Respectul de sine este absolut necesar pentru sănătatea sufletească a omului. Dereglările psihice - depresiile, nevrozele, dependenţa de droguri sau agresiunile - pot fi consecinţa lipsei respectului de sine. Dorinţa cea mai adâncă a omului este de a avea valoare, de a fi acceptat şi apreciat. Omul caută să-şi demonstreze propria valoare în afara lui însuşi. Cine se ştie iubit şi acceptat are mai puţine îndoieli cu privire la sine. Cine nu primeşte niciodată sau abia dacă primeşte confirmarea propriei valori din partea celorlalţi, va trăi sentimentul inutilităţii, care îl va arunca în braţele disperării.

Respectul sănătos de sine

De la bun început vrem să accentuăm că, atunci când vorbim despre respect de sine, nu ne referim la promovarea automulţumirii, a orgoliului şi vanităţii. Un om mândru este un om despotic, trufaş, arogant şi egoist. Un astfel de respect de sine este aspru condamnat de Cuvântul lui Dumnezeu. În societatea noastră este valabilă maxima: "Fă ceea ce-ţi face plăcere"; "Satisfă-ţi doar propriile tale dorinţe"; "Ai grijă să-ţi capeţi drepturile, indiferent ce consecinţe are asta pentru ceilalţi", etc.

Un respect de sine sănătos are ceva de-a face cu demnitatea fiecărui om, care îşi are originea în asemănarea cu chipul lui Dumnezeu. Creatorul Însuşi i-a conferit omului demnitatea, dăruindu-i facultatea de a-l fi un interlocutor. El l-a creat pe fiecare om ca personalitate unică, cu daruri deosebite, şi i-a conferit un sens şi un ţei vieţii lui. Omul capătă un respect de sine real şi profund atunci când se ştie iubit şi acceptat de Dumnezeu în mod necondiţionat. Abia după ce i s-a iertat, omul este în stare să se ierte pe sine.

Cauze ale complexelor de inferioritate şi ale lipsei respectului de sine:

1.Atitudinea părinţilor şi a fraţilor faţă de copil

2.Valori false

3.Discrepanţa dintre convingeri, idealuri şi comportament

1. Atitudinea părinţilor şi a fraţilor faţă de copil

Încă de mici, copiii au parte de experienţe dureroase datorită atitudinii părinţilor. Zeflemeli sau tachinări din cauza unui defect fizic sau a unui anumit comportament determină copilul să pună la îndoială propria sa valoare. Mulţi adulţi au prostul obicei de a face în prezenţa copilului remarci dispreţuitoare la adresa acestuia. În anumite cazuri şi învăţătorul se exprimă în mod asemănător, coborându-l pe elev în ochii colegilor şi făcându-l să se simtă ridicol. Toate astea duc la îndoieli de sine, la instaurarea unui sentiment de neputinţă şi la pierderea respectului de sine. Adulţii trebuie să evite să trateze copiii într-un mod lipsit de respect, pretinzând că doar se distrează pe seama lor. În felul acesta, s-ar putea să punem bazele unei atitudini greşite faţă de ei înşişi. Toate lucrurile cu care copilul va fi confruntat de acum încolo, vor fi evaluate conform imaginii deformate pe care o are despre sine. Se vor cumula neputinţa şi insatisfacţia, iar rezultatul îl constituie sentimente profunde de inferioritate, care, la rândul lor, duc la reacţii false.

Dragostea şi acceptarea necondiţionată reprezintă temelia pentru sănătatea sufletească a unui copil. Părinţii pot exprima lucrul acesta şi altfel decât numai prin cuvinte. Felul în care mama îşi ţine copilul, dăruirea şi afecţiunea ei, îi conferă acestuia un sentiment de siguranţă şi încredere. Dacă însă el simte că părinţii sunt cuprinşi de îndoială, îl resping, sunt în tensiune sau îngrijoraţi, el va avea impresia că nu corespunde aşteptărilor. Astfel se naşte o imagine negativă despre sine.

Nu este vorba aici de a accepta şi a aprecia întru totul ceea ce copilul spune sau face. Se pune doar problema respectării personalităţii copilului, pentru ca el însuşi să poată accepta propria valoare ca şi creatură a lui Dumnezeu. Un copil care crede că dragostea părinţilor pentru el depinde de comportamentul său, va crede de asemenea că valoarea sa depinde de judecata altor oameni. Copiii care au fost iubiţi necondiţionat sunt mult mai siguri de sine ca adulţi. Critica nu-i dezarmează imediat, nu le întăreşte sentimentele de inferioritate, ci poate fi evaluată într-un mod mai obiectiv şi raţional.

2.Valori false

Sentimentele de inferioritate sunt foarte răspândite în societatea noastră. Acest lucru depinde de scara de valori recunoscută la ora actuală. Omul trebuie să corespundă unei anumite imagini, pentru a fi admirat şi apreciat. Atracţia fizică şi inteligenţa se situează în fruntea acestei scări a valorilor. Deja de mici copii am fost conştienţi că frumuseţea fizică aduce avantaje. Simpatia adulţilor se îndreaptă în mod automat către copilaşul încântător cu ochi negri ca nişte biluţe. Copilul mai puţin atrăgător este uşor trecut cu vederea. Ce mare nedreptate! Copiii nu sunt chiar atât de neştiutori şi "se prind" repede. Trebuie să recunoaştem în mod sincer că suntem cu toţii influenţaţi de aceste valori false. Dacă la frumuseţea fizică se mai adaugă şi inteligenta, admiraţia adulţilor devine nemăsurată. În timp ce copilul mai puţin atrăgător şi de inteligenţă medie este înclinat să se îndoiască de propria valoare, copilul admirat devine foarte uşor trufaş şi arogant. De ambele evoluţii negative suntem vinovaţi noi, adulţii, şi falsele valori pe care le comunicăm copiilor. Pe deasupra, unor părinţi care suferă ei înşişi de complexe de inferioritate le vine greu să accepte imperfecţiunile copiilor lor. Sunt remarcate numai presupusele lipsuri. Cine se mai bucură de un copil care este generos, împarte cu alţii, îşi manifestă compasiunea şi e plin de drăgălăşenie faţă de tovarăşii lui? Nu aceste valori contează, ci frumuseţea şi inteligenţa, chiar dacă sunt însoţite de un comportament nesocial.

În trecut, atracţia fizică juca un rol mult mai mic decât astăzi. O femeie era preţuită şi pentru că era o mamă iubitoare, o soţie credincioasă şi o gospodină grozavă. Dacă avea nişte kilograme în plus sau în minus conta mai puţin. Cultul frumuseţii, pe care-l practicăm astăzi, îşi are rădăcinile în revoluţia sexuală a anilor şaizeci. Toate standardele morale, valabile până atunci, au fost aruncate peste bord, pretinsele lanţuri au fost lepădate. În locul dragostei, care se leagă în mod responsabil de un partener, a fost propagat sexul liber. Filmul, televiziunea, reclamele şi moda au inundat societatea cu noua semnificaţie acordată sexualităţii. Era inevitabil ca femeile care nu dispuneau de un anumit farmec şi de necesarul sex-appeal, să fie trecute literal cu vederea. Ceea ce contează este numai faţada. Ceea ce este dincolo de ea, caracterul lăuntric, nu mai prezintă nici un interes. Femeile care nu prezintă acele atribute atât de râvnite, au adeseori sentimente de inferioritate. Ele au îndoieli cu privire la propria valoare, fiindcă nici un om nu pare să se intereseze de ele, în timp ce colega cea atrăgătoare abia se poate apăra de mulţimea de admiratori.

Însă atractivitatea îşi are şi reversul. Dacă o femeie simte că este atrăgătoare pentru soţul ei doar atât timp cât este tânără şi cu un corp perfect, în fond ea se va simţi înşelată. Ea nu se ştie apreciată şi iubită ca persoană, ci doar ca obiect al plăcerii. Cât de greu este să îmbătrâneşti în aceste condiţii! Fiecare rid pare să diminueze puţin sentimentul propriei valori. În mod automat, consecinţele sunt îndoiala de sine şi sentimentele de inferioritate. Dacă am reuşi într-adevăr să ne dăm seama ce am provocat cu aceste valori false!

3.Discrepanţa dintre convingeri, idealuri şi comportament

Măsura respectului nostru de sine determină în mare parte starea noastră sufletească. Modul nostru de gândire, de vorbire şi de acţiune va fi influenţat de acest lucru. Un om căruia îi lipseşte respectul de sine se compară în permanenţă cu ceilalţi. În funcţie de cei cu care este împreună şi se confruntă, el se va simţi mai mult sau mai puţin satisfăcut de sine. Această comparare nesănătoasă duce la invidie, la gelozie şi la depresie.

Pierderea respectului de sine nu este întotdeauna doar urmarea unor experienţe negative avute în copilărie. De multe ori motivul este acela că oamenii sunt neîncrezători în ei înşişi. Comportamentul nu corespunde convingerii lăuntrice. În cazul creştinilor, problema aceasta este deosebit de evidentă. Cuvântul lui Dumnezeu este standardul absolut obligatoriu. Asta este convingerea lor profundă. Şi totuşi, uneori nu acţionează conform acestui standard, merg în mod conştient pe căi proprii sau, din laşitate, nu susţin ceea ce ei înşişi cred şi consideră a fi corect. Ca urmare, concluzia conştiinţei lor este: "Eu nu sunt ceea ce pretind c-aş fi." Complexele de inferioritate şi pierderea respectului de sine sunt o urmare firească a acestui fapt. Însă, de regulă, lucrurile nu se opresc aici. Pentru a scăpa de sentimentul de frustrare, mulţi se refugiază în uitare. Alţii apelează la medicamente sau consumă alcool, iar alţii devin depresivi sau agresivi, în mod indirect, sunt pedepsiţi ceilalţi pentru propriul faliment.

Calea către o însănătoşire sufletească trece prin sinceritatea confruntării cu sine şi cu alţii. Ar trebui să învăţăm să ne depăşim frica pe care o avem de părerea oamenilor, bizuindu-ne pe puterea Celui înviat din morţi, Isus Cristos.

El ne ajută să facem voia sa, să ne schimbăm convingerea, pentru ca să rezulte o concordanţă în viaţa noastră. Astfel vom deveni credibili în proprii noştri ochi şi ne recăpătăm respectul de sine.

Yvonne Schwengeler