Viaţa este un mozaic de experienţe şi transformări lăuntrice. Unele se întâmplă fără durere, dar altele au nevoie de „trecerea prin cuptorul suferinţei". În astfel de situaţii, credinciosul neînţelept strigă: „De ce tocmai eu, Doamne?"

Când ne eşuează planurile şi când ajungem pe pat de spital, mintea şi inima noastră sunt puse la grea încercare. Sunt clipe de cercetare şi de pocăinţă. Uneori ne copleşeşte convingerea că am ajuns să plătim pentru greşeli săvârşite mai înainte.

Sigur că şi aceasta este o parte de adevăr. Există şi suferinţe ispăşitoare, în care plătim preţul vinovăţiei. Nimeni nu poate semăna buruieni şi să se aştepte să culeagă grâu. Cel ce şi-a chinuit trupul cu tot felul de abuzuri, va secera preţul suferinţei. (Ca în cazul fumătorului, pocăit şi iertat astăzi, dar bolnav de cancer.) N-avem de ce să-L învinuim pe Dumnezeu pentru astfel de suferinţe.

Alteori însă, suferinţa nu este o retribuţie pentru vinovăţii trecute, ci o unealtă în mâna măiastră a Creatorului nostru. Asemenea unei dalte, ea contribuie la modelarea caracterului nostru. Din punctul acesta de vedere, suferinţa nu este un scop în sine, ci doar o cale spre o stare mai desăvârşită:

„Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda" (1 Corinteni 10:13).

Auzim adesea pe cel proaspăt convertit spunând: „De când am devenit creştin, am mai multe ispite şi necazuri ca înainte." Despre cei cărora totul le merge bine se spune că: „Probabil sunt binecuvântaţi pentru că stau bine cu Domnul". Dar există şi o altă faţă a monedei. Cel ce priveşte în jur, vede că nu de puţine ori o duc bine şi cei păcătoşi. Unii dintre ei au foarte puţine necazuri; bolile se pare că-i ocolesc şi totul pare că le merge bine. Această constatare i-a dat mult de furcă psalmistului. Aduceţi-vă aminte ce scrie el în Psalmul 73:

„Era să mi se îndoaie piciorul şi erau să-mi alunece paşii. Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi. Într-adevăr, nimic nu-i turbură până la moarte şi trupul le este încărcat de grăsime. N-au parte de suferinţele omeneşti şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni ..." (Psalm 73:1-5)

Psalmistul nu şi-a revenit din această tulburare, decât atunci când s-a gândit mai bine la soarta de la urmă a celor ce-L nesocotesc pe Dumnezeu.

Patriarhul Iov a fost un om după inima lui Dumnezeu, dar aceasta nu l-a scutit să treacă prin cuptorul curăţitor al suferinţelor:

„El ştie ce cale am urmat; şi, dacă m-ar încerca, as ieşi curat ca aurul." (Iov 23:10)

Suferinţa este o metodă de purificare a sufletului. Dumnezeu o foloseşte adesea cu copiii Lui. Adeseori, ea are aspectul unor suferinţe fizice, dar ea poate lua şi forma unor chinuri şi agonii ale sufletului.

Ţineţi minte că Pavel a avut parte şi de una, şi de cealaltă. În 2 Corinteni 12:7-10 găsim mărturia lui despre „ţepuşul" pe care-l purta în trupul său şi despre dorinţa lui de a scăpa de el. În alte părţi, el ne vorbeşte despre agoniile sufletului său şi despre suferinţele provocate de atacurile învăţătorilor mincinoşi sau de alunecările fraţilor nestatornici.

Există însă un text care ne poate da un răspuns complet la întrebarea din titlul articolului nostru. El se găseşte în epistola către Evrei 12:5-11. Dacă-l vom citi cu atenţie, vom descoperi cinci idei principale care se aplică subiectului nostru:

1) Versetul 5 ne spune că pedeapsa nu trebuie „dispreţuită", iar importanţa ei nu trebuie minimalizată. Noi facem tocmai aceasta, ori de câte ori ne plângem şi devenim morocănoşi, uitând că ni se dă o lecţie şi că avem ceva de învăţat din fiecare împrejurare a vieţii.

„Nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El". A-ţi pierde inima înseamnă a ajunge să te îndoieşti, a pune la îndoială calitatea ta de copil al lui Dumnezeu, din cauza unei situaţii nedorite pe care o întâmpini. A nu-ţi pierde inima înseamnă, pe de altă parte, să rămâi statornic în încredinţarea că Dumnezeu este la cârma tuturor lucrurilor şi că El face ca toate să lucreze împreună spre bine.

2) Versetul 6 ne spune că pedeapsa este un semn al iubirii divine.

Pretenţiile lui Dumnezeu sunt semne că El ne este Tată şi că ne vrea să-I fim asemenea. Iată ce găsim scris în cartea lui Iov: „Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu! Nu nesocoti mustrarea Celui Atotputernic" (Iov 5:17).

3) Versetul 6 ne spune că pedeapsa este o dovadă a faptului că Dumnezeu ne acceptă în familia Sa: „(El) bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte."

Prin procesul disciplinării, Dumnezeu urmăreşte să ne facă asemenea Fiului Său preaiubit (Romani 8:29). Dacă un tată îşi pedepseşte copiii, şi Tatăl nostru cel ceresc trebuie să facă acelaşi lucru. În cuvintele unui cunoscut poet:

„Când trebuie să-l pedepsesc,
simt chiar în trupul meu cum doare.
Şi, când îl fac să lăcrimeze,
îmi plânge inima cu lacrimile lui.

Doar eu am dreptul să-i aduc vină
şi cu blândeţe să-i dau pedeapsă,
pentru că numai cel ce iubeşte
poate să-ndrepte pedepsind..."

4) Versetele 9 şi 10 ne spun că scopul final al pedepsei este profitul nostru etern: „Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui." Noi nu putem preţui pedeapsa decât în măsura în care ne supunem „Tatălui duhurilor" şi înţelegem că disciplinarea urmăreşte desăvârşirea noastră.

5) Versetul 11 ne spune că este normal să ne întristăm sub pedeapsă. „Şcoala suferinţei nu este un timp de fericire, ci de educare". Dumnezeu nu ne cere să afişăm o bucurie forţată şi artificială atunci când trecem prin pedeapsă. Creştinii nu se bucură din pricina necazurilor, ci în ciuda lor!

6) Tot versetul 11 ne spune care este urmarea procesului de educare prin suferinţă: „mai pe urmă, aduce celor ce au trecut prin şcoala ei roada dătătoare de pace a neprihănirii", adică o poziţie şi o atitudine corectă în faţa lui Dumnezeu.

7) Din versetul 10 aflăm că există un îndoit scop al pedepsei: mai întâi, să ne facă să trăim cum se cuvine: „Până ce m-ai smerit, rătăceam, dar acum păzesc poruncile Tale" (Psalm 119:67). În al doilea rând, ca să ne facă părtaşi naturii lui Dumnezeu: „Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El se va apropia de voi" (Iacov 4:8).

Suferinţa celui credincios poate fi încadrată în trei categorii distincte: restauratoare, mărturisitoare şi mijlocitoare.

1. Suferinţa pentru propria corectare poate fi exercitată prin durere fizică sau prin cercetarea Duhului Sfânt. Când cel credincios se îndepărtează de Domnul şi cade într-o stare de apatie şi formalism, Dumnezeu îl pedepseşte pentru a-i atrage atenţia asupra stării periculoase în care se află (1 Ioan 1:6,7). Ciobanul care aruncă cu băţul şi rupe piciorul oii care a luat-o razna spre prăpastie îşi manifestă astfel grija şi dorinţa de a o ţine împreună cu turma.

Pasajul din 1 Corinteni 11:29-32 ne spune că Dumnezeu trimite boala şi chiar moartea peste cei credincioşi pentru a-i disciplina acum şi pentru a-i feri să ajungă la judecată împreună cu lumea osândită. Scopul lui Dumnezeu nu este chinuirea noastră, ci recuperarea noastră prin pocăinţă: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire" (1 Ioan 1:9).

Biserica din Laodicea, amintită în cartea Apocalipsei (Apocalipsa 3:14-20), este un astfel de exemplu de credincioşi ajunşi căldicei, lumeşti şi în situaţia de a trebui să fie disciplinaţi: „Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, dar, şi pocăieşte-te!" (Apocalipsa 3:19)

Un alt exemplu de pedeapsă pentru aducerea la pocăinţă este cazul împăratului David. În Psalmul 32 el ne povesteşte chinurile cumplite prin care a trecut din cauza păcatului săvârşit şi din cauza refuzului pocăinţei. Izbăvirea şi bucuria iertării lui o găsim exprimată apoi în Psalmul 51.

Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu apostolul Petru. Păcatul, pedeapsa şi pocăinţa lui au urmat aceiaşi traiectorie ca şi în cazul lui David.

Pentru a ajunge la restaurare şi reaşezare în privilegiile părtăşiei, credinciosul aflat sub pedeapsă trebuie să se plece înaintea lui Dumnezeu cu smerenie. Cel mai mare pericol care-l paşte pe cel mustrat de Domnul este să cadă într-o stare de răzvrătire încăpăţânată, care duce la împietrire. Deşi Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, s-ar putea foarte bine ca un astfel de om să-şi refuze singur scăparea: „Un om care se împotriveşte tuturor mustrărilor, va fi zdrobit deodată şi fără leac". (Proverbe 29:1).

2. Suferinţa pentru lucrarea Domnului este gustată de toţi aceia care calcă pe urmele lui Isus Christos şi lucrează pentru avansarea Evangheliei în lume. Iată motivul pentru care suferă aşa de mulţi credincioşi care încearcă să meargă pe calea îngustă şi să se ţină foarte aproape de Domnul. De fapt, Domnul Isus ne-a spus de mult despre aceasta: „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (Ioan 16:33).

În ilustraţia cu viţa şi mlădiţă (Ioan 15), ni se spune că Dumnezeu trebuie să taie din când în când viţa, pentru ca să o facă să aducă şi mai multă roadă. Sigur că accentul ilustraţiei este pus pe rămânerea sau nerămanerea în Christos, ca şi condiţie a rodirii. Totuşi, chiar şi mlădiţele roditoare au nevoie de o anumită „curăţire prin durere", pentru a fi în stare să aducă „şi mai multă roadă" (Ioan 15:6).

Această tăierea a viţei, despre care vorbeşte Domnul Isus, era şi este cea mai obişnuită metodă de întărire a viţei. Fără ea, viţa ar fi lemnoasă, dar fără struguri. Acesta este un alt fel de a spune că Dumnezeu nu vrea credincioşi care să se dezvolte în firea pământească, ci preferă să ne lovească în fire, ca să ne înlesnească o rodire mai bogată în duhul. „Tăierea" firii poate fi produsă prin înfrângeri, prin dezamăgiri, prin îmbolnăviri şi prin tot felul de alte lucruri, care ne fac să ne concentrăm mai mult la lucrurile duhovniceşti. Ţineţi minte că intenţia lui Dumnezeu nu este să ne facă să suferim, ci să ne facă mai buni şi mai rodnici (Efeseni 5:9; Galateni 5:22,23). Pavel vorbeşte despre propriile lui experienţe şi despre beneficiul pe care l-a tras din ele: „Căci întristările noastre uşoare, de o clipă, lucrează pentru noi, tot mai mult, o greutate veşnică, de slavă" (2 Corinteni 4:8-17). Ca şi celălalt text din 1 Petru 4:12-16. Numai suferinţa în răbdare poate converti adversitatea în avantaj.

3. Suferinţa pentru alţii este experimentată doar de o clasă de suflete alese, puse deoparte de Dumnezeu pentru o lucrare specială. Acest gen de suferinţă nu este pentru desăvârşirea proprie sau pentru corectarea caracterului, ci pentru a da ocazie celor din jur să vadă strălucind slava lui Dumnezeu pe faţa celor ce I se predau cu toată inima. Uneori, credincioşi buni se îmbolnăvesc de cancer şi ajung pe paturile spitalelor, alteori, alţi credincioşi sunt prinşi şi bătuţi pentru mărturisirea lor. Despre astfel de oameni aleşi pentru lucrări deosebite ni se spune că ei „nu şi-au iubit viaţa, chiar până la moarte" (Apocalipsa 2:10). Situaţiile acestor oameni nu se pot explica pe pământ. Doar veşnicia va ridica cortina şi ne va ajuta să vedem care a fost adevărata explicaţie şi care va fi extraordinara răsplată care-i va aştepta pe astfel de oameni.

Probabil că una din cele mai bune ilustraţii din Biblie este viaţa lui Iosif, copilul patriarhului Iacov. El a fost ascultător şi iubitor, dar toate lucrurile i s-au întors împotrivă şi a ajuns sclav aruncat în închisoare, într-o ţară îndepărtată. Numai dincolo de perspectiva anilor a venit adevărata explicaţie: „Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră" (Geneza 45:5). „Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău; dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ce se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr" (Geneza 50:20).

Toate sacrificiile martirilor de-a lungul secolelor de istorie au perpetuat acest gen de suferinţă. După cum au observat comentatorii: „Sângele martirilor a fost sămânţa creştinilor". Există o suferinţă necesară pentru atragerea altora la Christos şi pentru dovedirea vinovăţiei lumii înaintea lui Dumnezeu. Unii dintre fraţii noştri sunt chemaţi să o poarte.

Este greşit să vorbeşti despre suferinţă, fără să închei cu câteva cuvinte despre suport şi despre speranţă. În toate durerile noastre, Dumnezeu este acela care ne dă suportul să rezistăm şi să mergem mai departe. Fără mângâierile Lui, ne-am usca sub vântul deznădejdii. Prezenţa lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt în inimile noastre ne aduce speranţa izbăvirii şi a răsplăţii. Dumnezeul nostru este bun. Ştim aceasta din părtăşia pe care o avem cu El în fiecare clipă şi, chiar dacă paharul vieţii este amar, îl bem până la fund, căci acolo dăm întotdeauna de adevărata... miere.

(Din „ Calvary Messanger")