În faţa dărâmăturilor înnegrite ale unei case stătea un băieţel de 12 ani. Se numea Petre, însă toată lumea îl striga Pit. Privind cu atenţie în stânga şi-n dreapta, îşi strângea punga mototolită, lipind-o de pantalonii peteciţi, în spatele dărâmăturilor urma o grădină în mijlocul căreia se găsea un strat cu iarbă crescută sălbatic, din care străluceau câteva căpşuni de un roşu aprins.

Pit le remarcase în timpul jocului de-a v-aţi ascunselea cu prietenii săi şi se decisese să-şi "organizeze" câteva în dimineaţa următoare. Unchiul Siegfried folosise cuvântul "a organiza" şi zâmbise apoi şmechereşte. "O tigaie", explicase el, "fu rapid organizată; lipsea numai friptura."

Seara află Pit de la mama sa că " a organiza" este un alt cuvânt pentru "a fura". Lui Pit îi plăcu grozav cuvântul. A fura sau a şterpeli ceva sună mult mai periculos decât atunci când spui "a organiza". La întrebarea prietenilor săi, care din fericire nu descoperiseră stratul de căpşuni, dacă mâine dimineaţă n-ar vrea să se joace iarăşi de-a hoţii şi vardiştii, refuzase energic. Le spusese scurt că trebuie să-i ajute mamei, însă de fapt nu-l obseda decât un lucru: să aibă parte de cât mai multe căpşuni delicioase. Şi în timp ce luase în fugă micul dejun acasă, nu-l urmărea nici un alt gând.

Iată-l stând acum încordat, privind cu ochii micşoraţi spre golurile unde fuseseră ferestrele în spatele cărora râdea cerul de vară.

Chiar nu trecuseră decât câteva luni de când oamenii fuseseră atât de speriaţi de cerul senin? Asta se întâmpla de fiecare dată când avioanele duşmane apăreau în depărtare ca nişte cruci care semnalizau undeva departe la orizont, fără nici un zgomot. Apoi începea vuietul asurzitor al sirenelor trimiţându-i pe oameni în pivniţă. Respirând adânc, cu frica încă întipărită pe feţe, ieşeau din pivniţă după trecerea pericolului, iar deasupra lor râdea cerul albastru, neameninţător. Numai noaptea oglindea sângeriu crimele brutale de pe pământ.

Pit aruncă o privire, din umbra zidului, de partea cealaltă a străzii. Peste un morman de pietroaie lunecă o pisică, se opri în vârf şi începu să-şi facă toaleta. Nu se vedea nicăieri nici ţipenie de om. Băiatul se uită la mâinile lui. La ce luase de fapt punga cu el? Stomacul era un vas mai bun. Cel puţin n-ar fi trădat deloc conţinutul. Pit lăsă să-i scape punga din mână, mai iscodi încă o dată în toate părţile şi dispăru Între zidurile crăpate ale casei.

Întârzie doar preţ de câteva secunde în faţa gardului dărăpănat. La numai câţiva paşi de el îl atrăgea stratul cu căpşuni. Dincolo de căpşuni era un tufiş de iasomie care mărginea grădina. Minunat. Aşa era ferit de privirile oamenilor care ar fi putut eventual să apară. Ce voia mai mult? împinse în stânga şi-n dreapta şipcile putrede ale gardului şi ajunse pe pământul uscat, fărâmicios. De un roşu închis, străluceau de zeamă căpşunile în iarbă. Pit o culese pe prima şi o vârî în gură. Era nemaipomenit ce gust putea să aibă. Aşa că se apucă de cules şi mestecat; le împingea între dinţi dar, totodată, căuta în permanenţă cu privirea noi căpşuni mai mari. Acolo la marginea stratului remarcă un exemplar superb. Una ca asta îţi umple gu..." Din cauza spaimei ultimul cuvânt îi rămase în gât.

Pe neaşteptate se auzise scârţâind în spatele tufişului o portiţă de grădină. Pit se uită plin de teamă în jur. În spatele lui se afla o buturugă năpădită de muşchi. Se aruncă rapid la pământii se strecură pe după ea. Era şi timpul, în tufişul de iasomie se auzea foşnind ceva. Îşi apăsă faţa pe pământ încât simţi bolovanii uscaţi presându-i buzele, îşi ridică atent capul şi iscodi dincolo către strat, îşi frecă ochii cu sălbăticie, dar imaginea persista.

Micuţă, gârbovită, ţinând în amândouă mâinile o cratiţa emailată, în faţa stratului sălbatic stătea o bătrânică dând mereu din cap. Pit observă cum îi tremura cratiţa din mână. "Ce josnic!" Cuvântul îl lovi ca o nuia.

"Dacă as fi ştiut", bolborosi el, "că sunt ale unei femei bătrâne." Două lacrimi mari se prelinseră pe obrazul stâng al femeii dezamăgite şi vocea ei fierbinte pătrunse până în ascunzătoare: "Căpşunile, şi cât mă mai bucurasem de ele!". Pit nu mai suportă să vadă faţa asta tristă a bătrânei şi-şi ascunse capul în spatele buturugii. "Dacă totuşi as fi luat punga, nu le-aş mai fi devorat pe toate", se gândi el. Din nou aruncă o privire din ascunzătoarea sa. Femeia se aplecă în mijlocul stratului. Descoperise căpşuna cea grasă. Pit aşteptă în ascunzătoare s-o vadă, în sfârşit, pe bătrână mâniindu-se. Nu s-a întâmplat nimic de genul ăsta. Ea puse căpşuna în crăticioară şi mâinile tremurânde mângâiară plantele devastate. Oftând, se ridică şi privi în toate părţile grădinii.

Pit îşi apăsă trupul pe pământ, aşteptând în fiecare clipă ca bătrâna să-l dibuie în ascunzătoare. Era de neimaginat... Câţiva paşi dacă ar fi făcut spre stânga, ar fi trebuit să-i vadă picioarele. Se gândi. Oamenii seamănă de multe ori între ei, dar pe femeia asta n-o mai văzuse niciodată, însă poate îl cunoştea ea. Preţ de o secundă îl fulgeră gândul să se ridice în picioare şi să mărturisească totul. Dar cum va reacţiona oare ea?

Îşi ridică puţin capul. Putea să îndrăznească să mai rişte o privire? încet ca un melc îşi întoarse capul spre dreapta. Ca şi cum ar fi împietrit, bătrâna stătea în mijlocul stratului ţinând crăticioara cu amândouă mâinile deasupra capului.

În ascunzătoarea lui, Pit avea impresia că aude râsul unchiului său. Cum mai spusese el: "Tigaia am organizat-o repede, dar ne mai lipsea friptura." în locul tigăii de care vorbise unchiul lui, iată că acum vedea cratiţa în mâinile femeii. "Nu le-ai organizat", îşi murmură sie însuşi, "ci le-ai şterpelit în modul cel mai josnic." Se mai uită o dată. I se păru că visează. Văzu cum bătrâna îşi împreună mâinile şi începu să se roage.

Era oare cu putinţă ca aici, în mijlocul grădinii şi nu într-o biserică, să înceapă femeia să se roage, cu adevărat să se roage. "Doamne Isuse, Te rog, iartă-mi mânia lăuntrică. Te rog, iartă-mă. Poate că lui îi era mai foame decât mie..."

Asta era prea mult pentru Pit. Se strecură afară din ascunzătoare şi se ridică în picioare. Femeia tresări de spaimă atât de tare, încât îi sări şi singura căpşună din vas. "Cum, cum ai ajuns tu aici în grădină?" Se aflau acum faţă-n faţă. Pit se eschivă privirii ei întrebătoare. "Eu... am fost." "Eu" - şi-şi plecă în întregime capul - "eu am cules căpşunile." Fără a se uita la bătrânică, îi întinse mâna plină de pete roşietice. "Îmi pare rău." îşi retrase brusc mâna, fiindcă se putea aştepta ca ea să i-o apuce, mâna asta mânjită cu zeamă de căpşuni.

Pit simţi căldura soarelui pe spinarea sa şi totul i se părea atât de ireal. Amândoi se priviră în ochi, băiatul şi bătrânica. "Ce să fac acum cu tine?" întrebă ea. Pit observă un zâmbet abia perceptibil pe buzele ei. Sau se înşela? în iarbă, lângă pantofii femeii, văzu zăcând căpşuna. Se aplecă rapid şi o ridică. Ezitând, i-o întinse femeii. "Uite", zise el cu o voce fără ton. Ea părea că nici nu vede mâna întinsă a băiatului. "Uite!", repetă el. Apoi trase adânc aer în piept, întotdeauna vă rugaţi, când ar trebui de fapt să certaţi?" Ea văzu privirile speriate îndreptate către ea. Dintr-o dată, râse zgomotos, bine dispusă: "Nu întotdeauna, băiete, însă", dădu ea din cap cu importanţă, "să te rogi este întotdeauna mai bine decât să cerţi." Îi întinse mâna copilului: "Dă-mi acum ultima căpşună. Pe asta o s-o savurez cu deosebită plăcere. Pit ardea de roşu ce era, parcă se luase la întrecere cu soarele.

În zilele următoare, prietenii lui Pit şi alţi cunoscuţi se mirau neîncetat. "Ce băiat cuminte este ăsta." îşi şopteau unii altora, "De la o vreme îi cară mereu coşul bătrânicii din strada Râului de la piaţă până acasă, cu credincioşia unui bernardin." Aproape în fiecare zi de piaţă vedeai perechea asta nepotrivită coborând pe strada principală. Mama lui Pit zâmbea inteligent, când era lăudată din cauza fiului ei atât de săritor. "Dacă aţi şti ce secret se ascunde aici, un secret care are de-a face cu nişte căpşuni..."

Heinz Böhm