Cele mai însingurate ore, pe care a trebuit vreodată un om să le îndure pe pământ, au fost orele de la Golgota; Isus a fost nu numai Fiul lui Dumnezeu, ci şi om, atunci când a murit pe Golgota.
De ce însă a fost Golgota cea mai însingurată oră din câte au existat vreodată? Pare uşor să răspunzi l a această întrebare de vreme ce mulţi dintre cititorii noştri au o imagine foarte precisă despre Golgota şi despre moartea Mielului lui Dumnezeu. Şi totuşi nu putem răspunde corect la această întrebare, fiindcă nu suntem în stare să înţelegem cu adevărat prin ce a trecut Isus pe Golgota.
După Scriptură, Isus Cristos a fost răstignit «la ceasul al treilea» (Marcu 15, 25) (dimineaţa la ora 9). Şi «pe la ceasul al nouălea» (după-masă pe la orele 15) a strigat cu glas tare, cutremurător: «Eli, Eli, lama sabactani? ...Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?» (v. 34). Aceasta înseamnă deci că Isus Cristos, atunci când a strigat, atârnase deja timp de şase ore în singurătatea groaznică a crucii! Înseamnă că cel puţin o parte dln cele şase ore nu L-a mai avut pe Dumnezeu ca Tată şi nici măcar de partea Sa. Faptul că în acest răstimp nu L-a mai avut ca Tată reiese din aceea că E1 - care întotdeauna când se referea la Dumnezeu spunea Tatăl Meu -, în acel moment, S-a adresat Dumnezeului. Şi faptul că nu-L mai avea nici pe Dumnezeu de partea Sa rezultă din cuvintele Sale disperate: «...pentru ce M-ai părăsit?» El Îl chema în ajutor pe Dumnezeu, dar Dumnezeu Îl părăsise!
În acest sens, cuvintele centurionului roman conţin un simbol adânc, tragic: «Sutaşul care stătea în faţa lui Isus, când a văzut că Şi-a dat astfel duhul, a zis: Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!» (v.39). Atunci când Isus a atârnat pe cruce părea că nu ar mai fi fost Fiul Celui Prea Înalt. De ce? Fiindcă El, în acele ore, a fost despărţit de Tatăl. Dar, acolo pe cruce, era El totuşi Fiul lui Dumnezeu?! Sigur că da, însă nu în slava Sa regească. El a atârnat acolo ca un om, cu înfăţişarea complet desfigurată, atât de dispreţuit de întreaga lume încât nimeni nu voia să-L mai privească în faţă. Despre aceasta a profeţit prorocul Isaia, cu aproximativ 700 de ani înainte de Cristos, în cuvintele sale cutremurătoare: «...atât de schimonosltă îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor ...Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferlnţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El şi noi nu L-am băgat în seamă» (Isaia 52, 16b; 53, 3). Cât de groaznică şi de înfiorătoare trebuie să fi fost această singurătate pentru El! Fiindcă Lui, Domnului Isus Cristos, I S-a întâmplat ceva, ceea ce nouă, celor care credem în El, nu ni se poate întâmpla niciodată: El a fost - timp de câteva ore - părăsit cu adevărat de Tatăl Său. Aşa se explică întrebarea Sa: «...pentru ce M-ai părăsit?». Cu alte cuvinte: «Tu M-ai părăsit - dar de ce?»
Acest lucru nu i-L vom putea reproşa lui Dumnezeu deoarece, în ce ne priveşte pe noi, copiii Săi, El nu ne va părăsi niciodată. Putem cel mult să spunem că ne simţim părăsiţi. Însă în realitate nu suntem singuri, aşa cum scrie atât de minunat în Evrei 13, 5b: «Căci Domnul a zis: Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi!» Să ne gândim la propriile cuvinte ale lui Isus: «Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului» (Matei 28, 20b). Pavel jubilează în Romani 8, 38-39: «Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos, Domnul nostru.» Nu, nimeni şi nimic nu ne poate despărţi de Domnul nostru şi nu vom fi lăsaţi singuri niciodată; oriunde am fi, Domnul este întotdeauna prezent! Ascultă ce spune psalmistul: «Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo; dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi şi dreapta Ta mă va apuca» (Psalm 139, 8-10). Altfel spus: Doamne, Tu eşti întotdeauna cu mine; oriunde aş fi, orice aş face, oriunde aş merge, oricum m-aş simţi - Tu eşti întotdeauna cu mine. Da, putem fi siguri de acest lucru, şi slavă Domnului că aşa şi este.
Dar Isus, atunci când a atârnat pe cruce, nu mai avea nimic din toate acestea; El a fost lipsit de orice dragoste şi de orice mângâiere. În locul siguranţei pline de bucurie a prezenţei Tatălui Său, L-a chinuit o groază paralizantă. În locul unei puternice certitudini lăuntrice, L-a înfiorat tăcerea glacială a lui Dumnezeu. În locul privirii iubitoare a Tatălui, El a văzut doar întunericul de nepătruns. În locul păcii şi cântărilor de sus, a fost pătruns de vuietul şi urletul întregului iad. Isus Cristos a trăit exact opusul a ceea ce psalmistul mărturiseşte plin de credinţă: «Chiar dacă ar fr să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine; toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie» (Psalm 23, 4). Isus a umblat literalmente «prin valea umbrei morţii~ , Dumnezeu nu a mai fost cu El, «toiagul şi nuiaua» Tatălui nu L-au mai mângâiat.
De ce - putem să ne întrebăm - de ce oare? Fiindcă nu a existat o altă cale. Pentru că deşi Isus era Mielul fără cusur şi fără prihană al lui Dumnezeu, deşi n-a păcătuit niciodată în viaţa Lui, deşi a rămas curat şi nepătat, El a suferit pe Golgota moartea păcătosului. Să ne înţelegem bine: El nu a murit ca păcătos - deoarece aşa cum s-a spus, El a fost şi a rămas fără păcat -, ci datorită păcatelor întregii lumi.
Ştii tu ce înseamnă să treci prin moartea păcătosului? Ştii tu ce consecinţă groaznică şi inevitabilă ascunde o asemenea moarte? Vreau să-ţi spun: la o asemenea moarte:
- Dumnezeu nu este prezent; - cerul este închis;
- Cel Veşnic Îşi întoarce privirea în altă parte!
De aceea o astfel de moarte este cel mai îngrozitor, cel mai cumplit şi cel mai teribil lucru care se poate întâmpla unui om necredincios. Există suficiente mărturii în acest sens. Iată doar câteva exemple:
- Filozoful ateu David Hume a strigat la moartea sa: «Sunt în flăcări!» Disperarea sa constituia o imagine groaznică.
- Moartea lui Voltaire - gânditorul şi scriitorul iluminist francez, renumit şi pentru atitudinea sa sarcastică faţă de Dumnezeu - trebuie să fi fost atât de groaznică încât sora medicală a spus după aceea: «Pentru toţi banii din Europa n-aş mai vrea să văd un necredincios murind!» El a strigat toată noaptea după iertare.
- Hobbes, un filozof materialist englez, a spus cu puţin înainte de moartea sa: «Mă găsesc în faţa unui salt înspăimântător în întuneric.»
- Goethe a strigat: «Mai multă lumină!»
- Churchill a murit având pe buze cuvintele: «Cât de nebun am fost!»
Numai aceste câteva exemple ne arată, înfricoşător de clar, ce înseamnă să treci prin moartea păcătosului. Isus a îndurat agonia morţii păcătosului, cu toate că El Însuşi - şi aş dori să subliniez încă o dată - era absolut fără păcat şi a rămas fără păcat. El a suferit o moarte atât de cumplită, pentru că a luat toate păcatele oamenilor din toate timpurile în trupul Său, pe cruce. Petru spune acest lucru în prima sa Epistolă: «El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire» (1 Petru 2, 24a). Atunci când Isus a îndurat agonia morţii, cerul s-a închis cu adevărat, Tatăl Şi-a întors privirea în altă parte, Cel Veşnic Şi-a întors faţa de la EI; iar EI, Fiul, atârna singur şi părăsit pe cruce. Ce valuri înfiorătoare ale iadului trebuie să se fi revărsat asupra Lui! În psalmul mesianic 22 ni se descriu, în mod clar şi înfricoşător, suferinţele lui Isus în acele ore cumplite de pe cruce: «0 mulţime de tauri sunt împrejurul meu, nişte tauri din Basan mă înconjoară. Îşi deschid gura împotriva mea, ca un leu care sfâşie şi răcneşte. Am ajuns ca apa care se scurge, şi toate oasele mi se despart; mi s-a făcut inima ca ceara şi se topeşte înăuntrul meu. Mi se usucă puterea ca lutul şi mi se lipeşte limba de cerul gurii: m-ai adus în ţărâna morţii. Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele: toate oasele aş putea să mi le număr.» (v. 12-17a).
Frate şi soră, cât de greu trebuie să fi fost acest lucru pentru Isus Cristos! Nu e de mirare deci izbucnirea acestui strigăt din inima Sa rănită: «Eli, Eli, lama sabactani? ...Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?» A fost strigătul unui om care a căzut într-un abis adânc şi a cărui inimă era complet zdrobită.
Isus nu fusese niciodată părăsit de Tatăl Său. Iar acum, pe cruce, era nu numai părăsit de Tatăl, ci şi înconjurat de puterile întunericului. Nu, Tatăl nu Îl părăsise niciodată până atunci; dimpotrivă, Tatăl Său fusese întotdeauna în El şi El în Tatăl. Astfel, El a zis: «Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl» (Ioan 14, 9b). Şi în Ioan 11, 41b citim: «Isus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: Tată ...» Până atunci a existat întotdeauna o armonie totală între El şi Tatăl. Şi cât de mult S-a bucurat Isus de această armonie pe care a mărturisit-o în repetate rânduri:
- «...nu sunt singur, ci Tatăl ...este cu Mine» (Ioan 8, 16b).
- «Cel ce M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur ...» (Ioan 8, 29a).
- «Eu şi Tatăl una suntem» (Ioan 10, 30).
- «...ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tată» (Ioan 10, 38b).
Ce cuvinte minunate! Dar tocmai de aceea contrastul dintre aceste afirmaţii şi suferinţa de pe cruce este atât de tragic. O, pe ce cale a mers Isus! Şi de ce? Ca să ne mântuiască, pe tine şi pe mine, pentru că noi ar fi trebuit să atârnăm acolo pe cruce!
Poate că înţelegem acum ceva mai bine suferinţele adânci ale Mielului lui Dumnezeu; poate că acum putem să simţim mai bine prin ceea ce a trecut El. Totuşi, unii ar putea să se întrebe:
Oare Isus nu a ştiut că lucrurile se vor petrece aşa?
EI a vorbit cu ucenicii Săi de mai multe ori în legătură cu aceasta. Astfel, citim în Matei 16, 21: «De atunci încolo Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât şi că a treia zi are să învieze.» El a spus clar că trebuia «să pătimească mult». Referitor la suferinţa sa, multe profeţii din Vechiul Testament indicau acest deznodământ; iar Isus cunoştea toate aceste cuvinte. Deci El trebuie să fi ştiut. Deşi nu putem răspunde niciodată în mod categoric la această întrebare, aş dori să încerc totuşi - cu toată reverenţa cuvenită Mielului lui Dumnezeu - să dau, cât de cât, un răspuns. Poate că Isus Cristos - în ciuda faptului că era Fiul lui Dumnezeu şi că toate lucrurile erau descoperite înaintea Lui - n-a ştiut totuşi un lucru: cât de groaznică va fi despărţirea dintre El şi Tatăl; şi cât de cumplit va fi să fie părăsit de Tatăl! Deci încă o dată: El nu fusese niciodată despărţit de Tatăl - cu atât mai puţin părăsit de El.
Dar, poate că spui acum, Isus a ştiut întotdeauna totul. Oare a cunoscut Isus Cristos cu adevărat totul? El Însuşi a vorbit odată despre ceva ce El nu ştia, şi anume despre timpul revenirii Sale. El a spus: «Cât despre ziua aceea şi ceasul acela nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tată» (Marcu 13, 32). Lucrul acesta nu l-a cunoscut. De aceea, oare nu este posibil ca numai Tatăl să fi cunoscut ce va trebui să îndure Fiul pe cruce? Cât de grea va fi, într-adevăr, despărţirea? Este oare posibil ca Tatăl, în dragostea Sa, să fi tăcut aici faţă de Fiul Său?
Deşi nu cunosc încă răspunsul, a trebuit să mă gândesc, în acest context, la Avraam şi Isaac. Atunci când mergeau amândoi spre locul jertfei, Isaac, în necunoştinţă de cauză, îl întreabă pe tatăl său: «Iată focul şi lemnele; dar unde este mielul pentru arderea-de-tot?» (Gen. 22, 7b). Ce răspuns i-a dat Avraam lui Isaac? În Geneza 22, 8a citim: «Fiule, a răspuns Avraam, Dumnezeu Însuşi va purta de grijă de mielul pentru arderea-de-tot.» Isaac ştia că trebuia adusă o jertfă dar nu cunoştea adevărul cutremurător că el avea să fie acea jertfă. Isus Cristos ştia despre Golgota. Ştia că El avea să fie Mielul de jertfă; dar ştia EI oare şi cât de groaznic va fi atunci când Tatăl - în ceasurile agoniei Sale de pe cruce - Îl va părăsi? Noi nu ştim şi nici nu vom avea vreodată, aici pe pământ, un răspuns definitiv la această întrebare. Un lucru însă este sigur: orele Golgotei au fost, într-adevăr,cele mai grele şi mai însingurate ore prin care a trebuit să treacă vreodată un om pe pământ; şi Fiul omului, Isus Cristos, le-a îndurat.
Marele scop al suferinţelor lui Isus
De ce oare a trebuit să sufere atât de cumplit Domnul slavei? Pentru a salva mulţi, mulţi oameni încătuşaţi de păcat! Cât de minunat este descris scopul suferinţelor lui Isus în cartea profetului Isaia: «Dar după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi ...Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu ...
De aceea, Îi voi da Lui ca pradă pe cei mulţi.» (Isaia 53, 1 Ob.11 b.12a, după trad. germ. Martin Luther). Minunat, nu-i aşa?! Şi până astăzi se adaugă zilnic noi oameni puşi într-o stare după voia lui Dumnezeu, noi urmaşi. Însă totul a început odată cu această înfiorătoare, însingurată suferinţă de pe cruce. Pe măsură ce drumul său se apropia tot mai mult de sfârşit, pe măsură ce Isus se adâncea tot mai mult în suferinţe şi în durere, devenea tot mai vădit faptul că prin această moarte s-a deschis calea multor oameni spre Împărăţia cerurilor. Cu fiecare oră a suferinţei, glorioasa victorie a lui Isus se apropia tot mai mult, iar uşa harului se deschidea puţin câte puţin.
Aş dori acum să ilustrez mai concret acest minunat adevăr, folosind pilda lucrătorilor viei spusă de Domnul Isus. În ea ne este zugrăvit într-un mod minunat etapele răstignirii lui Isus pe cruce cu cât orele suferinţei au fost mai multe, cu atât mai aproape şi mai mare a fost victoria. Iată acum prima parte a acestei pilde: «Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar care a ieşit dis-de-dimineaţă să-şi tocmească lucrători la vie. S-a învoit cu lucrătorii cu câte un leu pe zi şi i-a trimis la vie. A ieşit pe la ceasul al treilea şi a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru. Duceţi-vă şi voi în via mea, le-a zis el, şi vă voi da ce va fi cu dreptul. Şi s-au dus. A ieşit iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al nouălea şi a făcut la fel. Când a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii stând în piaţă şi le-a zis: De ce staţi aici toată ziua fără lucru? Ei i-au răspuns: Pentru că nu ne-a tocmit nimeni. Duceţi-vă şi voi în via mea, le-a zis el, şi veţi primi ce va fi cu dreptul» (Matei 20, 1-7).
Această pildă vorbeşte despre Împărăţia cerurilor şi despre toţi aceia care vor fi odată acolo. De asemenea, ne explică faptul că nu este important dacă cineva ajunge acolo de timpuriu sau dacă soseşte abia în ceasul al unsprezecelea. Principalul este că sunt mulţi care vin! Acum însă nu vom vorbi despre pildă în sensul acesta, ci vom încerca să stabilim câteva paralele cu evenimentul de la Golgota.
Prima asemănare: Când a început drumul morţii Domnului nostru? Nu vorbesc aici despre drumul suferinţei care a început deja în ieslea Betleemului. Nu, ci mă refer la drumul propriu-zis al morţii sau al crucii prin care El, aşa cum Dumnezeu a spus-o atât de frumos prin profetul Isaia, va avea urmaşi, punând pe mulţi într-o stare după voia lui Dumnezeu. Când a început acest drum al crucii? În Marcu 15, 1 citim: «Dimineaţa, preoţii cei mai de seamă au făcut îndată sfat cu bătrânii, cărturarii şi tot Soborul. După ce au legat pe Isus, L-au dus şi L-au dat în mâinile lui Pilat» Când a început gospodarul din pilda amintită să trimită lucrători în via sa, respectiv când a început Împăratul Împărăţiei cerurilor să cheme urmaşi în Împărăţia Sa? Tot dimineaţa: «Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar care a ieşit dis-de-diminea~ă să-şi tocmească lucrători la vie» (Matei 20, 1).
A doua asemănare: Când anume a fost răstignit Isus? La ceasul al treilea (pe la ora 9 dimineaţa): «Când L-au răstignit, era ceasul al treilea» (Marcu 15, 25). Şi când au fost trimişi următorii lucrători în vie, respectiv când a chemat Împăratul Împărăţiei cerurilor următorii urmaşi în Împărăţia Sa? La ceasul al treilea (pe la ora 9 dimineaţa): «A ieşit pe la ceasul al treilea şi a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru. Duceji-vă şi voi în via mea, le-a zis el, şi vă voi da ce va fi cu dreptul» (Matei 20, 3-4).
A treia asemănare: Când s-a lăsat acel groaznic întuneric peste întreaga ţară? La ceasul al şaselea (la amiază, pe la ora 12): «La ceasul al şaselea s-a făcut întuneric peste toată ţara până la ceasul al nouălea» (Marcu 15, 33). Când au fost din nou chemaţi lucrători în vie, respectiv când au fost din nou chemaţi urmaşi în Împărăţia cerurilor? Pe la ceasul al şaselea (la amiază, pe la ora 12): «A ieşit iarăşi pe la ceasul al şaselea ...şi a făcut la fel» (Matei 20, 5).
A patra asemănare: Când a scos Isus Cristos strigătul Său cutremurător: la ceasul al nouălea (după-masa, pe la orele 15): «Şi în ceasul al nouălea Isus a strigat cu glas tare: Eli, Eli, lama sabactani, care tălmăcit înseamnă: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?» (Marcu 15,34). Şi când au fost trimişi iarăşi lucrători în vie, respectiv chemaţi alţi urmaşi în Împărăţia cerurilor? Pe la ceasul al nouălea (după-masa, pe la orele 15): «A ieşit iarăşi pe la ceasul ...al nouălea şi a făcut la fel» (Matei 20, 5).
A cincea asemănare: Când a fost Isus Cristos îngropat? Spre seară, înaintea Sabatului (după-masă, pe la orele 17): «Când s-a înserat - fiindcă era ziua Pregătirii, adică ziua dinaintea Sabatului ; a venit Iosif din Arimateea, un sfetnic cu vază al Soborului, care şi el aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. El a îndrăznit să se ducă la Pilat ca să ceară trupul lui Isus ...Şi Iosif a cumpărat o pânză subţire de in, a dat jos pe Isus de pe cruce, L-a înfăşurat în pânza de in şi L-a pus într-un mormânt săpat în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormântului» (Marcu 15, 42-43.46). Şi exact în acelaşi timp, adică pe la ceasul al unsprezecelea (după-masă, pe la orele 17) au fost trimişi iarăşi lucrători în vie, respectiv au fost iarăşi chemaţi urmaşi în Împărăţia cerurilor: «Când a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii stând în piaţă şi le-a zis: De ce staţi aici toată ziua fără lucru? Ei i-au răspuns: Pentru că nu ne-a tocmit nimeni. Duceţi-vă şi voi în via mea, le-a zis el, şi veţi primi ce va fi cu dreptul» (Matei 20, 6-7).
Această asemănare alegorică dintre moartea lui Isus şi pilda lucrătorilor viei ne arată în mod simbolic cum prin suferinţele lui Isus pe cruce, pe măsură ce ele deveneau tot mai intense, mântuirea devenea tot mai apropiată. Pe măsură ce drumul vieţii Sale pământeşti se apropia de sfârşit, adevărul strălucea tot mai luminos, pentru ca astfel multor oameni să li se deschidă calea spre Împărăţia cerurilor.
Să rezumăm încă o dată, pe scurt, ca să ne rămână bine întipărit în minte: dis-de-dimineaţă a început drumul crucii lui Isus şi tot dimineaţa devreme au venit primii lucrători în via gospodarului. Pe la ceasul al treilea (ora 9.00) Isus a fost răstignit şi tot pe la ceasul al treilea au fost chemaţi următorii lucrători în vie. La ceasul al şaselea (ora 12.00) s-a lăsat întunericul peste toată ţara şi tot la ceasul al şaselea au fost chemaţi alţi lucrători în vie. Pe la ceasul al nouălea (orele 15.00) Isus a strigat cutremurătorul «pentru ce» şi exact la această oră, în pildă, au fost chemaţi din nou lucrători în vie. Pe la ceasul al unsprezecelea (orele 17.00) Isus Cristos a fost îngropat, iar în pilda lucrătorilor viei au fost iarăşi chemaţi lucrători. Cât de convingător ne arată această imagine ceea ce prorocul Isaia a profeţit: «Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor» (Isaia 53, 11).
Dacă privim astăzi aceste lucruri - această minunată lucrare a Golgotei cu consecinţele ei copleşitoare - atunci se ridică în mod concret întrebarea: Domnul Isus a făcut nespus de mult pentru noi, dar ce putem să facem noi pentru El?
Ce putem să-I dăruim?
De fapt, nimic! Ne cunoaştem foarte bine şi ştim cât de repede uităm intenţiile şi promisiunile noastre. Totuşi, trebuie să-I dăm Domnului un răspuns! Poate că ne-ar putea ajuta o întâmplare din viaţa lui Petru. Odată, el s-a aflat la Iope în casa unui tăbăcar numit Simon. Locul său de rugăciune era pe acoperişul plat al casei. În Faptele Apostolilor 10, 9 scrie: «A doua zi ...Petru s-a suit să se roage pe acoperişul casei pe la ceasul al şaselea.» Cu toate că acest text nu are propriu-zis nimic în comun cu Golgota, m-au mişcat totuşi cuvintele «pe la ceasul alşaselea». Deci Petru s-a urcat pe acoperiş ca să se roage exact în timpul amiezii (ora 12.00). Când au început pentru Domnul Isus cele mai groaznice ore pe cruce? Tot pe la ceasul al şaselea: «La ceasul al şaselea s-a făcut întuneric peste toată ţara, până la ceasul al nouălea» (Marcu 15, 33). Ştii ce m-a mişcat aici atât de mult? Faptul că Petru - conştient sau inconştient - şi-a fixat la vremea celor mai grele ore ale Domnului Isus pe cruce timpul său zilnic de rugăciune! Putem presupune că nu a fost vorba aici de o singură rugăciune, izolată, ci de un obicei ferm. Două traduceri olandeze spun: «El s-a suit pe acoperiş ...ca să-şi facă rugăciunea.» Deci, se poate să fi fost vorba despre un timp zilnic de rugăciune. Oricum ar fi, Petru s-a rugat Domnului său la ora la care El a îndurat cele mai mari chinuri pe cruce.
La întrebarea pusă mai înainte: Ce putem să facem pentru Domnul Isus, ce putem să-I dăruim? - răspunsul tău (şi al meu) ar trebui să fie clar: începe din nou o viaţă intensă de rugăciune bazându-te de acum înainte, în mod conştient, pe jertfa Mântuitorului! Cu alte cuvinte: nu te mai ruga niciodată înainte de a te gândi bine care este motivul pentru care te poţi ruga; nu te mai ruga fără să-ţi fie absolut clar de ce ai voie să te rogi; şi nu te mai ruga înainte de a fi pătruns de faptul că trebuie să te rogi! Isus Cristos este Acela care - prin suferinţa Sa imensă şi prin moartea Sa pe cruce - ţi-a mijlocit dreptul de a fi copilul lui Dumnezeu, care poate acum striga în rugăciune: «Ava, scumpe Tată!». Da, aşa este scris: «Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: Ava, adică: Tată!» (Gal. 4,6). Amin.
Marcel Malgo