Regele Prusiei, Frederic al II-lea (1712 - 1786), a fost numit încă din timpul vieţii Frederic „cel Mare", căci el a fost într-adevăr un mare bărbat de stat. Era foarte iubit de popor, care preţuia mai ales simţul lui de dreptate, în anii de mai tîrziu a fost numit simplu, cu adînc respect: „bătrînul Fritz". De multe ori se amesteca printre oamenii din popor, ca să le poată cunoaşte grijile şi problemele. Pe de altă parte, nimănui nu trebuia să-i fie frică să-şi spună doleanţele înaintea marelui rege.

Într-o zi bătrînul Fritz făcu o vizită la o închisoare. Acolo stătu de vorbă cu deţinuţii şi se interesă mai ales de faptele lor şi părerea lor faţă de hotărîrea judecătorească. Marele rege, care în simpla lui haină albastră stătea de vorbă cu fiecare ocnaş în parte, trebui să constate spre marea lui mirare, că toţi cei întemniţaţi erau nevinovaţi. Unul spunea că a fost calomniat. Altul, că a fost victima unei erori, alţii s-au prezentat ca jertfe ale unor judecători nedrepţi. Regele, răbdător, îi ascultă pe fiecare. La urmă veni un om care părea foarte descurajat. La întrebarea de ce este aşa de îngrijorat, acest bărbat răspunse: „Maiestate, eu sunt un ticălos. Mai întîi am început să chiulesc de la şcoală. Mai tîrziu m-am eschivat mereu de la muncă. Aceasta a întristat mult pe bunii mei părinţi. Dar eu eram un libertin. Prin lenevia mea, am intrat în datorii, după care am atentat la lucrurile altuia. Viaţa mea este ratată. Ah, de-aş mai putea îndrepta odată totul!" Regele prusac a spus despre acest păcătos plin de căinţă: „El este aici singurul nemernic între toţi oamenii aceştia cumsecade. Să plece imediat, pentru ca ceilalţi să nu fie stricaţi sub influenţa lui!" De la acesta, regele îşi mai promitea ceva destoinic şi un nou început de viată. Despre ceilalţi bătrînul Fritz spuse: „Flăcăii aceştia pot să stea mai departe la răcoare. Ei n-au nici ruşine, nici sentiment de vinovăţie, mint şi se îndreptăţesc pe sine".

Cît de mulţi oameni tineri şi bătrîni se supraestimează pentru a apărea în faţa altora drepţi şi cinstiţi, în ochii oamenilor poate că şi sunt. În faţa lui Dumnezeu însă, nu există nici un singur om fără vină. Nu trebuie să fi stat la închisoare, sau să fi omorît pe cineva. Propria judecată de sine este un suficient păcat pentru a nu putea intra în cer. Calea largă care duce la pierzare, are şi ea un „trotuar". Acesta nu merge prin murdărie adîncă, însă conduce spre pierzare veşnică. Şi cît de mulţi merg într-acolo, fără griji şi siguri de sine! Concepţia lor de viaţă este exact după placul lor şi ei se află într-o societate numeroasă şi foarte bună. Dar pentru astfel de oameni nu se află nici un ajutor, numai dacă li s-ar deschide ochii la timp să vadă. Isus Cristos spune: „Căci Eu n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi" (Ev. Matei 9:13). Iar în altă parte zice: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi".

Dacă eşti cinstit, atunci trebuie să recunoşti că şi în viaţa ta nu sunt toate în ordine. Nu te ascunde după pretexte şi nu te îmbrăca cu mantaua făţărniciei. Mărturiseşte celui mai mare rege vina ta. Nu ascunde neliniştea şi greşeala ta. Prin aceasta faci primul pas pentru ca El să te poată ajuta.