Cristian trebuia să se grăbească. A mâncat repede felia de pâine cu unt, apoi şi-a luat jacheta, căciula şi mănuşile. Astăzi nu trebuia în nici un caz să ajungă prea târziu!

Era ultima zi din an şi totodată zi de târg în F. De aceea pentru Cristian Martin, băiatul de prăvălie al librarului Mainrad, era astăzi, în mod deosebit, mult de lucru.

Mama i-a dat şi un pacheţel cu mâncare, apoi s-a strecurat pe vârful picioarelor, ca în fiecare dimineaţă, în dormitorul părinţilor pentru a-şi lua rămas bun de la tatăl bolnav.

Puţin mai târziu, păşea cu paşi mari prin piaţă. În ciuda grabei sale, privea mereu vitrinele şi admira marfa expusă. Cât de mult şi-ar fi dorit să poată cumpăra unele din acele lucruri minunate care erau oferite acolo! Erau acolo pantaloni frumoşi şi pulovere călduroase, cărţi interesante, jucării şi multe alte lucruri frumoase. Şi părinţilor le-ar fi făcut o bucurie, în fiecare zi privea acele pături moi, flauşate; el ştia cât de mult aveau nevoie părinţii de astfel de pături călduroase. Dacă ar fi avut mai mulţi bani...

Tatăl era deja de mult timp bolnav, iar mama trebuia să lucreze din greu pentru a câştiga banii necesari pentru mica familie.

Cristian, ca băiat de prăvălie, avea un salariu săptămânal foarte mic, o mică subvenţie bănească pe lângă salariul cu ziua, la fel de mic, al mamei, din care trebuiau cumpărate hrană, îmbrăcăminte, cărbuni, trebuia plătită chiria şi trebuiau cumpărate încă multe altele. Deci nu avea rost să viseze la vitrinele pline!

Cu mâinile în buzunare, Cristian păşea grăbit, îi veni în minte versetul pe care îl auzise cu două zile în urmă la ora de rugăciune: „Mulţumiţi-vă cu ce aveţi". Şi pentru că simţea că îi vine greu să se mulţumească cu ce avea în faţa acelor lucruri atrăgătoare, se hotărî să nu le mai privească.

Puţin mai târziu a trecut pe la gară. Deodată s-a oprit. Buimăcit, privea fix în pământ. O monedă! Într-adevăr, acolo era o monedă, care strălucea în lumina palidă a acelei dimineţi de iarnă!

Lui Cristian i s-a oprit respiraţia. Ce descoperire! Câte nu şi-ar putea cumpăra de aceşti bani! Dar apoi a început să se îndoiască. Cine să fi pierdut banii? A privit înjur nedumerit şi a întrebat pe câţiva trecători: „Aţi pierdut ceva?" Dar toţi i-au răspuns: „Nu". Astfel a pus moneda în buzunar şi a fugit spre magazinul domnului Mainrad.

La prânz a intrat în magazin un bărbat înalt, voinic, îmbrăcat în haine de cărăuş şi a cerut o coală de timbre. Bărbatul era foarte grăbit. Dar nici unul din vânzători nu era liber în acel moment, pentru a-l servi. Cristian nu avea însărcinarea să vândă, ci doar să deretice prin magazin şi în depozitul de hârtie şi să rezolve tot felul de comisioane, în acel moment aşeza nişte coli de hârtie folosite ca material de împachetat pentru cărţi. Aceste coli, precum şi alte resturi de hârtie care nu erau imediat folosite, le stivuia într-un sertar mare sub tejghea.

- Ascultă, băiete, tu ai putea să-mi dai coala de timbre şi n-ar trebui să mai aştept, se adresă cărăuşul lui Cristian. Acesta a privit întrebător spre domnul Mainrad pentru că până atunci nu i-a fost permis să servească clienţi, în timp ce aştepta un semn din partea şefului său, cărăuşul a pus pe masă un plic vechi care conţinea o monedă.

- Haideţi că vă servesc eu, a răspuns domnul Mainrad. Doamna mă va scuza, dacă o las să aştepte puţin până vă servesc pe dumneavoastră pentru că vă grăbiţi.

- Desigur, domnule Mainrad, zâmbi clienta, eu am timp. Dumnealui are desigur încă mult de lucru - şi cu siguranţă are un portmoneu plin de bani, nu ca mine.

- Un portmoneu plin de bani - ei bine, dar nu sunt numai banii mei, a replicat cărăuşul. Mi-au fost încredinţaţi mulţi bani în toţi aceşti ani, iar socotelile au fost totdeauna în ordine. M-aş bucura dacă la sfârşitul vieţii mele, când va înceta pentru totdeauna lucrul, vor fi toate în ordine în faţa Celui care cercetează inima şi rărunchii!

Această observaţie, prin care cărăuşul făcea aluzie la ziua judecăţii viitoare, a fost rostită cu seriozitate şi cu respect. Dar din ea s-a dedus că el nu cunoaştea încă siguranţa iertării păcatelor sale, nu cunoştea încă pacea cu Dumnezeu şi liniştea conştiinţei care nu puteau fi găsite în strădaniile omeneşti, ci numai în pocăinţă faţă de Dumnezeu şi în credinţa în Evanghelie.

Domnul Mainrad a dat din cap şi a răspuns cărăuşului care părea că nu se mai grăbeşte.

- Da, e bine să ne gândim la sfârşitul zilelor noastre pe acest pământ. Tocmai o zi ca cea de astăzi în pragul unui nou an ne aminteşte de veşnicie. Este desigur foarte bine dacă, în ceea ce priveşte îndeplinirea sarcinilor noastre faţă de semenii noştri, nu trebuie să ni se facă reproşuri. Dar dacă ne gândim la comportamentul nostru faţă de Dumnezeul sfânt, în faţa căruia va trebui să dăm odată socoteală, atunci nu ne vom putea deloc îndreptăţi. Atunci simţim că suntem toţi păcătoşi şi că nu putem ajunge la slava lui Dumnezeu. Cine ar îndrăzni să apară cu toate faptele, cuvintele, gândurile şi înclinaţiile lui rele în lumina Celui în faţa ochilor căruia totul este gol şi descoperit! Dar ce bine că Dumnezeu e bogat în îndurare şi plin de iubire nesfârşită. El a văzut nenorocirea noastră şi de aceea a pregătit o cale pentru ca noi să putem găsi iertare, împăcare, dreptate şi viaţă veşnică. El L-a dat pe singurul Lui Fiu, a pus asupra Lui toate păcatele noastre, L-a făcut păcat pe El care nu cunoştea păcatul, L-a lăsat să treacă prin moarte şi judecată în locul nostru şi acum ne cheamă în harul nemărginit: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!" Cine vine ca păcătos pierdut la Domnul Isus şi crede în El, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată. - îndreptaţi-vă spre El, l-a rugat din toată inima domnul Mainrad pe cărăuş. Cel care crede, găseşte în El odihnă şi pace!

Cărăuşul a dat din cap gânditor. Apoi a luat coala de timbre, a mulţumit, a spus încă o dată că a pus banii pe tejghea şi a părăsit magazinul.

- Dă-mi banii, Cristian, l-a rugat domnul Mainrad pe băiatul său de prăvălie, care era încă ocupat în spatele tejghelei cu sortarea hârtiilor. Dar Cristian se părea că nu aude. Şeful i-a spus încă o dată:

- Banii, băiete! Visezi?

Atunci Cristian a privit şi a pipăit tejgheaua care era acoperită cu tot felul de hârtii care trebuiau sortate, dar nu a găsit banii. Domnul Mainrad a dat din cap mirat, apoi s-a ocupat de clienta care încă mai aştepta. După ce aceasta a părăsit magazinul, s-a adresat din nou lui Cristian şi l-a întrebat ce e cu banii. Vocea lui suna aspră şi supărată.

- Nu văd nici un ban - aici nu este nici un ban, domnule Mainrad. Eu m-am uitat peste tot pe aici...

- Se va găsi, băiete! În afară de tine n-a fost nimeni la tejghea. Uită-te numai bine şi o să-i găseşti!

Cristian a căutat şi a căutat. Până la urmă a tras şi sertarul greu de sub tejghea şi a căutat şi acolo. Dar nu a găsit moneda.

Între timp au intrat în magazin alţi clienţi şi domnul Mainrad era foarte ocupat. Cristian a căutat neîncetat. S-a uitat pe tejghea, în spatele ei şi sub ea, a dat la o parte teancuri de hârtie şi cărţi, a pipăit sub raftul mare cu cărţi din spatele tejghelei, s-a uitat apoi iarăşi în sertarul cu resturi de hârtie de la picioarele lui. Dar totul era în zadar, moneda nu era.

Între timp domnul Mainrad a împachetat mai multe pachete cu cărţi care trebuiau duse clienţilor.

- Unde trebuie să duc aceste pachete? a întrebat încet şi descurajat Cristian.

- Aş dori să cauţi mai întâi moneda, i-a explicat domnul Mainrad. Apoi l-a însărcinat pe unul din cei doi angajaţi ai săi să expedieze pachetele. Cristian a început din nou să caute. A cercetat cu amănunţime tejgheaua şi podeaua, a pipăit iarăşi în spatele teancului de hârtii şi cutii, cartoane şi rafturi până ce s-a ghemuit deznădăjduit în spatele tejghelei. De mai multe ori i-a venit gândul să înlocuiască moneda pierdută cu cea pe care a găsit-o azi de dimineaţă. O avea încă în buzunarul pantalonilor. Dar nu era oare aceasta o nedreptate? Poate se găseşte totuşi păgubaşul monedei de dimineaţă! „Eu rămân la adevăr", se hotărî Cristian, „fie ce-o fi!"

Domnul Mainrad, care făcuse experienţe neplăcute cu mulţi băieţi de prăvălie, l-a chemat pe Cristian în biroul lui după închiderea magazinului.

- Cristian, unde sunt banii? Spune-mi adevărul!

- Nu ştiu, domnule Mainrad, se bâlbâi Cristian de jenă şi de frică. Şeful deveni nerăbdător.

- Clientul a pus moneda în faţa ta pe tejghea şi în afară de tine n-a fost nimeni acolo. Iar acum, dintr-o dată, banul a dispărut! Cristian, ce să cred despre acest lucru?

Cristian a încercat să răspundă, dar buzele lui tremurau şi nu a reuşit să spună nici un cuvânt. Domnul Mainrad s-a gândit o clipă, apoi a spus:

- Băiete, să lămurim problema. Ştiu că voi nu aveţi mulţi bani acasă, iar ispita a fost prea mare pentru tine azi după-masă. Pune banul pe masă şi să uităm totul; nimeni nu va afla despre acest lucru, nici chiar părinţii tăi.

- Eu v-am spus adevărul, domnule Mainrad, într-adevăr nu ştiu unde a rămas moneda.

Băiatul îl privea liber şi sincer în faţă, iar domnul Mainrad dorea să-l poată crede. Dar atunci a văzut ceva ce l-a surprins de câteva ori şi după-masa: Cristian a băgat mâna în buzunarul stâng al pantalonilor şi a închis pumnul în jurul unui obiect ... Această mişcare s-a petrecut întâmplător şi inconştient; băiatul nici nu a observat că a făcut acest lucru.

- Bine, a spus la urmă şeful, mă voi bucura dacă se va constata că ai spus adevărul. Doresc însă ca să goleşti conţinutul buzunarelor tale aici pe biroul meu!

Atunci băiatul s-a speriat şi a devenit palid. Foarte încet şi cu mâna tremurândă, Cristian a scos câteva obiecte din buzunarele pantalonilor săi: un briceag vechi, un capăt de creion, un zar şi o bucată de sfoară.

- Mai ai un buzunar, goleşte-l şi pe acela.

Cristian nu s-a mişcat. Se gândea deznădăjduit. Ce să facă?

- Cristian...

- Ah, domnule Mainrad, eu - eu nu doresc - eu - eu nu doresc să golesc buzunarul - eu am - înăuntru este - o - monedă pe care eu ...

Mai departe nu a putut spune nici un cuvânt. A înţeles că şeful său va avea motiv din acea clipă să-l considere un hoţ şi un mincinos.

- Deci totuşi! a spus acesta.

- Domnule Mainrad! a strigat Cristian deznădăjduit, eu am o monedă în buzunar, dar este alta! Am avut-o deja azi de dimineaţă când am venit în magazinul dumneavoastră. Vă asigur încă o dată că nu am furat-o. Eu n-am văzut deloc moneda cărăuşului! Vă rog, Credeţi-mă!

- Atunci va şti probabil mama ta de moneda din buzunarul tău, a replicat domnul Mainrad, şi va putea confirma cuvintele tale.

- Ah, nu, nu, mama nu ştie nimic de această monedă pentru că am găsit-o de-abia azi de dimineaţă pe stradă. Am întrebat câţiva oameni dacă au pierdut bani, dar nu am găsit pe cel care a pierdut moneda.

- Pe cine ai întrebat?

- Nu ştiu cum îi cheamă pe oameni, n-am cunoscut pe nici unul...

Domnul Mainrad nu ştia ce să facă. L-a lăsat pe băiat să plece cu moneda acasă şi a rămas încă un timp în biroul lui. Ce să facă acum? El nu putea şi nu dorea să-i facă o nedreptate băiatului. Pe de altă parte însă, putea oare să mai aibă încredere în el după această poveste ciudată? Nu era vorba în primul rând de pierdere - domnul Mainrad putea să uite pierderea unei monezi - dar acum se îndoia de onestitatea lui Cristian.

Doamna Martin s-a speriat când uşa bucătăriei a fost deschisă brusc, iar Cristian s-a năpustit înăuntru şi s-a trântit pe canapea. Dintr-o privire a înţeles că acesta îşi reţinea cu greu plânsul.

- Niciodată, a strigat el, niciodată n-o să mai merg în acel magazin! Acest bărbat josnic, nedrept...!

- Dar ce s-a întâmplat?

- El susţine că eu am furat! Susţine că i-am furat o monedă, dar eu pot spune de zece ori că nu am făcut acest lucru - el susţine mai departe!

A durat un timp până ce Cristian a relatat destul pentru ca mama să-şi poată face o imagine pe jumătate clară despre tot ceea ce s-a petrecut. La urmă a mai întrebat:

- În orice caz, Cristian, n-ai făcut nici o nedreptate?

- Nu, a spus acesta, iar ea a ştiut că el nu o minte.

Domnul Mainrad a ridicat mirat capul când seara târziu a sunat la uşă.

- Aştepţi vizită? a întrebat-o pe soţia lui, dar ea a dat dezaprobator din cap.

Librarul a fost puţin încurcat când a deschis uşa şi a recunoscut-o pe mama lui Cristian. A poftit-o politicos în camera de zi.

- Vă rog să mă scuzaţi că vă deranjez aşa de târziu. Dar nu aveam liniste. Doresc să vorbesc chiar astă seară cu dumneavoastră. Cristian n-a venit niciodată acasă aşa de nefericit, aşa de tulburat ca astă seară.

- Vă cred, doamnă Martin, şi mie îmi pare foarte rău de această întâmplare. Dar ... o monedă nu poate să dispară singură. Fiul dumneavoastră a căutat toată după-masa moneda. Iar când i-am cerut să-şi golească buzunarele, a ieşit la iveală faptul că el era în posesia unei monezi care, după cuvintele lui, nu-i aparţine nici lui, nici mie. Cu siguranţă veţi înţelege că am început să mă îndoiesc de onestitatea lui.

- Da, ştiu toate acestea, mi le-a povestit, l-a întrerupt doamna Martin.

- Acum trebuie să admit că dumneavoastră îl credeţi pe cuvânt, a observat librarul dând din umeri.

- Da, domnule Mainrad, îl cred. Eu sunt convinsă că băiatul nu v-a minţit.

- Doamnă Martin, a-l crede aşa de puternic pe fiul dumneavoastră vă cinsteşte ca mamă. Dar eu Îmi amintesc încă bine de un alt băiat de prăvălie care într-o situaţie asemănătoare a vărsat multe lacrimi, ne-a asigurat cu tărie de nevinovăţia lui - şi totuşi până la urmă a fost demonstrată vinovăţia lui. În locul dumneavoastră n-aş fi chiar aşa de sigur.

- Totuşi eu îl cred pe fiul meu, a obiectat doamna Martin. Eu ştiu ce gândiţi dumneavoastră - eu sunt mamă şi îmi iubesc copilul din inimă. Dar şi Dumnezeu ştie cum stau lucrurile cu băiatul. Cristian şi-a dăruit devreme inima Mântuitorului şi el ar depune cu siguranţă mărturie sinceră, dacă ar avea motiv pentru aceasta. El ştie că este răspunzător înainte de toate în faţa lui Dumnezeu pe care nu-L poate înşela cu nimic. Cu siguranţă, domnule Mainrad, inima omului este un lucru ciudat şi este rea din tinereţe. Cine o poate cunoaşte? Şi totuşi eu cred în nevinovăţia băiatului în această problemă. Desigur a făcut câteodată câte o nedreptate, dar totdeauna a recunoscut sincer vina. Apoi, domnule Mainrad, nu trebuie să uitaţi că o astfel de monedă, chiar dacă sună şi străluceşte, se poate pierde mai uşor decât găsi. Nu este exclus ca să se găsească din nou pe undeva prin magazinul dumneavoastră. Vă rog, gândiţi-vă bine la aceste lucruri înainte de a-l considera pe băiat un hoţ şi un mincinos.

Domnul Mainrad a rămas pe gânduri la cuvintele femeii care putea să vorbească aşa de hotărât despre copilul ei. Dacă îşi actualiza comportamentul lui Cristian în toate aceste săptămâni până acum, atunci nu avea într-adevăr nici un motiv să nu aibă încredere în băiat, în afară de aceasta, simţea că dezamăgirile, ce le-a avut cu alţi tineri până acum, i-au provocat prejudecăţi considerabile.

Doamna Martin a mai întrebat apoi:

- V-a dat vreodată Cristian în cele trei luni prilejul de a vă îndoi de sinceritatea lui?

- Nu, desigur, nu. Dar, doamnă Martin, nu credeţi că şi el ar putea fi învins odată de vreo ispită?

- Asta nu vreau să neg. Dar atunci el ar mărturisi şi nu ar dezminţi.

- Poate mă înşel. Eu nu pot dovedi că m-a furat, iar dumneavoastră nu puteţi dovedi că el este nevinovat. Puteţi însă să-i spuneţi că de acum nu vreau să mai discutăm despre această problemă. El poate să vină poimâine devreme ca până acum în magazin.

Doamna Mainrad s-a interesat apoi cum îi mai merge domnului Martin, iar interesul ei sincer şi cald a facut bine mamei lui Cristian.

În drum spre casă s-a simţit puţin mai bine ca înainte, în linişte a mulţumit Tatălui ei ceresc care a dăruit har în această vizită. Când a ajuns acasă, soţul ei bolnav adormise deja; mama şi fiul s-au aşezat puţin împreună şi au discutat evenimentele acelei zile. Când s-a făcut miezul nopţii, doamna Martin a deschis Biblia şi a citit din capitolul 3 al cărţii Proverbe:

„Să nu te părăsească bunătatea şi credincioşia: leagă-ţi-le la gât, scrie-le pe tăbliţa inimii tale. Şi astfel vei căpăta trecere şi minte sănătoasă, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor."

Atunci cele doisprezece bătăi de clopot ale orologiului din apropiere au vestit sfârşitul anului şi începutul anului nou. Mama şi fiul au îngenuncheat şi s-au încredinţat cu toţii harului lui Dumnezeu.

A doua zi după Anul Nou, Cristian a mers ca de obicei la lucru. S-a bucurat mult când a observat că şeful său îl tratează cu aceeaşi amabilitate ca înainte. Dar a constatat curând că era supravegheat îndeaproape când, de exemplu, trebuia să încaseze. La început l-a enervat acest lucru, dar deoarece nu se ştia vinovat de nimic, s-a obişnuit şi cu aceasta.

Altceva însă îl apăsa mult mai mult.

Domnul Mainrad a angajat doi tineri, Reimund Winter şi Willy Braun, care erau cu 3-4 ani mai în vârstă decât Cristian. Acestora le făcea plăcere să-l necăjească pe Cristian, să-i joace câte o fentă şi să-l ţină mereu în pas alergător. Ei au aflat despre problema cu moneda şi erau încântaţi. Cât de bine puteau să-l tachineze pe „cel mic"! Astfel, de exemplu, Reimund îl întreba dimineaţa: „Ei, câţi bani ţi-ai mai adunat în puşculiţă?", iar Cristian roşea tot. Şeful, desigur, nu trebuia să audă aşa ceva, dar cei doi aveau de grijă.

Cristian era de multe ori foarte dezamăgit. Munca pe care o făcea înainte cu atâta plăcere îl dezgusta foarte mult. Câteodată ar fi plecat pur şi simplu de acolo. Dar părinţii lui aveau nevoie de salariul lui. Să se plângă domnului Mainrad nu voia; acest lucru i se părea meschin şi laş. Astfel tăcea, strângea din dinţi şi respira uşurat seara când uşa magazinului se închidea în spatele lui şi putea merge acasă.

Într-o seară, mama a privit peste umărul lui, în timp ce el citea din Biblie. Privirile ei au căzut pe cuvintele: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie .peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi..."

Îşi putea dori oare altceva mai bun pentru fiul ei, decât ca acesta, în ciuda tinereţii lui, să se preocupe cu Cuvântul lui Dumnezeu? Ea stăruia şi mai mult în rugăciune pentru el şi îl ruga pe Dumnezeu mereu să binecuvinteze Cuvântul Său în inima fiului ei. I se părea că în acea seară Cristian e mai calm şi mai vesel decât de obicei, iar când i-a urat noapte bună, a strâns-o tare la piept.

În următoarea dimineaţă a fost foarte mult de lucru, iar Reimund nu a găsit nici timp, nici ocazie de a-l supăra pe Cristian. Dar după-masa a recuperat dublu acest lucru. Cristian nu mai ştia ce să facă. De câteva ori s-a gândit să se adreseze totusi şefului. Mentalitatea acestora faţă de muncă nu era una din cele mai bune, iar unele incidente la servirea clienţilor ar fi atras atenţia şefului. Cristian putea să relateze unele lucruri pentru că a văzut multe. Dar el ştia că nu aceasta e calea corectă.

Când Reimund l-a necăjit din nou luând o monedă din casa de bani şi lăsând-o să alunece dintr-o mână în alta, Cristian şi-a luat inima în dinţi şi i-a spus:

- Domnule Winter, a început el politicos, dar hotărât, dumneavoastră înşivă ştiţi cât rău îmi provocaţi, deşi eu nu v-am făcut niciodată nici un rău. La noi acasă nu stau toate lucrurile chiar aşa de bine ... Pentru că tatăl meu este bolnav deja de mai multe luni, părinţii mei depind şi de leafa mea ca băiat de prăvălie. Dumneavoastră înşivă vedeţi cât de greu îmi este câteodată şi că sunt descurajat. De ce, de ce îmi faceţi atâta rău? Nu e destul că mă aflu sub bănuiala de a fi un hoţ ...?

Cristian s-a întors încurcat şi chiar foarte mirat de lunga lui vorbire. Reimund l-a privit uimit. A aruncat repede moneda în casa de bani. Apoi s-a mişcat nehotărât de pe un picior pe altul, şi-a dres glasul şi a spus:

- Cristian, ai dreptate, în tot acest timp eu m-am comportat peste imposibil; iartă-mă. N-o să se mai întâmple aşa ceva. Eu nu m-am gândit niciodată ce durere îţi provoc prin comportamentul meu ... Nu o să mai amintesc niciodată despre această monedă, numai dacă o s-o găsesc. Atunci ţi-o dau imediat înapoi!

Cristian s-a bucurat în mod deosebit de această ultimă observaţie. Reimund nu îl considera deci un hoţ! Din acea zi s-a îmbunătăţit relaţia dintre cei doi angajaţi şi Cristian, aşa încât acesta mergea din nou dimineaţa cu bucurie la lucrul său.

În următoarea zi de târg, cărăuşul acela, care cumpărase la ultima lui vizită o coală de timbre, a intrat din nou în magazin. Domnul Mainrad a adus vorba despre moneda pierdută; atunci cărăuşul a explicat că moneda era într-un plic vechi pe care era scris cu creionul: „Pentru o coală cu timbre".

- În acea zi de târg am avut multe comisioane de rezolvat, adăugă bărbatul, astfel că am pus banii daţi într-un plic vechi şi am notat pe el ce să cumpăr de ei, altfel i-aş fi încurcat şi a-şi fi uitat jumătate din ceea ce trebuia să cumpăr.

- O idee bună, a răspuns domnul Mainrad gânditor, iar cărăuşul şi-a luat rămas bun.

Timpul a trecut. Librarul a ajuns între timp la convingerea că băiatul lui de prăvălie a spus atunci într-adevăr adevărul şi că era demn de încredere. Chiar şi domnii Winter şi Braun au început să-l aprecieze pe băiat. Domnul Mainrad avea motive să fie mulţumit, căci dezvoltarea afacerii sale mergea bine. Încăperile la dispoziţie se dovedeau însă neîncăpătoare, iar librarul â fost nevoit să-şi mărească încăperea în care se vindeau produse, dar şi depozitul. El a putut cumpăra clădirea care se învecina direct cu casa lui. A fost stricat zidul dintre cele două clădiri, a fost aranjată o încăpere mare ca magazin şi a fost prevăzută cu două vitrine mari; în afară de aceasta, depozitul de hârtie a putut fi mărit considerabil. Curând a sosit ziua când a urmat mutarea şi aranjarea noului magazin. Şi pentru Cristian era mult de lucru. De multe ori a putut să încaseze şi el, iar salariul lui s-a mărit considerabil.

Noul magazin era deja văruit şi erau aranjate o mare parte din rafturile pentru cărţi. Mutarea propriu-zisă trebuia să aibă loc în ultima noapte înainte de revelion. Seara a venit şi era foarte rece. Dar ce le păsa domnului Mainrad şi oamenilor săi! Ei erau preocupaţi cu aranjatul. Multe sute de cărţi şi-au găsit noul lor loc, la fel şi diferite tipuri de hârtie, produse de tipăritură, precum şi formulare, facturi, chitanţe, dar şi toate celelalte mărunţişuri, precum şi instrumente de scris, plicuri, felicitări şi multe altele. Doamna Mainrad stătea ghemuită în spatele vechii tejghele. Ea a golit sertarul mare în care s-au strâns o mulţime de resturi de hârtie şi carton.

Doamna Mainrad verifica, sorta, ordona, stivuia, împătura şi separa ceea ce trebuia aruncat la gunoi. Soţul ei a privit-o vesel şi i-a spus:

- Nu trebuie să aştepţi ca băieţii să ţină ordine ca o gospodină grijulie, a râs el, a luat cutia şi a răsturaat-o. O mulţime de mărunţişuri, bucăţele de hârtie, pioneze, sfori, creioane şi bucăţi de cretă acoperau podeaua. Doamna Mainrad cerceta fiecare obiect cu grijă înainte de a fi pus deoparte ori de a fi aruncat la gunoi. Printre multele resturi de hârtie se afla şi un plic vechi împăturat în care părea să fie un obiect mic şi tare.

- Un nasture? a întrebat domnul Mainrad care tocmai privea peste umărul ei.

- Nu cred, e prea greu, a răspuns ea şi a vrut să rupă plicul.

- Arată-mi-l, e scris ceva pe el...

Librarul a luat plicul îngălbenit, l-a îndreptat şi a citit cu voce tare: „Pentru o coală de timbre." Apoi a deschis plicul şi a scos moneda frumoasă şi strălucitoare.

- Cristian! Cristian! Am găsit moneda!

Băiatul a luat în mână moneda cu o bucurie de nedescris. Toţi se întrebau de ce nu au cercetat mai temeinic deja mai de mult acel sertar. Domnul Mainrad dorea să-i dea o despăgubire băiatului său de prăvălie pentru tot necazul ce i-l pricinuise şi îi ceru lui Cristian să-şi exprime o dorinţă. Cristian nu s-a gândit prea mult.

- Vă rog să-mi dăruiţi această monedă. Ea îmi va aminti mereu că nu trebuie să descurajezi în ceasuri grele, ci trebuie să te încredinţezi Mântuitorului.

Dar domnul Mainrad a spus:

- Nu te supăra, Cristian, dar această monedă doresc să o păstrez eu; cred că şi mie are să-mi amintească de unele lucruri - şi mai ales să nu judeci pripit. Eu ştiu pentru tine ceva mai bun decât această monedă ...

Apoi s-a îndreptat spre un raft încuiat, a deschis uşa de sticlă şi a luat o Biblie, a scris pe foaia de protecţie numele lui Cristian, iar dedesupt versetul din Psalmul 119: „Aleg calea adevărului, pun legile tale sub ochii mei."

Cum străluceau ochii lui Cristian când i-a fost înmânat acel dar preţios!

Imediat după Anul Nou, domnul Mainrad l-a angajat pe băiatul său de prăvălie, căci dorea mult să-l aibă pe Cristian în munca lui. Amândoi nu au regretat.