Energie cosmică în sticle
de dr. Samuel Pfeifer

din "SăNăTATE CU ORICE PREŢ?"


Ce este de fapt homeopatia? Definiţia de bază a fost formulată de Samuel Hahnemann (1755 - 1843): «Similarul se vindecă prin similar» sau cum s-a pronunäat într-o aftă ocazie: «Homeopatia este tratamentul prin care bolnavul primeşte un medicament care cauzează celui sănătos simptomele pe care le manifestă bolnavul.»

Să luăm un exemplu practic: un pacient are diaree. Ştim cu toţii că uleiul de ricin poate produce la cel sănătos şi diaree. După principiul homeopatiei trebuie deci să i se dea pacientului ulei de ricin ca medicament.

Dacă pacientul ar primi însă o doză normală de ulei de ricin, probabil că n-ar mai putea pleca niciodată de la toaletă. De aceea medicamentul trebuie diluat. Aici ajungem la un alt punct important al homeopatiei: principiul diluţiei.

Privind în mod superficial, constatarea este că homeopaţii încearcă să folosească cele mai mici doze de medicamente. Diluţiile sunt notate cu litera D pentru «decimal», după care se găseşte o cifră, care indică numărul de zerouri din spatele lui unu. O diluţie D10 conţine deci 1 cm3 la 10.000.000.000 cm3 sau o linguriţă la un rezervor de mărimea unui turn înalt de 100 de metri. Mulţi homeopaţi lucrează însă cu diluţii mult mai puternice. Hahnemann însuşi a folosit diluţia D30, o diluţie prin care într-o sticlă nu s-ar mai găsi nici o singură moleculă a remediului respectiv.

Pentru a explica din ce cauză remediul este totuşi eficient, trebuie să trecem acum la al treilea principiu important al homeopatiei, la potenţare, care ne duce în mijlocul lumii astrologiei, a budismului şi a hinduismului.

Când un homeopat produce un remediu, el pregăteşte mai întâi o tinctură primară, de exemplu din urzici tocate mărunt, al căror extract este obţinut cu ajutorul alcoolului. Apoi, el ia o parte din această tinctură primară, o diluează cu 9 părţi de solvent şi goleşte conţinutul într-o sticlă. El are acum o diluţie de o zecime, deci un D1 sau, cum este exprimat, «potenţa D1 ». Pentru a ajunge la D2, va lua din nou o parte din soluţia DI şi se amestecă cu 9 părţi de solvent. Remediul homeopatic este diluat astfel din zece în zece, cu toate că, de fapt s-ar putea pune, de exemplu, de la început o picătură de tinctură primară în 999.999 de picături de solvent, pentru a obţine diluţia D6. Însă Hahnemann a fost convins «că procesul său de mixare a amestecurilor înseamnă mai mult decât simpla diluţie. Prin această amestecare (potenţare) se eliberează energii dinamice. Ceea ce Mesmer (1) face direct, Hahnemann realizează indirect: el îi tratează pe bolnavi prin intermediul mâinii unui om în viaţă».

Cu alte cuvinte, Hahnemann a crezut că prin procesul de potenţare se transmite «forţă vitală» cosmică în remediul său homeopatic. Forţa, care prin convorbiri oculte sau prin punerea mâinilor se transmite direct pacientului, este transmisă aici remediului homeopatic şi transferată indirect mai departe.

Cine a fost Samuel Hahnemann? Pentru a înţelege mai bine o învăţătură, este bine să aruncăm o scurtă privire în viaţa întemeietorului ei. La Samuel Hahnemann se vede limpede că revolta îndreptată împotriva neajunsurilor vremii sale nu a condus la rezolvarea problemelor omenirii, dacă lucrurile se petrec în spirit anticristic.

Viaţa lui Hahnemann a fost prezentată în mod amănunţit în diferite biografii, aşa că aş dori să mă limitez doar la câteva repere. El s-a născut în 1755, fiind fiul unui pictor de porţelan din Meissen (fosta RDG). A fost un elev foarte dotat, astfel că i s-a înlesnit studiul medicinei la Leipzig, Viena şi Erlangen. Diferite încercări de a-şi clădi o existenţă bazată pe medicină, au eşuat şi a trăit împreună cu soţia şi cei nouă copii ai săi, în mare sărăcie. În veşnica sa stare de confuzie şi-a schimbat de peste douăzeci de ori localitatea de reşedinţă. Existenţa şi-a câştigat-o prin traduceri de cărţi din engleză, italiană şi franceză. Pe lângă aceasta, el a experimentat în mod continuu prepararea noilor medicamente. EI a devenit tot mai cunoscut ca un aspru critic al şcolii de medicină de atunci...

Cu timpul a intervenit o schimbare deosebită în caracterul lui Hahnemann. El a devenit tot mai aspru, mai nerăbdător şi nedemn de încredere. A rupt prietenii vechi de ani de zile, atacându-i în mod neaşteptat şi necruţător chiar şi pe oamenii care ţineau la el.

Această transformare a avut un efect tot mai puternic şi asupra copiilor săi. Destinul lor a fost un lanţ de tragedii: căsniciile a trei dintre fiicele sale au eşuat, două fiice au fost ucise în împrejurări misterioase, iar alta a murit la numai 30 de ani. Singurul său fiu, Friedrich, şi-a părăsit soţia şi copilul şi a plecat în lume. Biograful Fritsche este de părere chiar că: «Friedrich Hahnemann a trăit până la sfârşit ceea ce tatăl său i-a dăruit în materie de demonism.» În anul 1810, Hahnemann a publicat lucrarea sa de bază «Organon al medicinei». Ani de cercetare au precedat această carte. A ajuns la homeopatie studiind relatările medicului englez Cullen despre efectele chininei asupra malariei. Hahnemann a experimentat medicamentul asupra lui însuşi. Cu această ocazie, a constatat trei simptome, care erau similare malariei: febră, frisoane şi depresiune (2). Fiecare acces dura două până la trei ore, de îndată ce lua medicamentul; apoi totul revenea la normal.

Dintr-o dată, lui Hahnemann i-a venit ideea: substanţa care produce febră la cel sănătos, îl vindecă de febră pe cel bolnav! Atunci a început să experimenteze asupra sa, a familiei sale şi a prietenilor săi nenumărate substanţe. Fiecare mic simptom, presupus sau real, a fost meticulos înregistrat: la Belladonna (extract de mătrăgună) a descoperit 1422 de simptome, la Nux vomica (nuc) 1267, la Pulsatilla 1163.

Mai mult decât atât: el a stabilit o legătură între «caracterul» remediului şi caracterul pacientului. Ne-ar lua prea mult timp ca să aprofundăm aici învăţătura homeopatică despre caracter...

Probleme deosebite i-au ridicat lui Hahnemann bolile cronice. Din ce cauză erau atât de mulţi oameni care nu puteau fi vindecaţi prin medicamentele sale? El dă un răspuns în lucrarea sa scrisă la bătrâneţe «Bolile cronice, natura lor specială şi vindecarea homeopatică». Aici constată că: şapte optimi din toate bolile cronice sunt cauzate de «psora», «scabia interioară». Atunci când remediul atacă unul din tentaculele bolii, îndată cresc multe altele noi. «Aceasta se manifestă cu o deosebită furie», atunci când este privată de semnul exterior al răului care locuieşte în interior, adică eczema. Sfatul său către bolnavii cronici de toate felurile a fost: tot la 30 până la 50 de zile să ia câte o doză homeopatică de sulf.

Chiar şi biograful Gumpert, care l-a comparat pe Hahnemann cu Luther, Goethe, Kant şi Bismarck, e de părere că: «Acest mod de a practica homeopatia rămâne un fenomen psihic unic care trece dincolo de limitele experienlei empirice şi necesită o capacitate aproape indiană de meditare şi concentrare.»

Cât de multă dreptate are Gumpert cu această afirmaţie, ne arată o cercetare mai exactă a filosofiei care stă la baza homeopatiei şi care este penetrată, în toate punctele ei, de imagini hinduse şi budiste.

Confucius, calea cea dreaptă către Dumnezeu?

Anumiţi termeni, care sunt frecvent folosiţi în învăţătura homeopatică, pot surprinde pe oricine. Este vorba de forţa vitală, de armonia cu energia cosmică şi de corpul eteric. Fără să vrei, te gândeşti la învăţături care sunt aduse în Occident de către diverşi guru. Cu cât mai mult se aprofundează cineva în cărţile lui Hahnemann şi ale discipolilor lui, cu atât mai mult trebuie să recunoască faptul că homeopatia se bazează, în cele mai importante puncte ale acesteia, pe filosofia orientală.

Încă din tinereţe, Hahnemann a intrat în francmasonerie. E adevărat că această mişcare foloseşte multe lozinci creştine, ba chiar în majoritatea templelor masonice se găseşte câte o Biblie. Însă mesajul Evangheliei, adică al salvării omului pierdut prin moartea de pe cruce a lui Isus, este respins în mod clar de către francmasoni...

De aceea nu ne miră că Hahnemann - ca membru al lojii masonice - l-a numit pe Isus un «mare exaltat». Unul dintre biografii lui Hahnemann scrie: «Exaltatul Isus din Nazaret, care nu-i conduce pe cei iluminaţi pe calea dreaptă a adevărului, ci vrea să cucerească împreună cu vameşii şi păcătoşii calea grea spre Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, ... acest om al durerii care a încercat să ia asupra Sa întunericul lumii, este o piatră de poticnire pentru cei ce iubesc înţelepciunea ezoterică.»

Despre Confucius, Hahnemann scrie într-o scrisoare: «Aici se poate citi înţelepciunea divină, fără minuni legende şi fără superstiţii. Este un semn important al vremii faptul că putem acum să-l citim la noi pe Confucius. Pe el, binefăcătorul omenirii, care ne-a condus pe drumul drept către înţelepciune şi către Dumnezeu, cu 650 de ani înaintea marelui exaltat, îl voi îmbrăţişa în curând în împărăţia duhurilor fericite.» Poate fi exprimat mai clar decât atât, care este duhul de unde provine homeopatia? Venerarea înţelepciunii orientale nu a fost doar hobby-ul tăcut al lui Hahnemann. Aceasta formează întregul fundament pe care se bazează tratamentul homeopatic.

Examinarea ştiinţifcă a homeopatiei

Întotdeauna când practicanţii homeopatiei curative trebuie să se supună unei examinări controlate, dau greş (3) sau fac caz de caracterul supranatural al metodei lor, explicând că metoda de vindecare homeopatică nu poate fi percepută prin metodele ştiinţifice (ci numai prin pendulare şi prin capacităţile unui medium)...

Mai multe substanţe active în legume decât în remediile homeopatice

Dacă bolile noastre se datorează doar lipsei anumitor microelemente şi săruri minerale, atunci este inexplicabil de ce ar mai trebui să luăm remedii homeopatice. Pentru că «impurităţile care, în ciuda tuturor măsurilor tehnico-culinare, se găsesc în alimentaţia noastră zilnică, conţin mai mult "calcarea", "silicea", "carbonicum" (4) şi alte remedii folosite în homeopatie decât medicamentele administrate sub aceste denumiri». La ce folosesc atunci toate aceste remedii homeopatice, a căror substanţe active se găsesc deja în mediul nostru natural?

Un argument des folosit de către homeopaţi în sprijinul învăţăturii lor, este vaccinarea. Aici, într-adevăr, similarul este vindecat prin similar. Viruşi morţi sau cu acţiune atenuată sunt injectaţi sub piele şi îl protejează pe cel vaccinat tocmai împotriva acestui virus. Se trece însă sub tăcere faptul că această măsură de prevedere poate fi folosită doar la câteva din cele peste 10.000 de boli cunoscute. Nici nu se fac eforturi să se demonstreze funcţionarea mecanismelor imunitare ale corpului, care se activează prin vaccinare la folosirea remediilor homeopatice. Ar fi lipsit de sens, deoarece nu există nici o paralelă între acestea.

Exemplul ne arată însă şi cu câtă uşurinţă se rup unele afirmaţii ştiinţifice de contextul lor, pentru a sprijini aceste învăţături absurde... Dacă vreo grupare religioasă ar folosi în acest mod afirmaţiile Bibliei pentru a da o poleială creştină gândirii hinduse şi budiste, aceasta ar ajunge urgent în dicţionarui sectelor. Cu toate acestea, homeopaţii se bucură în continuare în cercul bisericilor creştine de un prestigiu mai mare decât puterea rugăciunii.

De ce atunci homeopatia se bucură de un succes atât de mare?

Nu există nici o îndoială că homeopatia înregistrează succese. Fiecare dintre cititorii mei va fi auzit deja relatări de la cunoscuţi sau rude, care au fost vindecaţi în mod miraculos printr-un remediu homeopatic, oferit de către un vraci. Nu vreau să trec pur şi simplu cu vederea aceste relatări. Întrebarea este doar: «Prin ce au fost ei de fapt vindecaţi? Prin acel remediu? Prin forţa cosmică, ocultă, a acelui medicament? Prin măsurile asociate (interzicerea fumatului, a consumului de alcool, de cafea, prin odihnă)? Sau prin credinţa în vindecător, respectiv în remediile sale?»

În general, este cunoscut astăzi că bolile fizice pot avea cauze psihologice. Gândiţi-vă doar la durerea de stomac după o sperietură teribilă. Greutăţile în familie pot declanşa migrene, iar necazul sentimental se poate manifesta uneori printr-o inexplicabilă diaree. Chiar şi în cazul cancerului, susţin unii specialişti, există o cauză psihică.

Dar se poate întâmpla şi invers, ca unele influenţe psihice să ducă la vindecarea bolilor. Amintiţi-vă, de când eraţi copil, cum aţi alergat la mama pentru o julitură? Cât de mult v-a ajutat acest lucru, ce efect miraculos a avut pansamentul!

E adevărat că noi, adulţii, avem nevoie, poate, de nişte forme mai complicate de tratament; în esenţă însă reacţionăm, chiar dacă nu vrem să recunoaştem, ca şi copilul cu julitura.

Încă în secolul trecut s-au făcut experimente cu preparate de tip placebo, deci cu medicamente care n-au nici un fel de substanţă activă. Astfel, s-a descoperit că mai importantă decât efectul substanţei medicamentului este credinţa, care produce vindecarea...

Poate un creştin să folosească remedii homeopatice?

Aceasta este desigur o întrebare de conştiinţă, la care fiecare trebuie să răspundă singur.

Un fost vindecător şi magnetizator îmi scrie: «Satan are un catalog uriaş de metode prin care vrea să ne despartă pe noi, oamenii, în mod deschis sau în secret, de mântuire şi de Isus Cristos. În acest sens, el oferă tocmai aceste diferite "metode de vindecare", care ar urma să aducă vindecare celui bolnav. Desigur, se întâmplă că mulţi creştini nu pot şti dacă aceste "metode de vindecare" sunt penetrate de duşman şi devin astfel victima vindecătorilor neserioşi, în special atunci când vor să fie vindecaţi cu orice preţ, în loc să dorească să afle cu orice preţ voia lui Dumnezeu.

Cu această ocazie aş dori să amintesc şi faptul că nu avem voie să considerăm toate metodele de vindecare ca fiind oculte. E adevărat însă că unii dintre aşa-numiţii vindecători s-au folosit negativ de aceste remedii, rostind anumite descântece asupra lor, ca să devină eficiente. În acest caz, aceste remedii pot deveni un "mijloc de contact" al duşmanului, aducându-i pe pacienţi sub domnia şi dependenţa celui rău, lucru care poate merge până la sinucidere.»

Iată aici opinia unui om, care înainte fusese el însuşi un vindecător. Eu, personal, n-aş putea, după toate cele prezentate în acest articol, să prescriu nici unui pacient remedii homeopatice.


(1) A.Mesmer a fost descoperitorul magnetismului animalelor şi al hipnozei.

(2) Observaţie la experimentul lui Hahnemann: aceste efecte n-au putut fi verificate ulterior în nici un experiment efectuat la cei sănătoşi. Deoarece Hahnemann folosise odată în tinereţe, în Transilvania, chinina, se poate presupune ca în experimentul său să se fi ajuns la apariţii alergice, care se puteau manifesta în modul în care le-a descris Hahnemann. EI însă le-a indicat ca fiind simptome ale malariei. Întocmai ca irisdiagnoza şi homeopatia se bazează pe greşeala descoperitorului.

(3) Excepţii rare apar la extractele de plante în potenţe mici. Astfel, extractul de mătrăgună (Belladonna) este folosit şi în medicina obişnuită, e adevărat - folosind vocabularul homeopatic - numai în diluţia D3.

(4) Calcarea = calcar, silicea = acid silicic, carbonicum = carbon