Martin Luther s-a născut la 10 noiembrie 1483 în micul orăşel Eisleben,într-o familie înstărită. Tatăl lui şi în mod deosebit mama care era foarte pioasă, dar supertiţioasă, l-au crescut în disciplină strictă a acelor timpuri,imprimând în el multe din supertiţile clasei lor. Unele din acestea l-au urmărit în timp ce lupta atăt de mult în căutarea mântuirii pentru sufletul său. După o scurtă perioadă, dintr-o şcoală a "Frăţiei vieţii în comun" din Magdeburg. Luther a fost trimis la şcoala din Eisenach, şcoală pe care a fregventat-o între 1498 şi 1501.

La şcoala în care a fost trimis la o vârstă destul de fragedă, Luther a fost tratat cu asprime şi chiar cu violenţă. Atât de mare era sărăcia părinţilor săi, încât pentru a merge de acasă la şcoală într-un oraş, a fost obligat pentru un timp să-şi câştige pâinea cântând din poartă în poartă şi deseori suferea de foame.

La vârsta de 18 ani a intrat la universitatea din Erfut. Aici a studiat latina la nivelul înalt şi filizofia lui Aristotel suferind influienţa unor profesori care urmau ideile nominaliste ale lui William Ockham. Astfel srudiile filozofice din Erfurt l-au făcut conşient de nevoia înterveţiei divine pentru ca omul să cunoască adevărul spiritual şi să fie mântuit.

De remarcart este faptul, că într-o zi, pe când cerceta din biblioteca universităţii, Luther a descoperit o Biblie latină. O astfel de carte nu mai văzuse niciodată. Nu ştia măcar nici de existenţa ei. Acum, pentru prima oară vedea Cuvântul lui Dumnezeu întreg. Plin de teamă şi uimire, s-a îndreptat spre paginile ei sfinte; cu inima acare-i bătea mai tare şi mai repede citea cuvintele vieţii, oprindu-se din când în când pentru a exclama: " O, dacă mi-ar da Dumnezeu o carte ca aceasta."

În urma unei întâmplări din iulie 1505 el se decide să se facă călugăr şi intră într-o mănăsrire a ordinului augustin la Erfurt. Aici a fost ordinat în 1507 şi a oficiat prima liturghie.

Tânărul se aştepta să găsească la mănăstirie modelul unei vieţii sfinte şi acea pace a sufletului pe care o căuta cu atâta ardoare, dar în loc de acestea, avea să descopere un spectacol al dezordinei de tot felul. Luther era încă un fiu devotat al bisericii papale şi n-avea nici măcar un gând că ar ajunge vreodată altfel.

Dumnezeu, în prezenţa Sa, la condus să viziteze Roma. A făcut călătoria pe jos, găzdiund la mănăstiri în drumul lui. La o mănăstire din Italia s-a umplut de uimire la vederea bogăţiei, luxului şi măreţiei de acolo. Înzestraţi cu venituri priciare, călugării locuiau în apartamente splendide, îmbrăcaţi în robe bogate şi foarte costisitoare şi hrăniţi la mese fastoase. Mintea i s-a
încurcat. Înflăcărarea temperamentului său l-a făcut să-şi împlinească datoria întogmai, chiar să exagereze asprimea regimului impus tinerilor călugări.

Apăsat de teama prezentării înaintea lui Dumnezeu ar fi strigat ca apostolul : "Nenorocit om ce sunt, cine mă va scăpa de acest trup de moarte" (Romani 7: 24 ).

Ideile întunecate şi superstiţioase cu privire la religia care era atunci în circulaţie îl umpleau de teamă. Se culca seara cu o inimă amărâtă, privind cutremurat la un viitor întunecat, şi era într-o groază continuă la gândul că Dumnezeu ar fi un judecător aspru, necruţător, un tiran crud şi nu un tată ceresc plin de bunătate.

Până la un timp avusese convingerea că acele chinuri pe care le îndura în de călugăr, vor constitui un mare merit înaintea lui Dumnezeu şi că acestea vor fi de ajuns ca să-i câştige cerul. Totuşi, convingerea aceasta nu a putut astupa prăpastia deschisă din sufletul său. În culmea confuziei, superiorii i-au luat Biblia şi i-au recomandat să citească o serie de cărţi, care
aveau să-i sporescă nedumerirea. Totuşi, aici în mănăstire, în mijlocul acestei organizaţii, Domnul i-a deschis ochii, găsind ajutor în sfaturile piosului Staupitz, vicarul general al ordinului, care l-a îndemnat să se încreadă în Dumnezeu şi să studieze Biblia.

În iarna anului 1510-1511 a fost trimis la Roma cu probleme ale ordinului călugăresc. Acolo a văzut corupţia şi luxul Bisericii Romane şi şi-a dat seama de nevoia de reformă. Aceasta a fost punctul decisiv al hotărârii pentru reformă.

În acest timp a vizitat multe biserici şi numeroase relicve din Roma. A fost şocat de neseriozitatea preoţilor italieni, care puteau oficia câteva liturghii în timp ce el oficia una singură.

În 1511, Luther a fost transferat la Wittenberg. După un an devine profesor de teologie, primind diploma de doctor în teologie şi şi-a menţinut această funcţie, de profesor în teologie, până la moarte. Tot în acest timp, cercetând Biblia a ajuns la concluzia îndreptăţirii prin credinţă. El a început să ţină prelegeri asupra cărţilor Bibliei în limba naţională, apoi a început să studieze limbile în care a fost scrisă Biblia iniţial. Timp de doi ani, a ţinut prelegeri despre Psalmi, apoi alţi doi ani despre Romani şi mai târziu despre Galateni şi Evrei.

Între anii 1512-1516, în timp ce pregătea aceste prelegeri şi-a aflat liniştea sufletească pe care nu o găsise în ritualuri, în acte de ascetism sau în faimoasa "Teologie germană" a misticilor.

Citind Romani 1 : 17, a ajuns la covingerea că numai credinţa în Cristos putea îndreptăţii pe cineva în faţa lui Dumnezeu. De atunci înainte, "sola fide" sau îndreptăţirea prin credinţă, "sola scriptura", ideea că Scriptura este singura autoritate pentru păcătoşi care caută mântuirea şi "sola graţia" adică numai harul ca bază a îndreptăţirii, au devenit principalele puncte în sistemul
lui teologic.

Tezele au atras atenţia generală. Ele erau citite, recitite şi repetate în toate părţile. Prin aceste teze se arată că puterea de a garanta iertarea păcatelor şi îndepărtarea pedepsei n-a fost niciodată încredinţată papei şi nici unui alt om.

Mulţi catolici devotaţi, care văzuseră şi deplânseseră nelegiuirea care domnea în biserică, dar care nu ştiuseră să oprească înaintea ei, citeau propunerile cu bucurie, recunoscând în ele glasul lui Dumnezeu. Dar mulţimile iubitoare de păcat şi superstiţioase se îngrozeau când înşelăciunile care le liniştiseră temerile erau demascate.

De acum înainte, Luther luptă pentru scoaterea adevărului la suprafaţă. Desigur că acest lucru era foarte greu, pentru că papa avea autoritate absolută asupra bisericii romano-catolice, relaţia între biserică şi stat fiind strâns legată.

În 1517. Tetzel, vicleanul agent al arhiepiscopului Albert, a început să vândă indulgenţe la Yüterbock, lângă Wittenberg, acestea simbolizând următorul lucru : că cel ce cumpără indulgenţa nu mai trebuia să se pocăiască, deoarece indulgenţa dădea iertare completă de păcat. Chiar fiecare zornăit al banului introdus în cutia lui Tetzel însemna un suflet scos din purgatoriu şi
introdus în împărăţia lui Dumnezeu.

Iată scânteia care se aprinde ca început de reformă : Luther şi adepţii lui, în credinţa nouă găsită nu au fost de acord cu acest sistem murdar şi el s-a hotărât să protesteze în mod public.

În 31 octombrie 1517, pe când papa Leon al x-lea era capul bisericii romano-catolice şi Carol al V-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman, Luther şi-a afişat pe uşa Bisericii castelului din Wittenberg cele 95 de teze în care condaman abuzurile sistemului cu indulgenţe şi provoca pe toată lumea să dezbată subiectul. El a contesta faptul că papa ar fi autoritatea supremă în
domeniul credinţei şi al moralei şi utilitatea sacramentelor fără credinţă.

În 1920, Luther s-a hotărât să facă problema cunoscută poporului german prin publicarea a trei broşuri "Discursul către nobilimea germană", "Robia Babiloniană" şi "Despre libertatea creştinului". El a atacat serios teologia bisericii romano-catolice. Cum ?

În iunie 1520, papa Leon al x-lea emite bula "Exurge Domine", care a adus excomunicarea lui Luther. Cărţile lui de asemenea au fost arse la Colonia. Dar Luther nu s-a lăsat mai prejos şi a ars propt bula papei Leon în public la 10 decembrie 1950. atunci intervine Carol al V-lea, noul împărat, convocând dieda imperială lui Worms la care Luther trebuia să apară pentru a
da socoteală la vedenile lui.

Luther era convocat înaintea Diedei.Prinţul Frederic, electorul Saxoniei, cere să i se asigure lui Luther un bilet de liberă trecere, ca să poată apărea înaintea tribunalului judecătoresc. Atenţia tuturor era îndreptată acum spre adunarea statelor germane care
urmăreau să fie reunite la Worm s. Consilul diedei a cerut ca Luther să apară înaintea lui. O dată cu chemarea i-a fost dat şi un bilet de trecere, asigurându-i înapoierea într-un loc sigur. Prietenii lui Luther erau îngroziţi şi mâhniţi, cunoscând prejudecăţile şi ura împotriva lui. Ei se temeau că biletul de liberă trecere nu va mai fi respectat şi au stăruit de el să nu-şi pună viaţa în primejdie. El le-a răspuns : "Papiştii...doresc condamnarea şi moartea mea. Dar lucrul acesta nu contează. Rugaţi-vă nu pentru mine ci pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Hristos îmi va da Duhul Său pentru a învinge pe slujitorii rătăciţi. Îi dispreţuiesc prin viaţa mea şi îi voi birui prin moartea mea. Ei mă vor forţa să retractez; şi iată care va fi răspunsul meu: "Am spus mai înainte că
Papa era vicarul lui Hristos; acum susţin că el este dujmanul Domnului nostru Isus Hristos".

Luther este însoţit de trimişii imperieli şi trei prieteni intimi de-ai lui. Dar un bun colaborator de-al său pe nume Melanchton a dorit să meargă şi el. Luther îl refuză categoric, pentru că Melanchton urma să-i continue reforma.

Ajuns la Worms, o mulţime imensă s-a îngrămădit la porţi pentru a-i ura bun venit. A doua zi, Luther este somat să se prezinte înaintea diedei. A fost condus chiar în faţa tronului împăratului. O tăcere adâncă a căzut peste adunarea înţesată peste oameni. Apoi un slujitor imperial s-a ridicat şi arătând către o colecţie de scrieri a lui Luther, a cerut ca reformatorul să răspundă la
două întrebări: dacă le cunoaşte ca fiind ale lui şi dacă este gata să retracteze părerile pe care le avansase în ele. Luther a răspuns : "Nu-mi pot supune credinţa nici papei şi nici conciliilor. Aici stau, şi nu pot face altfel. Aşa să-mi ajute Dumnezeu Amin!". Astfel a rămas acest bărbat drept pe temelia cea sigură a Cuvântului lui Dumnezeu.

L-au lăsat să plece după acestea, crezând că pe drum îl va ucide cineva. Dar prietenii lui Luther îl răpesc pe drumul de întoarcere la Wittenberg şi-l aduc la casteul Wartburg unde va rămâne până în anul 1522.

Luuther s-a bucurat pentru o vreme de odihgnă după focul şi tumultul luptei, dar totuşi în acelaşi timp îndeplinea zilnic lucrări mai mari decât părea posibil să îndeplinească un om. Pana sa nu trândăvea.

În timp ce duşmanii se felicitau că fusese adus la tăcere, de sub pana lui continuă să iasă o serie de broşuri, circulând în toată Germania. El a mai făcut un lucru foarte important pentru concetăţenii lui, traducând Noul Testament în limba Germană.

Deci Luther, timp de aproape un an, a continuat să vestească şi să mustre păcatele şi rătăcirile timpului.

Dumnezeu a retras pe slujitorul Său de pe arena vieţii publice, nu numai pentru a-l feri de mânia dujmanilor, s-au pentru a-i asigura un timp de linişte în vederea acestor lucrări importante, ci în singurătatea şi obscuritatea acestei ascunzători din munţi, Luther a fost departe sprijinul omenesc şi îndepărtat de lauda lumii. În felul acesta a fost salvat de mândrie şi de încredere în sine care sunt provocate de succes.

Prin suferinţă şi umilire a fost pregătit din nou să urce în deplină siguranţă pe culmile ameţitoare pe care fusese adesea înălţat.

Ultimii ani ai vieţii lui Luther au fost marcaţi de ezitări şi tulburări, dar care nu umbresc această mareaţă lucrare pe care Dumnezeu a înfăptuit-o prin robul său.

Luther a murit în anul 1546, lăsând mişcarea luterană sub conducerea lui Melanchton.

Reforma a purtat în ea lumina necesară trezirii spirituale din veacurile care preced, întorcând privirea spre simplitatea creştinizmului primar aşa cum îl găsim în Cuvânt.

"Sola Scriptira, sola fide, sola graţia", sunt şi astăzi bazele adevărului.