La adîncimea de 11022 m pe fundul mării stăteau aceste păcate", însă acum, cînd poliţistul stătea înaintea lui, îi reveni iarasi conştiinţa; „dacă voi primi următorii bani de cheltuială, voi duce banii pentru furt, ca lucrurile să fie în ordine cu vînzătoarea". Jan şi-a propus ferm aceasta. După aceste gînduri a devenit iarăşi vesel. „Da, aşa mă numesc", răspunse el în sfîrşit la întrebarea poliţistului, „mă duceţi acum înapoi la cămin?" „Mai întîi mergem la postul de poliţie, acolo te poţi odihni un timp". Poliţistul îl luă pe Jan de mînă. Pînă la postul de poliţie nu erau decît cîteva sute de metri.

Sosiţi acolo, Jan putu să se aşeze pe o sofa, iar un sergent major prietenos i-a dat o ceaşcă cu ceai. După gust! După aceasta veni în birou încă un poliţist, care şi-a tras un scaun, spre sofaua unde stătea Jan şi s-a aşezat. „Povesteşte-mi încă odată, băiete, de ce ai fugit de la căminul de copii?"

Jan începu pentru a doua oară să-şi povestească istoria. Nici de astă dată nu a omis nimic, ci a dat un raport foarte exact al aventurii sale. La urmă îl întrebă pe poliţist: „M-a reclamat vînzătoarea?" „Fii fără grijă", rîse funcţionarul, „aceasta nu s-a întîmplat. În plus, acţiunea de curăţire a vaporului ţi-a fost o pedeapsă bună şi îndestulătoare!" Jan, văzînd că poliţistul este mulţumit, a spus: „Da, nu o voi uita niciodată!" Intre timp, poliţistul care îl găsise pe Jan telefonase directorului căminului. Politicos el şi-a întrerupt superiorul şi a făcut o propunere: „Patrula numărul 4 este gata de a intra în acţiune, domnule plutonier major, să ia băiatul şi să-l ducă la cămin".

Şeful postului de poliţie a fost de acord. Jan urcă şi se aşeză pe scaunul din spate al maşinii şi privea între timp sfîrşitul aventurii sale. Obosit şi istovit, Jan se uita pe o fereastră laterală. Afară treceau una după alta vitrinele luminate, reclamele luminoase şi semafoarele. În Hamburg era noapte. Dar în inima lui Jan s-a făcut lumină. Timpuri mai bune? Da, aceasta a vrut Jan la început, în încercarea sa de a fugi. A vrut să caute noi prieteni şi atenţie din partea oamenilor. În loc de acestea, l-a găsit pe el Domnul Isus. încet, capul lui Jan căzu. Puţin după aceea a adormit. Şoferul maşinii de patrulă privi în oglinda retrovizoare şi zîmbi. Se întoarse spre colegul său şi şopti: „Copiii adormiţi sînt todeauna cei mai dragi copii". Apoi calea frîna. Căminul de copii din strada Friedrich. Au ajuns.