Pilda vierilor (Matei 21:33-46)
(ethos 1/99)

Ascultaţi o altă pildă: Era un om, un gospodar, care a. sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc ta ea şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecat în altă ţară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, ca, să ia partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui, şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi; şi vierii i-au primit la fel. La urmă a trimis la ei pe fiul său, zicând: "Vor primi cu cinste pe fiul meu!" Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: 'Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui." Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât.

Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora? Ei I-au răspuns: "Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde şi via o va da altor vieri, care-i vor da rodurile la vremea lor. "Isus le-a zis: "N-aţi citit niciodată în Scripturi că: 'Piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri!'? De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera."

După ce au auzit pildele Lui, preoţii cei mai de seamă şi fariseii au înţeles că Isus vorbeşte despre ei, şi căutau să-L prindă; dar se temeau de noroade, pentru că ele a socoteau drept prooroc.

Via Domnului

Fundalul istoric al acestei pilde este evident: e vorba despre cel mai enigmatic dintre toate popoarele, Israel, în cartea Deuteronomului 7:6-8 stă scris: "Căci tu eşti un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău; Domnul Dumnezeul tău te-a ales, ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe faţa pământului. Nu doar pentru că întreceţi la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele. Ci, pentru că Domnul vă iubeşte..."

Prin vie este presupusă casa lui Israel (Isaia 5:7). Lessing, hulitorul cu un limbaj atât de strălucitor, a afirmat odată că Israel ar fi cel mai necioplit şi mai dispreţuit popor de pe faţa pământului. Este uimitor, nu-i aşa, că Domnul Şi-a ales tocmai acest popor, însă atunci ca şi acum, Dumnezeu a vrut şi vrea să fie proslăvit prin lucrurile slabe, dispreţuite, astfel ca nimeni să nu se fălească.

Dumnezeu a trimis acestui popor pe slujitorii Săi, profeţii, care i-au avertizat pe oameni să părăsească căile lor greşite şi să se întoarcă la El. Chemarea la întoarcere a răsunat fără încetare. Ne putem noi oare închipui însingurarea, tristeţea, frustrarea acestor mesageri ai lui Dumnezeu? Cuvintele lor fuseseră rostite în vânt; nimeni nu voia să-i asculte. Nu numai atât, însă au fost şi bătuţi, maltrataţi şi omorâţi, însă stăpânul nu s-a lăsat înşelat. Via era a lui. El o pregătise şi o sădise. El se îngrijise s-o protejeze, ridicând un gard în jurul ei, pentru ca nimic să n-o poată distruge. Rodul îi aparţinea numai lui.

Astfel a procedat Dumnezeu cu Israel. El a ales acest popor ca să fie mărturie a faptului că numai El, Creatorul cerului şi al pământului, este singurul Stăpân. Numai Lui I se cuvine slavă, recunoştinţă şi închinare. Dumnezeu binecuvântase acest popor, îi dăduse pâine, îl scosese din robie şi-l condusese într-o ţară în care "curge lapte şi miere", îl ocrotise, îl întărise, îl călăuzise. Fără ajutorul Lui, Israel ar fi fost pierdut, ar fi dispărut de pe faţa pământului. Nu avea aşadar dreptul Stăpânul la roadele acestei vii, la laudă şi mulţumire?

De ce au reacţionat vierii atât de perfid şi de răuvoitor? Ei nu erau proprietarii de drept, ci via le fusese doar încredinţată pentru a fi îngrijită, întrucât stăpânul era plecat din ţară, ei au ajuns să se poarte ca nişte proprietari. Au căutat să ia cu obrăznicie în stăpânire ceea ce le fusese doar încredinţat şi voiau să dispună şi de recoltă. Dacă un angajat s-ar comporta astfel, şi-ar pierde imediat slujba. Ceea ce omul nu şi-ar permite faţă de nici un şef pământesc, îşi permite în schimb faţă de Dumnezeu. Cu suficienţă şi aroganţă, el delapidează, făcând ca tot ceea ce Ii aparţine Creatorului să alunece în buzunarul propriu.

Omul nu vrea să-şi dea seama că este doar o creaţie a lui Dumnezeu şi că tot ceea ce este şi are aparţine Celui Prea înalt. Pentru a nega acest fapt, el trebuie să reducă la tăcere pe cei care vestesc dreptul lui Dumnezeu cu privire la oameni. Aşa a fost atunci şi aşa este şi astăzi.

O iubire nemăsurată

Cu câtă convingere, cu ce dragoste nemăsurată S-a descoperit Dumnezeu în această pildă! A trimis neîncetat mesageri cu chemarea la întoarcere, i-a trimis pentru a aduce roadele proprietăţii sale. Unde s-ar găsi un şef care să suporte ca angajaţii săi să-i maltrateze astfel pe trimişii săi? Nu ar strânge pumnul plin de mânie şi ar căuta să-şi facă dreptate? În schimb strategia lui Dumnezeu constă din răbdare, dragoste, îndurare. După ce toate încercările au eşuat, L-a trimis pe Fiul Său. Atât de mare era dragostea Lui. Mulţi dintre robii Săi fuseseră ucişi fără milă şi cu sânge rece. Dar Stăpânul viei nu S-a dat înapoi să trimită tot ce avea mai scump în mijlocul acestei hoarde de nelegiuiţi.

Dumnezeu a devenit om în Isus Cristos. A fost El cel puţin acceptat şi tratat cu respect?

Ioan ne dă răspunsul în Evanghelia sa: "A venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu."

Preoţii şi poporul aţâţat de aceştia strigau: "La moarte cu El! Răstigneşte-L!" Nu este ciudat că tocmai conducătorii religioşi au fost cei care au trimis pe Stăpânul viei la cruce?

Israel, ţapul ispăşitor

Fiul lui Dumnezeu S-a adresat în această pildă în primul rând fariseilor şi învăţătorilor Legii. Aceştia şi-au dat seama că se vorbea despre ei, când au răspuns: "Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde, şi via o va da altor vieri, care-i vor da rodurile la vremea lor." Isus i-a avertizat, spunându-le: "N-aţi citit niciodată în Scripturi că: 'Piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului."

Această piatră unghiulară, Fiul lui Dumnezeu, îi va zdrobi pe cei care L-au respins.

"... şi via o va da altor vieri..." împărăţia lui Dumnezeu era de acum deschisă şi pentru păgâni. Dintre ei Dumnezeu a vrut să-Şi pregătească un popor care să-I aducă roade, adică slavă şi recunoştinţă. Numele Său urma să fie vestit în toată lumea şi roadele să fie aduse în Casa Domnului. Nu putem rămâne simpli spectatori la povestirea pe care Isus o spune aici. O abordare a poporului Israel ca şi ţap ispăşitor al istoriei nu oferă nici ea o soluţie reală. Se poate vorbi mult şi pe larg despre neascultarea lui Israel, însă Domnul ne vorbeşte aici şi în mod foarte personal. Suntem noi conştienţi de faptul că viaţa noastră nu ne aparţine? Noi suntem creaturi. Cine ne dă dreptul să dispunem şi să decidem singuri cu privire la timpul, la faptele şi hotărârile noastre?

Rostul viei este rodul

Via dispunea de tot ce-i era necesar: butuci, teasc, turn de pază şi gard. Dumnezeu nu ne-a dat numai sarcini, pentru ca apoi să ne lase în voia noastră. Via este o imagine a plinătăţii, a bucuriei şi a rodniciei. Munca însă este însărcinarea noastră. Scopul ei este să aducă rod, un rod bun. Domnul priveşte zi de zi la viaţa noastră. Ce facem cu mâinile noastre, cu gura noastră, cu darurile pe care Dumnezeu ni le-a încredinţat? Cu gura îi putem defăima pe alţii, putem lua în bătaie de joc Cuvântul lui Dumnezeu, ne putem lăuda singuri, în loc să vestim dragostea lui Dumnezeu.

Ce anume are prioritate în viaţa ta şi a mea? Care este ţelul nostru? La această întrebare nu este întotdeauna prea uşor de răspuns. Dacă însă ne gândim în ce anume investim marea parte a timpului şi a banilor noştri, ni se vor limpezi mai multe lucruri. Ceea ce contează este dacă Dumnezeu este Domn şi în viaţa noastră, dacă El are dreptul şi puterea de a decide.

Mântuitor şi Domn

Mulţi oameni îl acceptă pe Fiul lui Dumnezeu ca Mântuitor, însă resping stăpânirea Lui. Într-o asemenea viaţă Domnul va căuta în zadar roade bune. Cine respinge stăpânirea lui Dumnezeu, nu se comportă ca un administrator, ci ca un proprietar. Mulţi consideră că tot ceea ce lumea are să le ofere li se cuvine de drept, însă acest lucru te face arogant, nemulţumit şi nerecunoscător. Acestea sunt roade putrede ale unei atitudini greşite faţă de Dumnezeu.

Omul depărtat de Dumnezeu este înclinat să-şi afle sensul existenţei sale într-un loc nepotrivit. Astfel unul spune: "Maşina mea are 130 de cai", altul: "A mea atinge 190 de kilometri la oră", iar al treilea: "Eu cu a mea urc Transfăgărăşanul cu viteza a treia." Omul ajunge să se identifice până şi cu un motor şi cu performanţele acestuia! El se identifică cu tot ce promite succesul, deşi nu contribuie cu nimic la realizarea lui, însă se distanţează de ceva ce i se pare negativ, de care chiar este foarte responsabil.

Dacă cineva este prins furând, el se va justifica spunând: "De vină este mediul din care provin, părinţii, educaţia proastă, prietenii răi, dezechilibrul psihic..." Tot ceea ce este valoros, pozitiv, tot ce satisface, este considerat ca un merit propriu.

În schimb, tot ceea ce este pus la îndoială, ceea ce devalorizează, smereşte, este îndepărtat. De aceea omul şi încearcă să se distanţeze de responsabilitate şi de vinovăţie şi-L face în final răspunzător pentru toate lucrurile negative chiar pe Creator. Dacă El ar fi creat alte condiţii, alte împrejurări, răul n-ar mai fi apărut. Aceasta este concluzia logică ce se trage când este adoptată o atitudine greşită faţă de Dumnezeu. Omul revendică roadele pentru sine. În fond, n-a investit el timp şi energie? Dar ce s-ar fi întâmplat, dacă Dumnezeu nu i-ar fi dăruit putere şi sănătate, creativitate şi inteligenţă?

În final, până şi soarele, ploaia şi vremea bună ajung un merit exclusiv al omului. Vierul se bate admirativ pe umeri şi-şi spune: "Ce licoare bună am reuşit să produc!"

Când mă rog într-un restaurant înainte de a servi masa, simt întotdeauna aţintite asupra mea priviri curioase şi insistente, mai elocvente decât multe cuvinte: "Ce tip ciudat! Mulţumeşte pentru ceva ce a procurat cu mâinile sale!" Cine s-a gândit vreodată că situaţia ar putea fi şi altfel? Că Acela care dă ploaia, ar putea să şi închidă cerurile?

Despotismul

Ne aflăm cu toţii mereu în pericolul de a ne clădi propria noastră împărăţie şi de a crede că succesul depinde numai de osteneala şi priceperea proprie. Este posibil ca acestea să aibă contribuţia lor, însă numai Domnul dăruieşte în final reuşita oricărui lucru. Fără El n-am fi nimic. Este important să înţelegem asta în adâncul inimilor noastre, pentru ca să nu ne fălim singuri. Dragi prieteni, este un har când copiii noştri sunt sănătoşi, este un har când avem un loc de muncă, ce ne satisface şi ne şi asigură traiul. Este un lucru nemeritat dacă nu trebuie să trăim în sărăcie şi să suferim de foame, dacă avem un acoperiş deasupra capului. Este un privilegiu că putem trăi în libertate. Să păstrăm lucrul acesta întotdeauna în faţa ochilor, pentru a putea aduce Domnului nostru roadele care I se cuvin, şi anume: mulţumire, slavă, închinare şi slujire în ridicarea împărăţiei Sale.

Vrem noi ca tot ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu, în bunătatea Sa, să fie trecut în contul nostru? Nu are nici o importanţă dacă avem mult sau puţin, dacă suntem angajaţi sau întreprinzători. Cu o asemenea atitudine vom ajunge să fim stăpâniţi de egoism. Ne vom pune pe noi înşine deasupra tuturor lucrurilor. Tot ceea ni ce se împotriveşte nouă şi ţelurilor noastre trebuie să fie redus la tăcere şi eliminat. Iubirea aproapelui devine o noţiune străină.

Schimbarea stăpânirii

Omul care se îndepărtează de Dumnezeu este în realitate un biet nenorocit. El îşi închipuie, în mod greşit, că, dacă nu se află sub stăpânirea lui Dumnezeu, este liber. Insă omul este cu-adevărat liber abia când în viaţa lui a avut loc o schimbare a stăpânirii, chiar dacă acest lucru sună paradoxal. Cum poţi fi liber aflându-te sub stăpânirea cuiva?

Cine îl respinge pe Dumnezeu nu trăieşte într-o zonă neutră. Este o fiinţă legată, un sclav al instinctelor, al dependenţelor, o victimă a Satanei. Dacă cineva îşi recunoaşte starea de om pierdut şi acceptă darul mântuirii în Isus Cristos, va deveni, prin credinţă, fără vreun merit, un copil al lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu va locui în el şi îl va face un om nou. El se ştie acum îndreptăţit şi poate păşi mai departe în călătoria vieţii fără sacul de vinovăţii, cu o speranţă nouă şi un ţel sigur. Cine a înţeles toate acestea va fi profund recunoscător. Se va supune cu bucurie stăpânirii Aceluia care i-a dăruit sens şi împlinire. Recunoştinţa devine un element dominant al vieţii sale şi el şi-o va manifesta şi prin aceea că se va pune cu bucurie în slujba Domnului. Relaţia cu semenii săi se va schimba şi el însuşi se va şti ocrotit şi în siguranţă în dependenţă de Dumnezeu. Acestea sunt roadele bune ale viei.

Judecată

Pilda se încheie cu o referire la o judecată îngrozitoare. Domnul Isus Cristos vorbeşte despre "piatra, pe care au aruncat-o zidarii, şi care a fost pusă în capul unghiului". Din mărturia Scripturii ştim că El însuşi este această piatră. El a venit în lume ca să mântuiască pe cei care-L primesc şi să judece pe cei care-L resping, care refuză mântuirea şi stăpânirea Lui peste vieţile lor. În ziua judecăţii ei se vor zdrobi de această piatră. Biblia vorbeşte clar despre iad. Cine ignoră cuvintele lui Dumnezeu, cine respinge pe Fiul lui Dumnezeu cum au făcut-o vierii, care în ciuda descoperirii primite persistau în necredinţă, se va poticni de această piatră şi va fi zdrobit de ea.

Nădejde dincolo de moarte

Psalmul 118: la care face referire Domnul în această pildă, vorbeşte însă şi despre minunata nădejde a celor care sunt făcuţi neprihăniţi datorită încrederii în EI: "Domnul este tăria mea şi pricina laudelor mele; El m-a mântuit. Strigăte de biruinţă şi de mântuire se înalţă în corturile celor neprihăniţi: dreapta Domnului câştigă biruinţa! Nu voi muri, ci voi trăi şi voi povesti lucrările Domnului. Domnul m-a pedepsit, da, dar nu m-a dat pradă morţii. Deschideţi-mi porţile neprihănirii ca să intru şi să-L laud pe Domnul" (vers. 14-19).

Acesta este scopul lui Dumnezeu cu omul. Cine ia în serios Cuvântul salvării, nu va întoarce spatele unei "lumi rele" pentru a se retrage într-o sihăstrie, ci va căuta să spună mai departe Evanghelia tuturor acelora care sunt fără nădejde, pentru a aprinde o lumină acolo unde domneşte întunericul. Cine a simţit cu adevărat dragostea lui Dumnezeu nu va putea să tacă în privinţa crucii!

B. S.