Ţarul Rusiei, Petru cel Mare, avea obiceiul ca din când în când să-şi dezbrace haina împărătească şi să se îmbrace modest ca să nu fie recunoscut atunci când dorea să se amestece cu poporul simplu. Cu multă vreme înainte de a urca pe tron, în anul 1682, când făcea călătorii îndepărtate, s-a deghizat ca meşteşugar sau negustor, pentru a cunoaşte ţara şi oamenii altor popoare. În felul acesta el a străbătut Europa fără să fie recunoscut. În Olanda, el a lucrat pentru mai multă vreme ca tâmplar, ceea ce a dat compozitorului german Lortzing subiect pentru piesa sa muzicală: "Ţar şi tâmplar" În anii de mai târziu, cu cât afacerile de stat îl captivau tot mai mult, rareori mai reuşea să se deghizeze ca un simplu supus, ca pe această cale să poate afla direct grijile şi nevoile poporului său. De cele mai multe ori el îmbrăca pentru scurtă vreme uniforma unui ofiţer, sau îmbrăcămintea unui funcţionar, pentru a se informa despre opinia şi disciplina soldaţilor săi.

În acest timp un tânăr ofiţer rus lucrase în calitate de casier la o fortăreaţă de la marginea împărăţiei Rusiei. El plătise solda regimentelor superioare. Acest tânăt ofiţer fu cuprins de un viciu: începu să joace cărţi. Şi du-pă cum se întâmplă cu cei mai mulţi jucători, acest viciu l-a dus treptat la ruină. Foarte curând, toate economiile sale au fost pierdute la jocul de cărţi şi în cele din urmă nu s-a putut împotrivi ispitei de a se atinge de banii încredinţaţi lui. Din când în când, lua câteva ruble din casa de bani.
Câteva luni în şir a făcut acest lucru. Câte ruble a luat în total, nici el nu mai ştia. La un moment dat însă, sosi pentru el o înştiinţare neplăcută. I se face cunoscut că a doua zi va veni un funcţionar al curţii imperiale care-i va examina contabilitatea şi situaţia caseriei. Această înştiinţare a fost ca un şoc asupra lui: Acuma va fi demascat... aşa că s-a isprăvit cu el! Numaidecât s-a apucat să-şi revizuiască registrele. Capul îi ardea, iar cifrele îi jucau înaintea ochilor. De mult s-a lăsat noaptea, iar el a aprins un felinar. În sfârşit, a adunat toate cheltuielile plătite ca soldă, apoi a scăzut această sumă din totalul sumei ce i-a pus-o la dispoziţie administraţia militară. Cu mâini tremurânde şi aproape fără să vrea, el începe a număra banii rămaşi în casa de bani. Dar vai, lipseşte o sumă uriaşă! El no-tează totul totul cu mare exactitate pe o foaie de hârtie: suma de bani încredinţată lui, plăţile făcute, restul de bani, iar dedesubt, suma lipsă. Ochii lui privesc trist această sumă.

Deznădăjduit, scrie alături cuvintele: "O mare datorie! Cine o poate plăti?" El îşi dă seama că niciodată nu va fi în stare să achite aceşti bani. Aşa că, în mintea lui se conturează hotărârea de a nu mai supravieţui demascării de mâine. Încă în această noapte, el vrea să-şi pună capăt vieţii. Pe masă intenţionează să lase toate dosarele deschise împreună cu foaia de însemnări, ca oricine că poată vedea ce s-a întâmplat aici. Stând aplecat peste masa de scris trebuie să recunoască cu reproşuri amare că a dat greş şi unde l-a împins pasiunea jocului de cărţi. El a abuzat în chip ruşinos de marea încredere ce i s-a acordat. A delapidat! El este un hoţ şi un ticălos! De aceea intenţionează să-şi pună capăt vieţii ratate. Pistolul încărcat era pus pe masă. Şi pe când reflectează la ceea ce făcuse, dintr-o dată îl cuprinde o oboseală de plumb şi i se închid ochii.

Tocmai în noaptea aceasta Petru cel Mare vine în această fortăreaţă deghizat ca ofiţer de pază. El spune parola soldaţilor de pază din ghereta din faţa porţii şi primeşte imediat intrarea, după care face o rundă în jurul fortăreţei. Conform ordinului, toate luminile trebuiau să fie stinse. Când trecu însă peste coridorul principal, vede pe sub una din uşi o rază de lumină. Îşi pune urechea la uşă, dar n-aude nici o mişcare. Apasă uşor pe clanţă şi aruncă o privire în cameră. Vede casa de bani deschisă, dosare, hârtii pe masă, iar pe ofiţerul superioar aţipit cu revolverul lângă el. Se întreabă atunci ţarul, ce-ar putea să însemne toate acestea? Intră în cameră în vârful picioarelor, se strecoară încet pe la spate-le tânărului care dormea, îl priveşte de pe umeri şi citeşte de pe foaia de hârtie ce se afla în faţa lui. Într-o clipă ţarul îşi dă seama de toată situaţia. Individul a furat de multă vreme în mod sistematic. Primul lui gând este să-i pună mâna pe umăr şi să-i strige: "Sunteţi arestat!"

În ultima clipă însă îi este milă de tânărul ofiţer. Cât de tânăr era el încă! Oare cine să-l fi corupt? Ce vor zice părinţii lui? Apoi, privirea îi cade asupra acelui suspin adânc scris în cuvinte: "O mare datorie! Cine o poate plăti?"

Adânc impresionat, ţarul ia pana cu cerneală ce căzuse din mâna celui ce dormea şi scrie numai un singur cuvânt pe hârtie. Apoi pără-seşte camera încet şi închide uşa.

Au mai trecut o oră, două ... Dintr-o dată cel ce dormea se trezeşte. Se uită la ceas şi-şi dă seama că se făcuse ziuă. Se ridică brusc, pune mâna pe revolver şi-l ridică spre tâmplă..., tocmai vrea să apese pe trăgaci ... când privirea i se opreşte pe foaia de hârtie din faţa lui şi pe un cuvânt care nu era acolo înainte ca el să fi adormit. Era numele “Petru". Lasă pistolul să-i cadă din mână, îşi freacă ochii şi murmură în sinea lui: "Cum este posibil aşa ceva?" Apoi merge repede la dulapul cu arhivă, alege un document care poartă semnătura oficială a ţarului şi o compară cu numele ce se afla sub rândul

"O mare datorie! Cine o poate plăti?". Nici o îndoială! Într-adevăr este semnătura ţarului. În noaptea aceasta ţarul a fost aici! El ştie totul. El cunoaşte datoria mea şi totuşi el însuşi vrea s-o plătească. Deci nu trebuie să mor. Şi în loc să-şi pună capăt vieţii, cuvântul ţarului îl determină să oprească răul pe care îl gândise.

Dimineaţa devreme, soseşte un curier de la curtea ţarului, îl cere pe ofiţerul superior şi îi înmânează într-un săculeţ de pânză o mare sumă de bani. Ofiţerul îi numără şi găseşte exact suma ce-i lipsea din casa de bani. Îndată depune banii în tezaur, iar la scurt timp, când funcţionarul de revizie îi face verificarea casei, găseşte totul în ordine. Ţarul a plătit totul, cu toate că în nici un caz nu era obligat la aceasta. Dimpotrivă, l-ar fi putut alunga pe necredinciosul administrator, pedepsindu-l cu severitate. Însă el l-a iertat, plătindu-i şi datoria.

Tot aşa este şi cu vina mea şi cu a ta înaintea lui Dumnezeu. O mare datorie! Cine poate să o plăteas-că? Eu nu! Nici tu! Ce bine că a venit UNUL care a achitat totul! Acesta este Isus Cristos. Gândeşte-te însă, pe El nu L-a costat doar o semnătură pentru ca noi să fim împăcaţi cu Dumnezeu. Nu, ci El a părăsit slava cerească, S-a dezbrăcat de Sine, iar la urmă S-a lăsat pironit pe cruce. Pe crucea de la Golgota, Dumnezeu Tatăl a încheiat cu Fiul Său preaiubit toate socotelile, decontând datoria mea şi a ta. El, care era curat fără vină, desăvârşit, fără păcat.

"Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi." (Isaia 53:5)

Crezi tu aceasta?