Calea credinţei SEP.-OCT. 2000/5

Viaţa unui om nu depinde de ceea ce posedă. Domnul Isus a spus: "ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?" (Matei 16.26). "Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui" (Luca 12.15).

Totuşi, este exact ceea ce se produce sub ochii noştri: omul modern poate să uite că are un suflet. El îl face sclav, îl închide, îl frământă fără încetare, chinuindu-l, şi-i impune un stil de viaţă căruia Dumnezeu nu l-a destinat.

Fiecare ştie ce înseamnă cuvintele a fi "bogat în bunuri materiale" - în bani, pământuri şi imobile. Ştim, de asemenea, că toate conflictele, dezacordurile, ura şi complicaţiile economice şi, în sfârşit, războaiele izvorăsc din posedarea bogăţiilor pământului.

Mai mult, deoarece majoritatea achiziţiilor se efectuează cu nedreptate, fără adevăr, fără milă, fără înţelegere faţă de altul, bogăţiile de aici antrenează inevitabil nelegiuiri mereu mai numeroase.

La un mare număr de indivizi, setea de bogăţie şi onoruri pământeşti ia proporţiile unei adevărate boli a sufletului, care se găsesc înşelaţi în mod dureros, privind sensul vieţii şi scopul şederii noastre pe pământ.

Iov, patriarhul biblic, plin de înţelepciune, spunea, după ce a suferit pierderea tuturor bunurilor sale: "Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului" (Iov 1.21). Ce lecţie umilitoare pentru toţi acaparatorii şi avarii zilelor noastre!

Nu e de mirare că Biblia şi Evangheliile în particular au luat cu severitate poziţie contra stării de spirit care constă în a-şi însuşi ceea ce-I aparţine lui Dumnezeu şi pe care El a împrumutat-o doar locuitorilor pământului pentru toată durata existenţei lor pe pământ. Domnul Isus a spus: "Nu vă strângeţi comori pe pământ" (Matei . 6.21), precum şi "Nu puteţi sluji la doi stăpâni" (Marc. 10.24). Apostolul Pavel i-a scris lui Timotei: "iubirea de bani e rădăcina tuturor relelor" (1 Timotei 6.10).

Din nefericire, aceste cuvinte fără echivoc îi lasă destul de indiferenţi pe oamenii bogaţi. Ei au atins un astfel de grad de rătăcire, încât impută mai ales diferitelor guverne sau puteri civile nedreptăţile sociale şi inegalităţile scandaloase care despart cetăţenii, dar nu văd că problema se situează pe plan moral şi nu politic.

Biblia atribuie nedreptăţile - nelegiuirile de pe pământ - păcatului, responsabil de majoritatea suferinţelor oamenilor.

Totuşi, mulţi oameni ai bisericii minimalizează gravitatea păcatului şi atribuie dificultăţile vremurilor noastre regimurilor politice, care sunt, desigur, imperfecte, nefiind decât reflectarea inimii cetăţenilor, a înţelepciunii lor, a lipsei de reflectare în raport cu cunoştinţa civică. De fapt, repartizarea nedreaptă a bunurilor pământului este consecinţa directă a neascultării de voia lui Dumnezeu, şi această neascultare a generat egoismul, marele responsabil al tuturor nedreptăţilor lumii noastre. Trăim în prezent o dramă a cărei ieşire nimeni nu o poate prevedea. Din cauza egoismului celor ce şi-au îngrămădit bogăţii, mai mult de jumătate din locuitorii planetei sunt obligaţi să lupte pentru pâinea zilnică, ceea ce dezordonează radical civilizaţia noastră, care se vrea, pe nedrept, de origine creştină.

Dacă creştinismul a produs acest gen de viaţă, nu-i deloc onorabil. Adesea e decepţionant să auzi oamenii politici propunând popoarelor lor îngrijorate soluţiile complicate ale tehnocraţilor şcolilor înalte, în timp ce totul se poate rezuma în câteva cuvinte foarte simple - trebuie să renunţăm la maxima egoistă: "Fiecare pentru sine", după cum citim în Filipeni, cel puţin pentru acei ce-şi spun creştini: "Nu faceţi nimic [...] din slavă deşartă, ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi" (Filipeni 2.3). Dacă, aşadar, privilegiaţii existenţi ar trăi fără revendicările lor complet nejustificate, toţi membrii marii familii umane s-ar putea bucura de strictul necesar.

Pentru a reveni la omul nechibzuit despre care Domnul Isus vorbeşte în Luca 12, acesta a trăit pentru nimic, în zadar, pentru că s-a iubit numai pe el, iar Domnul Isus a spus că acest om nu era bogat faţă de Dumnezeu. Aceste cuvinte - au arătat mulţi - sunt cele mai profunde cuvinte, căci a fi bogat faţă de Dumnezeu nu înseamnă a avea numai siguranţa iertării, ci a darului vieţii veşnice şi a unei vieţi viitoare perfect fericite.

Aceasta înseamnă a cunoaşte scopul prezenţei noastre pe pământ, înseamnă a trăi cu înţelepciune pe pământ şi a da zilelor noastre cea mai bună folosinţă posibilă.

După Evanghelie, a fi "bogat faţă de Dumnezeu" înseamnă a-L cunoaşte, prin împăcarea cu Domnul Isus, Salvatorul. Înseamnă a fi născut din nou (Ioan 3.1-16) prin acţiunea Duhului Său, apoi înseamnă a trăi într-un mod pe care EI să-l aprobe: în pacea conştiinţei şi a mulţumirii inimii şi a duhului.

Înseamnă a se simţi perfect adaptat exigenţelor înaltei chemări creştine: a poseda un ideal de viaţă drept, nobil şi dezinteresat şi a judeca totul după criteriile superioare ale Cuvântului lui Dumnezeu, şi nu după aparenţele unei lumi în completă rătăcire şi deplin faliment moral.

A fi bogat faţă de Dumnezeu, înseamnă a educa şi înnobila sufletul omenesc, după imaginea Domnului Isus Cristos, despre care este scris: "Din bogat cum era, s-a făcut sărac, pentru ca noi să fim îmbogăţiţi". Îmbogăţiţi cu toate valorile veşnice, care nu vor cunoaşte niciodată nici inflaţie şi nici devalorizare. Astăzi, mulţi se glorifică cu reuşitele lor materiale, dar sunt departe de ceea ce înseamnă adevăratul sens al vieţii, care constă în a descoperi voia infinit dreaptă a Dumnezeului Creator, singurul în măsură să ne descopere scopul primordial al măreţului nostru destin veşnic.

Aceasta nu ne împiedică deloc, ba din contră, să trăim deplin şi într-un mod foarte fericit pe pământ. În sfârşit, cel ce contemplă persoana şi fiinţa Domnului Isus Cristos nu mai are nici o dorinţă de a acumula bogăţiile nedrepte ale acestei lumi. Din contră, el va aspira din toate resursele sufletului său şi ale duhului său să-I placă lui Dumnezeu şi să calce pe urma paşilor Aceluia despre care poporul care-L asculta spunea "El face totul desăvârşit".

Pentru o folosire creştină a lucrurilor, a banilor şi a timpului ar trebui: să nu ne folosim de lume decât într-un spirit de slujire fără exces; a învăţa la Şcoala Domnului preţioasa virtute a mulţumirii cu ceea ce avem (2 Timotei 6.6-10; Evrei 13.5; Luca 3.14); a dărui pentru Domnul cu inimă largă nu numai zeciuială, ci chiar mai mult, incluzând în aceasta din timpul şi puterea noastră.

Dându-ne pe noi înşine lui Dumnezeu, problema va fi rezolvată, atât material cât şi spiritual. Aceasta depinde de fiecare dintre noi, iar de atitudinea pe care o luăm depinde viitorul nostru etern.