Poate că una dintre cele mai delicate probleme care frămîntă creştinătatea acestui sfîrşit de secol şi mileniu este subiectul cooperării ecumenice.

Simpla menţionare a subiectului ecumenismului riscă să producă vii reacţii şi controverse printre creştini de altfel sinceri şi bine intenţionaţi. Aproape nici o biserică sau organizaţie religioasă nu poate evita adoptarea unei atitudini în această privinţă. Într-un veac al cooperării ecumenice, într-o vreme în care ecumenismul înfloreşte şi alianţele care apar sunt stupefiante, într-o vreme în care teologii fac declaraţii şocante, cînd este pus sub semnul întrebării ceea ce pînă mai ieri era considerat sacrosant, inevitabil, fiecare va trebui să-şi definească poziţia în această privinţă.

Există o serie de întrebări tot mai frecvent puse de tot felul de categorii de oameni: „Din moment ce există un singur Dumnezeu, de ce nu poate exista o singură biserică?“ Sau: „De ce există atît de multe culte şi secte care par să caute fiecare să îşi revendice dreptul la adevăr în detrimentul celorlalte? De ce nu se pot uni odată aceste grupări? Nu ar fi mai bine aşa?“ Trebuie să admitem că răspunsul la aceste întrebări nu este deloc simplu.

Într-un anume sens, aceste întrebări sunt explicabile pe fondul general al realităţii acestor vremuri. Lumea este sătulă de războaie, de conflicte, de grupări radicale, iar religia a fost percepută ca o sursă potenţială de nesfîrşite conflicte între oameni.

Sunt citate bunăoară conflictele din Orientul Mijlociu, conflictele dintre hinduşi şi musulmani din India, conflictele dintre catolici şi protestanţi din Irlanda de Nord, conflicte percepute datorită mass-mediei ca fiind conflicte de natură religioasă, ceea ce nu corespunde totdeauna şi în întregime realităţii.

Apoi, există o tendinţă spre globalizare, spre unificare în multe direcţii. „Satul global“ în care ne aflăm datorită saltului tehnologic şi a comunicaţiilor rapide a redus drastic distanţele şi a facilitat enorm apropierea dintre naţiuni şi indivizi. Structurile geopolitice care apar (de ex. Europa unită), marile pieţe de desfacere, blocurile economice, toate indică în direcţia apropierii dintre oameni, a unirii unor entităţi care, pînă ieri, păreau ireconciliabile.

Trăim într-o lume în care toleranţa, sincretismul, pluralismul, globalismul au devenit cuvinte de ordine. Nu poţi să participi plenar la viaţa modernă fără să aderi la aceste valori. A avea pretenţii exclusive la adevăr în aceste zile este considerat de mulţi, dacă nu o poziţie periculoasă, atunci una cel puţin arhaică, vetustă.

Revenind la comunitatea creştină, întrebările citate mai sus îşi regăsesc actualitatea într-o manieră usturătoare. Este într-adevăr un scandal strigător la cer imaginea pe care o proiectează în afara ei creştinătatea zilelor noastre (a nu se confunda cu Biserica reală a lui Cristos, Mireasa Mielului): o Biserică fărîmiţată, măcinată de contradicţii şi schisme, fără vreo unitate vizibilă oferă în multe locuri un spectacol jalnic înaintea unei lumi care întreabă: „Unde găsim adevărul?“ Se pare că rugăciunea Domnului Iesus pentru unitatea Bisericii Sale nu îşi găseşte împlinirea în Biserica zilelor noastre. Sau cel puţin aşa cum o putem percepe noi. (Desigur, o asemenea rugăciune nu poate fi decît ascultată de Tatăl ceresc. Dacă împlinirea ei nu este legată de Biserica vizibilă, atunci împlinirea ei trebuie căutată în altă parte: în Biserica invizibilă a celor născuţi din nou, în Mireasa Mielului).

În contextul acesta se înscrie problematica ecumenică. Poate, pentru credinciosul evanghelic din România, mai puţin avizat în legătură cu această problemă, subiectul nu prezintă prea multă importanţă. Într-un anume fel, datorită realităţilor de pînă la Revoluţie, bisericile şi organizaţiile cultice evanghelice s-au dovedit a fi reticente faţă de integrarea în organisme ecumenice majore. A existat o integrare în organisme reprezentative la nivel mondial (de ex. Alianţa Baptistă Mondială), o anume colaborare la nivel local între diferitele biserici evanghelice, ceea ce după Revoluţie s-a concretizat în înfiinţarea Alianţei Evanghelice, dar nu a fost vorba despre o intregrare ecumenică cu alte culte ce nu aparţineau spectrului evanghelic.

Acum lucrurile s-au schimbat, iar fiecare biserică locală, fiecare organizaţie cultică, ba chiar fiecare credincios este pus în faţa unor realităţi noi care cer insistent printre altele şi precizarea poziţiei în legătură cu problema ecumenică. Este corectă afilierea la o organizaţie ecumenică? Este corectă participarea la întruniri şi acţiuni ecumenice? Pînă la ce nivel de cooperare putem să ne implicăm cu o conştiinţă curată? Sunt întrebări legitime care aşteaptă un răspuns. Dar oare care este acesta?

Dar să definim mai întîi termenii: Ce este ecumenismul? O definiţie simplă ar fi: „Încercarea organizată de a realiza cooperarea şi unitatea tuturor credincioşilor în Cristos“. Cuvîntul „ecumenism“ vine de la grecescul oikumene (întreg pămîntul locuit), cuvînt care apare în pasaje ca Fap.17:6; Mt.24:14; Evr.2:5. Nu este greu de făcut conexiunea între „întreg pămîntul locuit“ şi o credinţă globală, universală.

Mai greu este însă de apreciat şi evaluat dezvoltarea acestui concept de-a lungul istoriei Bisericii creştine.

Este clar că o preocupare pentru unitatea Corpului lui Cristos a existat dintotdeauna. Nu doar rugăciunea de Mare Preot din Ioan 17 surprinde această preocupare, dar şi învăţătura apostolilor. De timpuriu, Biserica a fost confruntată cu diviziuni, schisme şi devieri doctrinare. În faţa acestor pericole, apostolii au îndemnat mereu la păstrarea integritaţii doctrinare şi a unităţii spirituale (Ef.4:3-5). Epistole întregi au fost devotate acestor teme.

După moartea apostolilor, Părinţii Bisericii au căutat să păstreze unitatea în ciuda distanţelor ce separau diferitele biserici şi a presiunilor culturale de orice fel. S-a dezvoltat aşa-numitul concept „regula fidei“ („regula credinţei“) care a devenit un fel de etalon de „măsurare“ a diferitelor învăţături şi influenţe care au pătruns în Biserică şi care reprezintă acel corp de doctrină şi tradiţie care era acceptat „pretutindeni şi de către toţi“. Presiunea persecuţiilor, precum şi dezvoltarea a tot felul de curente eretice au determinat rezolvarea problemei canonului Noului Testament şi a întărit rolul episcopului în Biserică ca garant al păstrării integrităţii doctrinare şi a unităţii organizatorice. Aderenţa la Evanghelia apostolică aşa cum a fost ea exprimată în canonul apostolic şi păstrată de urmaşii apostolilor a constituit baza unităţii Bisericii primare.

După oficializarea creştinismului de către Constantin, problematica ereziilor şi a diferenţelor doctrinare s-a încercat a fi soluţionată în sinoadele Bisericii. Idealul unităţii a fost exprimat în ceea ce a devenit crezul de la Niceea în expresia „într-una sfîntă şi apostolică biserică“. Totuşi, autoritatea crescîndă a episcopilor şi sinoadele ecumenice nu au reuşit să oprească numeroasele dezbinări în materie de credinţă şi practică. Noile situaţii apărute au pus Biserica în faţa dilemei: „Ce are prioritate: unitatea Bisericii sau puritatea ei?“

În faţa acestei dileme, lumea creştină s-a împărţit. Biserica oficială susţinea primatul unităţii asupra purităţii, în timp ce grupările dizidente (de ex. novaţienii, donatiştii) au susţinut primatul purităţii doctrinare şi morale în viaţa de zi cu zi. Cu mult înainte de Marea Schismă din 1054, Biserica era deja fărîmiţată.

Apoi, împărţirea creştinătăţii în două blocuri - cel răsăritean şi cel apusean - nu a venit decît ca o confirmare a adîncilor diferenţe culturale şi de mentalitate (şi nu numai) între Răsărit şi Apus.
Dar, probabil, cea mai acută criză care a fărîmiţat iremediabil creştinătatea a fost Reforma protestantă. Cu accentul ei pus pe întorcerea la Scripturi şi pe libertatea individului, Reforma a zdruncinat din temelii monolitul creştinismului medieval apusean şi a deschis uşa unei proliferări rapide a tot felul de denominaţiuni şi secte, fenomen caracteristic protestantismului pînă în zilele noastre.

Este interesant faptul că tocmai în cadrul protestantismului au apărut şi primele încercări de apropiere şi unificare. De exemplu, chiar la începutul secolului trecut au existat încercări de cooperare în diverse iniţiative misionare, evanghelistice, caritabile. Apariţia societăţilor biblice interconfesionale este un exemplu în acest sens. În 1846 s-a fondat Alianţa Evanghelică în scopul promovării libertăţii religioase şi a cooperării evanghelistice.

Dar începuturile moderne ale mişcării ecumenice au avut loc în 1910 la Conferinţa Misionară Internaţională de la Edinburgh, unde sub conducerea lui John R. Mott cei peste 1000 de delegaţi au preluat viziunea pentru unitatea creştină. De aici încolo numeroase iniţiative au continuat spiritul ecumenic. Conferinţa pentru Viaţă şi Muncă de la Stockholm (1925), Conferinţa pentru Credinţă şi Ordine (Lausanne, 1927) reprezintă iniţiative în acest sens. În 1937, aceste conferinţe au propus înfiinţarea unui organism mai larg , mai inclusiv care să se intituleze Consiliul Mondial al Bisericilor. Venirea războiului a amînat, dar nu a împiedecat realizarea acestui deziderat. În 1948, 351 de delegaţi, reprezentînd 147 de confesiuni din 44 de ţări s-au adunat la Amsterdam sub condu-cerea lui W. A.Visser't Hooft şi au pus bazele acestui organism ecumenic mondial.

Iniţial, toate grupările reprezentate în Consiliu erau de factură protestantă.

În 1961, la New Delhi a fost admisă în componenţa Consiliului şi Biserica Ortodoxă Rusă, iar mai tîrziu şi alte bi-serici ortodoxe autocefale, printre care şi Biserica Ortodoxă Română.

„Marea absentă“ din Consiliul Mondial a rămas Biserica Romano-catolică, cel mai vast segment al creştinătăţii ce numără peste 800 de milioane de credincioşi în toată lumea.

Lipsa de acord în legătură cu primatul papal, problema îndreptăţirii (justificării) prin credinţă, înţelesul euharistiei, rolul sacramentelor, rolul Mariei şi al sfinţilor au continuat să rămînă puncte de dispută între catolicii ecumenici şi protestanţii ecumenici.

Conciliul Vatican II, deşi nu a făcut nici o modificare a doctrinei catolice (şi a reafirmat hotărîrile doctrinare ale Conciliului de la Trent care anatemiza pe reformatori şi urmaşii lor), a deschis calea unui dialog ecumenic mai larg.

Pentru prima dată, necatolicii au fost recunoscuţi ca „fraţi separaţi“ şi nu eretici ca mai înainte. Mulţi protestanţi şi evanghelici au fost încîntaţi de această „deschidere“, în timp ce alţii au privit cu reticenţă şi chiar cu suspiciune evenimentul, convinşi fiind că nu este altceva decît o schimbare abilă de tactică în vederea includerii treptate a celorlaţi într-o Superbiserică, dominată evident de Vatican.

În ciuda mult trîmbiţatei deschideri spre exterior, în decretul despre Ecumenism adoptat în Conciliul Vatican II este reafirmată insistenţa tradiţională a Romei că „numai prin Biserica catolică a lui Cristos, ajutorul universal spre salvare, mijloacele salvării pot să fie atinse în toată plinătatea“. Este de neînţeles cum pot protestanţii şi evanghelicii să fie seduşi de ideea că Roma ar putea face vreun compromis de substanţă atîta vreme cît are această pretenţie.

În mod tradiţional, evanghelicii au fost reticenţi faţă de cooperarea ecumenică, în special în expresia ei făurită de Consiliul Mondial al Bisericilor. Motivele erau cunoscute: baza doctrinară nebuloasă a Consiliului, dedicarea slabă faţă de evanghelizare, susţinerea de către acesta a unor mişcări revoluţionare de tentă marxistă şi chiar a unor grupări teroriste.

Evanghelicii şi-au creat propriile lor organisme ca o replică la Consiliul Mondial şi cel naţional al Bisericilor (cum ar fi Asociaţia naţională a Evanghelicilor din SUA) şi au promovat mai degrabă un model de cooperare „ecumenică“ mai ales în ce priveşte evanghelizarea.

Numele lui Billy Graham trebuie amintit aici pentru rolul lui de „catalizator“ al mişcării neoevanghelice din SUA de la mijlocul secolului nostru, cel care prin cruciadele de evanghelizare interdenominaţionale a contribuit cel mai mult la acest tip de ecumenism.

Totuşi, deşi Billy Graham rămîne, fără îndoială, cel mai cunoscut creştin american al secolului şi cel mai renumit evanghelist mondial, reputaţia lui rămîne pătată de faptul că a iniţiat şi promovat un tip de evanghelism ecumenic care nu s-a limitat numai la evanghelicii conservatori, ci i-a inclus şi pe protestanţii liberali şi chiar pe romano-catolici.

Cu toate că şi-a început cariera de evanghelist în cercurile fundamentaliste, cu toate că a fost promovat şi susţi-nut la început de către fundamentalişti, cu toate că a servit în funcţii de conducere în instituţii fundamentaliste, Billy Graham a renunţat rînd pe rînd la prietenii săi fundamentalişti şi apoi la această poziţie, acceptînd o colaborare de neconceput pentru mulţi. Reputaţia lui morală a rămas neştirbită (spre deosebire de alţi evanghelişti i s-a dat porecla de „Mr. Clean“), mesajele lui de evanghelizare au rămas în linii mari fidele Scripturii, dar implicarea lui în evnghelizare cu liberalii şi romano-catolicii a creat multă confuzie şi durere în Corpul lui Cristos.
Nu este scopul nostru de a face aici o evaluare în spirit critic a lucrării lui Billy Graham, care fără îndoială a condus multe suflete preţioase la Cristos, dar menţionarea obiectivă a acestor lucruri este necesară pentru a înţelege tendinţele care se fac tot mai simţite în evanghelicalismul modern. Este clar că numai o personalitate ca şi Graham putea să dea credibilitate unei asemenea colaborări, mai ales că aspectul pragmatic al problemei este indubitabil: acest tip de evanghelizare „funcţionează“!

Şi mai ales, atunci cînd un om de talia lui Graham îl consideră pe actualul papă drept „cel mai importantă personalitate creştină a secolului“, lucrurile se clarifică tot mai mult.

Nu este deci de mirare că în 1994 un grup de lideri şi teologi neoevanghelici au semnat împreună cu unii lideri cato-lici din SUA un document intitulat „Evanghelici şi Catolici Împreună“ (ECT) prin care s-au recunoscut unii pe alţi ca fraţi în Cristos şi au recomandat oprirea prozelitimului (a se citi „evanghelizarea evanghelică“). Pentru mulţi, semnăturile unor lideri cu mare prestigiu în lumea evanghelică, autori care au scris cărţi despre Reforma protestantă, cum ar fi J.I. Packer sau Timothy George, au produs un mare şoc şi nedumerire.

Era însă previzibil că se va întîmpla aşa ceva, numai că nimeni nu a ştiut care vor fi protagoniştii.
Ca o reacţie la ECT, un alt grup de li-deri evanghelici s-au organizat într-o coaliţie intitulată Alliance of Confessing Evangelicals (Alianţa Evanghelicilor Mărturisitori) care cuprinde personalităţi cunoscute ale lumii evanghelice cum ar fi James Kennedy, R.C. Sproul, John MacArthur şi care insistă asupra faptului că o cooperare între evanghelici şi catolici nu ar fi posibilă, datorită unor diferenţe doctrinare, prin-tre care cea mai notabilă este doctrina îndreptăţirii. În timp ce evanghelicii susţin că îndreptăţirea este obţinută numai prin credinţă (fiind vorba de dreptitudinea lui Cristos atribuită cre-dinciosului), catolicii consideră că îndreptăţirea se obţine prin credinţă şi fapte, fiind vorba de o dreptitudine (conformare cu standardul divin) intrinsecă pe care o posedă credinciosul care face fapte bune şi participă la sacramentele Bisericii.

Dincolo de motivaţiile semnatarilor documentului ECT, semnificaţia lui teologică şi practică poate avea implicaţii enorme pe termen lung. Nu numai confuzia care rezultă din trecerea cu prea mare uşurinţă peste o doctrină fundamentală (aceea a salvării), dar şi impactul asupra misiunii şi evanghelizării. Credincioşii evanghelici din America Latină (unde mişcarea evanghelică creşte rapid într-un mediu predominant catolic) s-au simţit oarecum trădaţi de confraţii lor evanghelici, mai ales că acest document le-a fost sugerat ca model pentru relaţiile lor cu majoritatea catolică. Este clar că orice concept de misiune şi evanghelizare devine nul şi neavenit dacă se recunoaşte faptul că Evanghelia Romei este la fel de valabilă ca cea predicată de evanghelici.

Ce implicaţii pot avea aceste tendinţe pentru lumea evanghelică din România? Este o întrebare care rămîne deschisă pentru viitor şi care nu poate primi răspuns în spaţiul scurt al prezentului articol.

Vizita papei din mai 1999 care a fost mult trîmbiţată ca un mare eveniment ecumenic, fiind prima lui vizită într-o ţară predominant ortodoxă, deşi nu a afectat prea mult lumea evanghelică, a fost menită să servească ca model pentru apropierea între confesiuni.

Dacă organisme reprezentative cum ar fi Federaţia Baptistă Europeană caută o cooperare ecumenică inclusiv cu patriarhul ecumenic de la Constantinopol, Bartolomeu I, este previzibil ca şi în România grupările evanghelice să fie puse în faţa unor situaţii similare în care vor trebui să decidă cu cine şi care va fi nivelul cooperării.

A devenit deja o „modă“ ca la inaugurări de biserici, sau chiar la congrese cultice să fie invitaţi reprezentanţi ai diverselor culte, inclusiv cele majoritare - totul în „spiritul toleranţei, respectului reciproc şi ecumenismului“. Care vor fi următorii paşi, numai istoria îi va arăta.

Dar această istorie o scriem fiecare dintre noi la momentul prezent, şi de modul cum o scriem depinde moştenirea pe care o lăsăm generaţiilor viitoare. Cum va fi ea - o moştenire demnă de urmat, sau demnă de a fi discreditată? Alegerea, cu profundele ei implicaţii, ne aparţine.