Ca şi Biserica primară, şi Biserica contemporană simte aceeaşi lipsă de conducători care să ştie să păzească cu integritate ceea ce le-a fost încredinţat. Cinstim cu toţii pe conducătorul care ştie să „se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, fiind în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă şi să înfrunte pe potrivnici" (Tit 1:9). Sunt oameni dintr-o categorie specială, care pot spune ca şi Iosua: „Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului" (Iosua 24:15). Ei nu se mulţumesc doar să spună cu buzele, ci perseverează în credincioşie faţă de Domnul şi faţă de Cuvântul Său: „Căci dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?" (1 Timotei 3:5).
Când „lupi răpitori, care nu cruţă turma" au intrat în Biserică, unde vom găsi conducătorii de care avem nevoie? Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să ne rugăm şi să-i cerem de la Domnul. Este lucrarea Lui şi este treaba Lui să scoată lucrători la secerişul Său. Vai de cel care se trezeşte în arie fără să fi fost chemat de stăpânul ei!
Al doilea lucru pe care trebuie să-l facem este să pornim la formarea lor. Respect în mod deosebit Bisericile care şi-au dat seama că trebuie să se preocupe de lipsa de viziune a noii generaţii şi să formeze clase speciale în care cei tineri pot fi pregătiţi pentru lucrarea în Biserică. Nu poţi avea Şcoală Duminicală fără profesori şi nu poţi avea programe ale tineretului fără conducători de astfel de programe. De aceea este bine ca cei în vârstă să se preocupe în mod special de formarea câtorva tineri care să poată fi mai târziu profesori de clase sau conducători de programe. Unii dintre aceştia vor auzi apoi chemarea Domnului înspre pastoraţie şi vor deveni presbiterii Bisericilor.
Aş vrea să trag însă un semnal de alarmă. Lumea, cu sistemul ei corupt de valori, a început să intre şi în Bisericile noastre. Firea pământească îşi caută ca întotdeauna un teren propice pentru cultivarea mândriei. Se aude din ce în ce mai des: „Nu te lăsa mai prejos! Fii şi tu un lider." „Vrei să fii un anonim sau să faci şi tu ceva în viaţă?" Nu cumva a pătruns şi între noi filosofia orientată despre succes şi afirmare de sine?
Auzim spunându-se: „Dacă vrei să ai succes, caută să fii mereu în faţă." „Ridică-te şi spune-ţi părerea." „Ajută-i pe cei din jurul tău, fii un far luminos!"
Toate acestea sună frumos, dar s-ar cuveni să ne uităm un pic cu mai multă atenţie dincolo de aparenţe. Nu cumva există un pericol în exagerarea acestor îndemnuri? Nu cumva cultivăm trăsături negative, în loc să formăm caractere creştine? Râvna pentru poziţii de conducere s-ar putea să fie bună în politică sau în societate, dar ne putem permite să ne cultivăm ambiţia şi în Biserică?
Am auzit de mulţi care au fost mişcaţi de astfel de îndemnuri spre poziţii de conducere şi le-au confundat chiar cu chemări din partea Domnului. Pe măsura trecerii timpului, când Biserica a refuzat să confirme această chemare, aceşti oameni au devenit acri şi critici, rămânând un fel de „bolovani" în Biserică, mereu puşi pe ceartă şi mereu în calea altora chemaţi cu adevărat la lucrare. Ei sunt marcaţi de o imensă nedumerire în faţa faptului că ceilalţi zăbovesc să vadă „valoarea" lor şi „progresul" de care ar fi în stare Biserica sub călăuzirea lor.
Astfel de oameni au fost distruşi de aceia care i-au promovat în calea unor ispite cărora n-au fost în stare să le facă faţă. Ridicaţi prea repede sus, ei s-au îmbolnăvit de „rău de înălţime" şi trăiesc într-o continuă stare de ameţeală.
Absalom a crezut realmente că el este în stare să rezolve toate problemele nerezolvate din împărăţia tatălui său David. Convingerea aceasta l-a determinat să treacă la acţiune şi să se auto-propulseze în fruntea naţiunii. Dumnezeu i-a refuzat însă slujirea şi a trebuit să fie omorât.
Diotref a trebuit să fie mustrat aspru de Ioan pentru că „îi plăcea să aibă întâietatea între fraţi" şi tăia şi spânzura după propria lui plăcere (3 Ioan 9-10).
În Matei 20:20-28 ne întâlnim cu ambiţia nemăsurată a unei mame căreia-i plăcea să-şi vadă mereu fiii în frunte. Christos a trebuit să-i corecteze felul de gândire şi să-i reamintească faptul că în lucrarea divină nu hotărăşte o inimă de mamă, ci voinţa lui Dumnezeu. Moise a fost plin de calităţi şi a absolvit în Egipt şcoala lui Faraon, pentru a ajunge într-o zi în fruntea naţiunii. În cuvântarea sa din Faptele Apostolilor, Ştefan ne spune că Moise „a învăţat toată înţelepciunea Egiptenilor şi era puternic în cuvinte şi în fapte" (Fapte 7:22). Ca proaspăt absolvent, Moise s-a considerat în stare să-şi scoată fraţii din robie şi a presupus că toţi vor recunoaşte abilităţile sale şi se vor „alinia" sub conducerea lui. Toată iniţiativa lui nu s-a soldat însă decât cu un insucces lamentabil şi cu o dezamăgire dureroasă. Ca unul educat în Egipt, Moise a trebuit dus în pustie şi „reciclat" de Dumnezeu. Primul lucru pe care a trebuit să-l înveţe a fost să preţuiască şi să practice o meserie pe care fusese educat să o dispreţuiiască: creşterea animalelor. Când în sfârşit a ajuns să aibă păreri cumpătate despre sine, Dumnezeu l-a chemat din tufişul arzând ca să-l pună în fruntea poporului ales. De data aceasta nu mergea însă de pe poziţia de prinţ, ci de pe aceea de slujitor. Moise a ajuns să fie unul dintre cei mai de seamă conducători din istoria lumii, abia după ce a învăţat să-L urmeze pe Domnul.
Termenul de lider nu se găseşte nicăieri în Noul Testament, dar se vorbeşte pretutindeni despre ucenici şi despre faptul că noi trebuie să-L urmăm pe Domnul. S-ar prea putea ca noi să greşim vorbind prea mult despre poziţia de conducător în Biserică şi prea puţin despre lucrarea de slujire la care suntem chemaţi. Singurii conducători de care are nevoie Biserica sunt aceia care ştiu să asculte de poruncile Domnului Isus şi să calce pe urmele paşilor Săi. Toţi ceilalţi ne vor duce pe cărări greşite.
Ca să fie promovat în lucrarea din Biserică, un creştin are nevoie de un duh de slujire mult mai mult decât de o sclipitoare minte independentă. Iată care sunt câteva dintre trăsăturile de caracter ale unui „ucenic", adică ale unuia dispus să-L asculte pe singurul Lider adevărat, Domnul Isus Christos:
(1) Una din trăsăturile inconfundabile este dorinţa de a se lăsa învăţat. Aceasta presupune capacitatea de a renunţa la propriul punct de vedere îngust şi dorinţa de a-şi însuşi punctul de vedere al lui Dumnezeu asupra tuturor situaţiilor. Iar Dumnezeu ne poate vorbi în multe feluri, prin oameni şi prin evenimente. Un ucenic este un om care a lepădat încăpăţânarea şi dorinţa de a avea întotdeauna dreptate. Podoaba lui de cinste este o inimă smerită şi umilă.
(2) Al doilea lucru pe care îl remarcăm este credincioşia. Un astfel de om poate fi demn de încredere. Când i se încredinţează o misiune, toată lumea este convinsă că el va face tot ce poate ca s-o ducă la îndeplinire. Credincioşia se manifestă întotdeauna faţă de ceva sau cineva. Un ucenic creştin ştie că este răspunzător faţă de Domnul şi faţă de acei pe care îi slujeşte.
(3) Un ucenic credincios este şi un om perseverent. El va şti să facă apel la toate resursele puse la dispoziţie de Dumnezeu şi nu se va da bătut cu una, cu două. „Dorim însă ca fiecare din voi să arate aceiaşi râvnă, ca să păstreze până la sfârşit o deplină nădejde, aşa încât să nu leneviţi, ci să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele" (Evrei 6:11-12).
(4) Un astfel de ucenic este respectuos faţă de învăţătorul său şi faţă de toţi ceilalţi. Nu poţi sluji altora, dacă nu-i preţuieşti, dacă nu-i consideri vrednici de sacrificiile şi eforturile tale. Pavel îşi numea fraţii: „Prea aleşii mei fraţi", iar Ioan îi alinta, numindu-i „preaiubiţii mei". Cel ce se enervează uşor şi-i insultă pe alţii nu poate fi lucrător în via Domnului. În loc să culeagă via, el o risipeşte.
(5) Un ucenic este un om plăcut şi dorit de alţii. El nu ne striveşte cu aroganţa celui „ce le ştie pe toate", dar ne impresionează întotdeauna cu răspunsurile date.
(6) El se bucură să coopereze cu alţii şi se entuziasmează de succesul lor. Cei care ştiu că trag împreună la acelaşi unic car al Evangheliei, se bucură ori de câte ori li se poate da o mână de ajutor. Cu cât puterea celui care ajută este mai mare, cu atât carul va înainta mai repede şi mai departe. Opusul unui ucenic este unul care vrea să le facă el singur pe toate. Un astfel de om devine o pacoste pentru ceilalţi şi, deşi se osteneşte până la epuizare, este o piedică veritabilă în calea progresului.
(7) Un ucenic nu se promovează pe sine, ci trăieşte pentru lauda învăţătorului său. Întreaga sa viaţă este una de ucenicie continuă. El este un model de ceea ce ar trebui să fie toţi ceilalţi credincioşi, învăţându-i, şi prin pildă, şi prin sfătuire. Viaţa lui este o lecţie pe care ceilalţi o urmează cu bucurie, pentru că-i văd zi de zi roadele.
Biserica poate greşi şi poate promova în conducerea ei şi altfel de oameni, dar Dumnezeu îşi alege slujitorii numai dintre cei care au o inimă de ucenic. Cei „străluciţi" pot merge de capul lor, dar cei smeriţi fac mereu să strălucească asupra lor faţa Domnului.
Unii din slujitorii din bisericile de azi s-ar putea foarte bine să nu fie şi slujitori ai Domnului! Ei se încadrează în categoria celor care vor auzi din partea Domnului secerişului cumplitele vorbe: „Plecaţi de la Mine! Niciodată nu v-am cunoscut".
Ce-i de făcut? Să continuăm să punem accent pe chemarea la funcţii de conducere sau să începem să punem mai mult accent pe chemarea la slujire? Fiecare Biserică trebuie să decidă pentru ea însăşi!
(Din „Galvary Messenger".)