„Trăim prea mult şi prea ancoraţi în prezent, fără să ne gândim la viitor, şi, drept urmare, formula cea mai scurtă de pregătire pentru bătrâneţe sună astfel: să începem să ne gândim din timp la ea, să ne facem planuri, pentru a nu ne afla într-o bună zi în faţa disperării şi a golului, fără a şti ce să facem” F. Riemann

Să înaintezi în vârstă, de acord - dar să fii bătrân...? Cum poţi rămâne tânăr şi dinamic în adâncul sufletului, fără să-ţi negi propria vârstă? Cum te poţi confrunta cu provocările vieţii de zi cu zi, fructificând şansa maturizării? Am rugat câteva femei să povestească despre modul în care reuşesc să trăiască într-o manieră foarte practică şi activă „vârsta a treia”. Ele ne vorbesc despre bucurie şi speranţă, dar şi despre durere, despărţire ţi încredere.

Gisela Hauber

De un an sunt "pensionară". Cuvântul ăsta nu-mi place. El exprimă faptul că în urma muncii mele mi-am câştigat dreptul la o plată regulată la bătrâneţe. Este foarte potrivit aşa şi sunt recunoscătoare că mă ştiu acum oarecum asigurată din punct de vedere economic, însă eu aş prefera să mă definesc altfel: sunt o femeie în vârstă, care îşi pune de un timp problema bătrâneţii.

Fiecare om îmbătrâneşte în mod inevitabil, este o lege a naturii, însă este fiecare conştient de asta? Mă îndoiesc. Mi se pare mai degrabă că foarte mulţi oameni nu găsesc nimic de făcut decât să evite subiectul, să nu îngăduie cumva să apară gândul îmbătrânirii. Ce temeri determină o asemenea reţinere? Pierderea frumuseţii, a tinereţii? Grija legată de pierderea influenţei şi autorităţii căpătate la locul de muncă sau în familie? Teama de boală, de singurătate, da, chiar de moarte?

Probabil că este vorba de câte ceva din toate astea, şi pe bună dreptate. Eu însămi am făcut experienţele mele şi am adunat câteva cicatrici pe suflet. Vreau să povestesc despre mine: După moartea soţului meu, mi-a trebuit mult timp pentru a ieşi iarăşi la "suprafaţă", îmi amintesc prima oară când m-am privit în mod conştient în oglindă şi mi-am dat seama că trebuie să-mi schimb pieptănătura. Nu mai voiam să arăt "ca înainte", doream să am o înfăţişare adecvată vârstei. A fost într-adevăr un pas greu, care cerea mult curaj. Am început să învăţ să-mi asum responsabilitatea deciziilor pe care de acum trebuia să le iau singură. Am învăţat şi să cer sfaturi, să admit că multe lucruri din viaţa de zi cu zi pur şi simplu nu le înţeleg, în felul acesta am făcut experienţe minunate şi treptat m-am familiarizat cu lucruri care înainte erau o enigmă pentru mine. La urma urmei fusese şi comod să las toate în seama soţului şi să mă ascund în spatele lui, când lucrurile se complicau. Aşa ceva nu mai mergea acum.

O altă provocare era să trăiesc absolut singură: nimeni nu-mi stabilea programul zilnic, eram singură răspunzătoare de modul în care îmi petreceam orele şi zilele. Astfel însă creştea pericolul instalării dezordinii: să mă culc târziu, să mă scol târziu, să mănânc la întâmplare, să merg la cumpărături sau în vizită după cum aveam chef. Mi-am dat seama curând că nu vreau asta. Ordinea este importantă pentru mine: să pun deşteptătorul, să iau micul dejun, să ascult predica de dimineaţă la radio, mai târziu şi ştirile, apoi să am timpul de părtăşie, să mă ocup de lucrurile gospodăreşti, să fac ordine şi tot ce mai e de făcut.

După aceea, când toate aceste lucruri păreau rezolvate, ce urma? Cum îmi aranjam restul zilei, ce era important pentru mine? Ce legături doresc să menţin şi anume în două direcţii: să întâlnesc prieteni, să stăm de vorbă, să întreprindem ceva împreună - dar şi latura Cealaltă: să văd cum pot ajuta pe alţii, să-mi achit obligaţiile regulate prin vecini, în biserică sau în cercul de prieteni. Acestea toate sunt uşi în afară pe care le poţi deschide, atât timp cât mai eşti în puteri.

Cum este cu uşile spre interior? Aici trebuie să învăţ să mă transpun în pielea celuilalt, pentru a vedea lumea prin "ochelarii" ei. Cum îi merge semenului meu, ce anume are trebuinţă, îl înţeleg într-adevăr, şi dacă da, cum îl pot face s-o simtă? Este nevoie de multă răbdare şi capacitate de înţelegere, de putere de a trece cu vederea peste propria persoană şi a privi către solicitările celuilalt. Aşa ceva se învaţă doar de-a lungul anilor. Am avut nevoie de mult timp, însă a meritat, îmi dau seama cum, ca persoană în vârstă, mă înţeleg foarte bine tocmai cu cei tineri, fiindcă reuşesc să-i fac să simtă că-i înţeleg. Am avut şi în trecut aceleaşi probleme şi ştiu din experienţă că situaţiile nu sunt neapărat disperate. Dimpotrivă, pot da multe exemple personale care demonstrează că întotdeauna există o cale de ieşire, că aşteptarea răbdătoare ajută adesea, chiar dacă pe moment eşti copleşit de tristeţe şi descurajare, dorind doar să mori. Bazându-mă pe experienţele mele, îi pot povesti unui om care are nevoie de un sfat, cu privire la legătura mea cu Dumnezeu şi despre toate acele perioade dificile, de care nici eu nu am fost scutită; dar şi cum Dumnezeu a fost mereu prezent, ţinându-mă de mână, şi că am o încredere neclintită în promisiunea Sa că nu mă va părăsi.

Dar cu copiii mei? Aici multe lucruri sunt foarte dificile, fiindcă o intimitate prea mare reprezintă de multe ori un obstacol. Zicala conform căreia "o intenţie bună nu este întotdeauna o faptă bună", este foarte potrivită pentru propria familie. Unii afirmă că: "Nu le spun nimic copiilor pentru ca ei să nu-şi facă griji şi ei fac la fel." Cu toate acestea, când cineva din familie este îngrijorat, ceilalţi îşi dau foarte repede seama, fiindcă se cunosc toţi prea bine! îmi amintesc de o ocazie când un asemenea proces de învăţare a fost extrem de dureros: am avut mult timp impresia că sunt părăsită; tocmai copiii mei păreau să nu se intereseze suficient de mine, nu sunau destul de des, nu treceau de multe ori să mă vadă. La un moment dat, m-am întrebat: de câte ori mi-am vizitat eu mama în tinereţe, atunci când eram atât de ocupată cu familia mea, de câte ori am sunat-o sau i-am scris? Atunci îmi mergea bine, lumea mi se părea în ordine aşa cum era, nu aveam nici un fel de mustrări de conştiinţă! înţelegerea acestui fapt m-a ajutat acum mult şi m-a liniştit. Astfel m-am eliberat, putând privi fără reţineri şi fără reproşuri, atât la copiii mei, cât şi la cei din jur. Iar cel care eliberează ceva, acela va experimenta o nouă libertate.

Îmbătrânirea poate fi o şansă! Psalmul 90 ne învaţă să suportăm bătrâneţea. Fiecare trebuie să facă experienţele respective; în general acestea nu pot fi transmise. Totuşi reprezintă o mare consolare să ştiu că şi semenul meu are propria lui povară de dus, aşadar că nu sunt singură. Suntem o parte a unei mari Biserici, care priveşte către Domnul, aşteptând venirea Lui.

Iar eu îl aştept cu o nespusă bucurie.

Gisela Hauber a plecat între timp la Domnul şi Îl poate vedea pe Acela în care a crezut.

Maria Wahlenmayer

Din experienţă ştim că tinerii au nevoie de timp până când îşi pot accepta într-adevăr existenţa, destinul, posibilităţile şi limitele proprii — precum şi dependenţa lor de Dumnezeu.

De fapt, tot ceea ce trai m, fie bucurie, fie suferinţa, vrea sa ne duca în braţele veşnice ale lui Dumnezeu.

Aceleaşi gânduri le pot formula şi cu privire la viaţa mea.

Prin credinţa în Isus Cristos, mi-am dat seama că viaţa mea până în clipa de faţă, cu toate suişurile şi coborâşurile ei, a decurs după un plan al lui Dumnezeu uşor de recunoscut. Lumina şi întunericul, bucuria şi teama, dragostea şi suferinţa — toate fac parte din viaţă! Omul poate trăi la adăpostul dragostei lui Dumnezeu, Cel care ţine toate lucrurile împreună, legându-le într-un întreg. Culmi şi adâncuri, toate sunt, la urma urmei, întreţesute în pânza vieţii noastre, prin înţelepciunea lui Dumnezeu. El singur ştie ce anume avem trebuinţă pentru a atinge ţelul nostru, veşnicia. El călăuzeşte pe fiecare din noi în alt tel, însă întotdeauna pe calea cea mai bună. De acest lucru sunt profund convinsă. Dacă Dumnezeu reprezintă pentru noi o realitate, atunci noi avem parte de o siguranţă atât în viaţă cât şi în moarte. Iar dacă am înţeles că nu suntem lăsaţi în voia unui destin întâmplător şi orb, şi că din siguranţa credinţei noastre s-a născut o imensă încredere în Dumnezeu, atunci putem afirma la rândul nostru: "Nu mi se poate întâmpla nimic decât ceea ce Dumnezeu a hotărât şi îmi este util."

În urma experienţei mele de-a lungul a 79 de ani de viaţă, am ajuns la convingerea că mulţi din jurul meu ar fi trecui mai fericiţi prin viaţă, dacă ar fi fost mai mulţumiţi cu căile lui Dumnezeu cu privire la ei.

Pe tot parcursul vieţii suntem îndemnaţi să luăm din mâna lui Dumnezeu problemele şi vicisitudinile, fără a atribui vinovăţia situaţiilor sau oamenilor din jur. Adoptând această atitudine vom fi scutiţi de multe necazuri şi de ură, de disperare şi nemulţumire. Noi suntem plini de siguranţa că Dumnezeu are multe posibilităţi de a transforma iarăşi întunericul în lumină. Trebuie să ne rugăm neîncetat pentru a fi calmi, mulţumiţi, curajoşi şi plini de speranţă, având o încredere absolut conştientă în Dumnezeu. Rugăciunea noastră are trecere înaintea lui Dumnezeu în vremuri de nevoie şi necaz.

Unele lucruri în viaţa noastră sunt consecinţa unor hotărâri pe care le-am luat fără Dumnezeu. El îngăduie asta, dar ne şi ajuta sa le facem faţa.

El este un Dumnezeu plin de dragoste dar şi de dreptate. Totuşi, Dumnezeu nu-şi retrage niciodată promisiunile pe care ni le-a făcut, nici nu ne lasă deoparte. Duhul lui Dumnezeu este mai presus de orice întuneric! Lucrul acesta este valabil şi pentru lumea mea mică şi deseori confuză. Sub călăuzirea deplină a Duhului Sfânt, eu pot, tocmai în mijlocul necazurilor şi al suferinţelor celor mai adânci, să devin un om liniştit, recunoscător şi plin de bucurie.

Familia noastră era alcătuită din cinci persoane: soţul meu şi cu mine. două fiice şi un fiu. Cu şase ani în urmă a murit ginerele nostru, iar cu un an şi jumătate în urmă s-a stins din viaţă şi soţul meu, în urma celui de-al treilea infarct. Am rămas cu convingerea profundă că omul nu moare din cauza unei boli, ci prin voia lui Dumnezeu. Am experimentat cum Dumnezeu consolează şi ridică din nou; privind acum înapoi la timpul petrecut împreună sunt recunoscătoare pentru tot ce ne-a fost dăruit. Chiar în perioada de doliu este important să nu cazi în resemnare şi să nu te învârti doar în jurul tău. izolându-te, ci să continui să ai o atitudine pozitivă şi mulţumitoare. După acest timp, este important să reîncepi viaţa obişnuită, să te apropii de cei din jur, să te interesezi de ei. să faci vizite şi să cauţi să aduci bucurie celorlalţi. Dacă doar îţi întreţii tristeţea şi te frămânţi cu propria durere, te vei însingura şi nu vei mai primi nici atenţia celorlalţi. Tristeţea are nevoie de timpul ei, adeseori de ani întregi. Insă după aceea începe un nou capitol al vieţii, pe care-l vom putea parcurge ca oameni transformaţi. Ceea ce ni se păruse cu neputinţă a avut loc: suferinţa a devenit o binecuvântare. Desigur şi singurătatea experimentată în urma pierderii unei fiinţe iubite are o mare valoare. Dacă o acceptăm, vom descoperi în ce constă această valoare: ajută la maturizarea personalităţii, găseşte căi de creare a independenţei personale, posibilităţi de aprofundare şi cercetare de sine, de transformare, oferă bucuria de a nu mai fi legat şi de a avea mai mult timp ca înainte. Propria experienţă de suferinţă şi singurătate ne deschide uşa către sufletul celor încercaţi şi ei la rândul lor în acelaşi chip.

Este important să reluăm de asemenea antrenamentul fizic şi spiritual, care poate asigura echilibrul vegetativ. Un aspect al acestui antrenament îl reprezintă şi bucuria de a-ţi oferi din când în când câte o mică plăcere. Diferitele activităţi fizice şi spirituale previn stările de oboseală şi de "acreală". Vom putea face faţă problemelor specifice vârstei în măsura în care am învăţat să depăşim greutăţile fazelor anterioare ale vieţii.

Pierderea unei persoane sau a unor bunuri materiale, dezamăgiri, îmbolnăviri şi frustrări, sunt alte obstacole în calea unei bătrâneţi pline de bucurie.

De aceea este un imens câştig pentru întreaga noastră viaţă dacă, cu ajutorul lui Dumnezeu, exersăm neîncetat iertarea, fiindcă duşmănia şi ura otrăvesc trupul şi sufletul. Gândurile negative distrug sănătatea şi duc la izolare socială. Sentimentul propriei valori scade, contactele inter-umane devin mai dificile. Din acest motiv, Dumnezeu ne îndeamnă în Cuvântul Său să avem încredere în El şi să ne predăm orice grijă a noastră în mâna Lui (Evrei 10:35 şi Filipeni 4:6). El nu vrea să rămânem ancoraţi în trecut şi astfel să slăbim atât trupeşte cât şi sufleteşte. Prin urmare, să căutăm să trăim în prezent şi să privim înainte şi în sus cu bucurie, în orice criză şi la orice vârstă ne stă o nouă şansă înainte! În orice situaţie putem şi vrem să ne în-credem în promisiunea lui Isus: "lată. Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor." Da, Dumnezeu într-adevăr nu părăseşte pe nimeni dintre cei care se bizuie pe El şi cred în El.

Să îmbătrâneşti şi să mai poţi fi încă în puteri nu e în nici un caz un merit personal, însă trebuie să ne străduim să ne facem partea noastră. De asemenea este indicat să nu aşteptăm vârsta pensionării pentru ne dezvolta darurile, înclinaţiile şi pasiunile, ci să le descoperim şi să le folosim din timp, astfel ca la bătrâneţe să nu cădem dintr-o dată într-o "gaură neagră" (moartea pensionării).

Eu însămi sunt obişnuită să practic activităţi fizice şi spirituale încă din copilărie. Mergeam deseori la înot împreună cu tatăl meu şi mai târziu făceam nenumărate excursii cu bicicletele. Iarna patinam mult şi asta îmi producea o bucurie uriaşă. Activităţile sportive le-am continuat şi după căsătorie şi chiar şi mai târziu, după naşterea celor trei copii, fiindcă am avut fericirea să aflu în soţul meu şi un minunat tovarăş de drumeţii. Ceea ce înainte practicam împreună cu familia, trebuie să caut astăzi să lac din proprie iniţiativă. Şi astăzi pol urca în Alpi, în masivul Nebelhorn, de la 800 de metri până la crucea situată la 2200 de metri altitudine. O experienţă grozavă care mă răsplăteşte cu o privelişte unică peste circa 70 de culmi acoperite de zăpadă. Echipată cu rucsacul, hanoracul şi binoclul, trec peste torente şi slanei prăpăstioase sau asigurată în corzi pe pereţi abrupţi, printre genţiane şi rododendroni. O provocare unică la adresa bătrâneţii! Secretul constă în exerciţii şi antrenament regulat, în depăşirea tentaţiei comodităţii casnice şi pornirea la drum pe orice vreme, chiar dacă ar fi numai o plimbare nevinovată: "Nu poţi rămâne în formă decât prin mişcare" spun medicii şi asta face bine întregului organism, nu numai oaselor, articulaţiilor şi coloanei. Trupul şi sufletul se relaxează şi se destind enorm. Ce mare câştig este acest lucru la orice vârstă! E de reţinut că şi necazurile şi resentimentele acumulate sunt eliminate prin mişcare şi problemele devin mai uşor de abordat.

Anul trecut am putut să fac o călătorie de studiu în Israel şi Iordania. Am fost deosebit de impresionată şi a însemnat pentru mine o bogăţie de nedescris, o experienţă interesantă şi de neuitat la o vârstă ca a mea.

În afară de Cuvântul lui Dumnezeu, îmi place să citesc biografii ale oamenilor mişcaţi de Duhul lui Dumnezeu. Pentru a mă menţine în formă, frecventez mereu cursuri de engleză şi franceză şi intenţionez ca la toamnă să pornesc iarăşi în drumeţie. Din când în când, vine şi rândul cuvintelor încrucişate, fiindcă ele antrenează memoria, un lucru recomandabil la această vârstă. Apoi în loc să telefonez copiilor mei. prefer să le scriu, de regulă la sfârşit de săptămână; este un lucru care-i bucură mult, fiindcă astfel ţin în mână ceva concret.

Îmi doresc o bătrâneţe armonioasă şi plină de bucurie, care să fie trăită în linişte şi încredere deplină în Dumnezeu. Dacă nu permitem ca nimic să nu Iacă să pălească bucuria vieţii, vârsta pe care o atingem nu are importanţă. Iar Dumnezeu a repartizat fiecărei persoane o doză sănătoasă de bucurie şi optimism.

******

Golda Meir reprezintă exemplul perfect al unei femei, a cărei vârstă trecea neobservată. Fost prim-ministru al Israelului, ea era deosebit de ambiţioasă şi avea o energie incredibilă. A fost în fruntea guvernului israelian de la vârsta de 71 la 76 de ani.

La vârsta normală a pensionării, familia ei a încercat s-o convingă să înceapă să ducă o viaţă mai liniştită şi să nu mai lucreze atât de dur.

„De ce?”, a întrebat ea, „Atâta putere şi sănătate n-am mai avut de când eram copil!”