Pensula din mâna tatălui se opri dintr-odată. Ochii lui se întoarseră spre Filip, care stătea rezemat de menghină. Sprâncenele i se încruntară într-o expresie pe care o lua el întotdeauna când era serios şi trebuia să dea un răspuns important.

„Cum putem deosebi ce e bine de ce e rău?" - repetă el ca pentru sine întrebarea pusă de fiul său. „Un creştin trebuie să caute să afle ce-ar face Isus în locul său şi să facă la fel. Asta va fi bine."

Filip se uită la pensula tatălui său care se coborî din nou în cutia de vopsea şi aşternea acum un strat gros de baiţ maroniu pe suprafaţa netedă a scândurii. Era rândul lui să cadă pe gânduri şi să-şi încrunte sprâncenele. Oare cum s-ar fi purtat Domnul Isus cu B-B-B-Barbu?

A doua zi, la ora de atelier, domnul profesor Bolţ spuse întregii clase că vor trebui să facă câte un proiect la care să lucreze doi câte doi. Imaginaţia lui Filip vedea deja ce avea de gând să facă: o machetă de lemn, poate chiar o replică la scară a sălii sporturilor din centru.

„Barbu va lucra cu Filip", se auzi vocea profesorului.

Oh, nu, se gândi Filip. Cu oricine altul, dar nu cu B-B-B-Barbu.

De fapt nu-l chema B-B-B-Barbu. Porecla asta i se trăgea din faptul că era puţin bâlbâit şi când începea să-şi spună numele se poticnea întâi, ca un motor de tractor, şi apoi rostogolea silabele unele peste altele.

Filip ştia că nu este frumos să-şi bată joc de Barbu şi nici nu ar fi îndrăznit vreodată să-l imite ironic, aşa cum făceau toţi ceilalţi. Totuşi, nici prieten nu se putea spune că îi era. Cine şi-ar fi dorit ca prieten un caraghios ca B-B-B-Barbu?

Lui Barbu i-a plăcut imediat ideea de a construi o machetă a sălii sporturilor. Filip a trebuit însă să-l înveţe mai întâi cum să taie cu ferăstrăul şi cum să şlefuiască lemnul cu pila. Barbu era, în schimb, foarte priceput la vopsit. Filip a trebuit să recunoască aceasta şi să înveţe câteva lucruri pe care nu le ştia încă. În fiecare după-amiază, Filip abia aştepta să ajungă acasă la Barbu şi să se apuce amândoi de lucru.

„L-lasă-mă pe mine", a spus Barbu, şi degetele lui s-au apucat repede să repare o ferestruică ce nu voia nicidecum să intre la locul ei. Când a fost gata, Filip s-a uitat şi a spus: „Excelent!"

„Când eşti doar cu mine, nu te bâlbâi aproape deloc", i-a zis Filip într-una din zile.

„M-mă bâlbâi mai ales când sunt emoţionat", îi explică Barbu, "mai ales când sunt la şcoală."

Filip a înţeles. El i-a spus lui Barbu că şi el are momente grele, când parcă are şoareci în stomac. „Mai ales la şcoală, atunci când nu mi-am făcut lecţiile acasă."

Au început să râdă amândoi cu poftă, imaginându-şi cum ar trebui să fii dacă nişte şoareci adevăraţi ţi-ar umbla prin burtă.

„De ce nu râzi şi tu de mine atunci când m-mă bâl-bâlbâi, ca ceilalţi?" întrebă Barbu.

Dintr-odată Filip se simţi un pic mândru. În sfârşit cineva a observat că el este altfel decât ceilalţi. „Sunt creştin", a răspuns el, „şi creştinii încearcă să trăiască şi ei cum a trăit Domnul Isus când era pe pământ."

A doua zi, Filip era în toiul unei discuţii cu prietenii, când l-a văzut pe Barbu că vine spre el cu un zâmbet larg pe faţă.

„Hei, băieţi, vine B-B-B-Barbu!" a strigat unul dintre copii, cu o imitaţie nu tocmai reuşită. „B-B-B-Barbu." Ca un strigăt disperat după ajutor, ochii lui Barbu l-au căutat atunci pe Filip, dar acesta s-a făcut că nu-l vede şi s-a uitat în altă parte. Barbu a plecat, dar Filip a rămas cu o senzaţie dureroasă de gol în stomac. Starea asta nu l-a părăsit apoi toată ziua.

După-amiază, când s-a dus iarăşi să lucreze acasă la Barbu, un fel de tăcere tristă s-a lăsat peste amândoi. Ce mai, nu mai era ca mai înainte. Bine că s-a făcut vremea ca Filip să plece acasă. Când tocmai îşi lua canadiana să plece, Barbu a izbucnit: „S-s-s-spune-mi, Filip. Dom-domnul Isus ar fi prieten cu cineva d-d-doar atunci c-c-când nu-l văd ceilalţi?"

Întrebarea lui a rămas fără răspuns. Filip s-a întors pe călcâie şi a plecat cu paşi târâţi spre casă. După primii paşi, lacrimi mari şi fierbinţi au început să-i brăzdeze obrajii.

A doua zi, după ce a terminat cursurile, traversând curtea şcolii spre casă, Barbu a auzit înapoia sa o voce: „Stai, aşteaptă-mă!" Recunoscând vocea lui Filip, Barbu nici măcar n-a întors capul, dar a început să meargă mai repede. Aproape fugind, Filip l-a ajuns. Erau chiar în mijlocul curţii şi ceilalţi copii erau cu ochii aţintiţi asupra lor.

„Nu ţi-e fr-fr-frică, că o os-os-os să te vadă cu mine?" i-a zis Barbu.

Vocea lui, la început mânioasă, s-a stins, spre sfârşitul întrebării, căci mâna lui Filip îi înconjurase deja umerii.

„Şi ce dacă? Doar eşti prietenul meu, Barbule. Vreau să ştie toţi asta."

Văzându-i că pleacă împreună, unul dintre băieţi a strigat: „Filip. Ce-ţi pierzi vremea cu Barbu? Hai să jucăm fotbal."

Uitându-se peste umăr înapoi, Filip i-a răspuns: „Nu astăzi. Mă duc cu prietenul meu, că avem de lucru."

Păşind alături de Barbu, dintr-odată Filip nu s-a mai gândit nici la prietenii lui, nici la noul său prieten şi nici la macheta la care lucrau împreună. Gândul său a zburat la Domnul Isus, modelul tuturor creştinilor.

Zâmbind şi privindu-l dintr-o parte pe Barbu, Filip şi-a zis în sine: „Da, cred că Domnul Isus s-ar fi împrietenit tocmai cu B-B-B-Barbu!"