Se spune că timpul vindecă orice rană. Acum ştiu că acest proverb străvechi evident că nu e adevărat. Au trecut deja şase ani de când am avortat pe cel de-al doilea dintre cei patru copii ai mei - şi tot nu reuşesc să vorbesc eliberată, fără să izbucnesc în plâns, despre ziua aceea cumplită. Rănile încă nu s-au vindecat. Simt durerea pierderii şi senzaţia de ruşine în aceeaşi măsură ca în acea dimineaţă de octombrie cu şase ani în urmă.

Am simţit un fior rece prin şira spinării, atunci când rezultatul testului de graviditate a confirmat temerile mele. O singură dată făcusem dragoste cu acel bărbat tară nici un fel de precauţii. El era cu 16 ani mai în vârstă decât mine şi relaţia noastră era caracterizată de o falsă dependenţă şi putea fi definită ca fiind oricum altfel decât bună.

La cei 25 de ani ai mei abia reuşeam să mă descurc în viaţă. Ca mamă necăsătorită a unui bebeluş, părăsisem oraşul natal pentru a trăi la Nashville, unde începusem o carieră în care eram bine plătită. Pe plan profesional succesul îmi surâdea şi, în final, m-am lăsat orbită de strălucirea lui.

Când închid ochii, reuşesc să-mi reamintesc acea săptămână cu o claritate tulburătoare. Văd încă înaintea mea parcul în care l-am întâlnit pe partenerul meu de atunci pentru a-i împărtăşi noutatea. N-am reuşit să rostesc cuvintele: "Sunt gravidă." I-am arătat pur şi simplu testul de graviditate şi am aşteptat ca el să spună ceva. Ştiam amândoi că primele sale cuvinte urmau să fie de natură critică.

Deşi îmi imaginasem răspunsul, prima lui reacţie a fost mai rea decât mă aşteptasem: "O să rezolvăm într-un fel - ai putea să plăteşti şi tu jumătate?"

Am început imediat să protestez: nu putea fi acesta singurul răspuns la problema "noastră"!

El însă a respins categoric orice discuţie despre vreo alternativă şi mi-a amintit că sarcina era în întregime problema "mea", numai şi numai a mea.

'Poţi să păstrezi copilul dacă vrei să faci pe virtuoasa, însă eu nu te voi ajuta în nici un fel să-l creşti. Categoric nu mă voi căsători cu tine şi în nici un caz nu voi contribui la întreţinerea copilului. Prefer să mă dau la fund şi să trăiesc ca un vagabond", mi-a explicat el pe şleau.

Am sunat-o pe singura persoană pe al cărei sfat mă puteam bizui. Apoi mi-am făcut bagajul şi mi-am luat fiica de trei ani în maşină şi am mers, timp de 11 ore, până într-un sat micuţ din Texas - căminul surorii mele în vârstă de 42 de ani.

Am discutat şi am plâns mult împreună în acel week-end. În final, sora mea mi-a prezentat posibilităţile:

Bineînţeles că aş putea să-mi cresc singură copilul, însă ce şanse as fi avut să găsesc vreodată un bărbat dispus să se căsătorească cu o mamă având doi copii de la doi taţi diferiţi?

Am discutat şi despre repercusiunile financiare în situaţia în care aş fi păstrat copilul. Decizia aceasta ar fi însemnat pierderea poziţiei mele bine plătite şi care impunea multe călătorii de serviciu în calitatea pe care o aveam, de vicepreşedinte al unei mici firme de construcţii. De asemenea eu nu încheiasem nici o asigurare de sănătate, iar să mă mut la părinţii mei era un lucru imposibil, fiindcă sănătatea lor era tot mai şubredă.

Am vorbit şi despre adopţie, însă eu mă simţeam deosebit de legată de fetiţa mea. Ştiam că dacă voi ţine o singură dată în braţe copilul care creştea în mine, nu-l voi mai lăsa niciodată.

În final, sora mea a concluzionat că un avort ar reprezenta alegerea cea mai bună şi mai logică.

Drumul spre casă a fost foarte lung şi greu. Mă frământa mereu gândul sinuciderii, prin provocarea unui accident pe autostradă, însă faptul că în acelaşi timp aş fi omorât-o şi pe fetita mea m-a determinat să mă abţin. Absurdul acestui gând continuă să mă lovească şi astăzi la fel ca şi atunci.

Ştiam că ceea ce plănuiam să fac era un păcat - era o crimă. Primisem împreună cu sora mea o educaţie baptistă foarte rigidă. Valorile creştine îmi erau la fel de proprii ca şi accentul meu de exemplu.

Am încercat să caut ajutor în biserică. Când în dimineaţa următoare am plecat la serviciu, am încetinit viteza maşinii în timp ce treceam pe lângă un şir de biserici. Ştiam că nu trebuie decât să merg până la uşă şi să vorbesc despre intenţiile mele şi aş fi fost primită şi sfătuită cu multă dragoste, însă un amestec de orgoliu şi ruşine m-a determinat să nu opresc şi să merg mai departe.

În urma deciziei luate, mi-am împietrit inima şi am întors spatele lui Dumnezeu. După părerea mea, faptul că rămăsesem gravidă era o pedeapsă pentru păcatul în care trăiam. Nu-mi puteam imagina că Dumnezeu îmi vrea binele sau că-L interesează viitorul meu.

Tatăl copilului s-a ocupat de toate aranjamentele pentru avort. Folosindu-se de "Paginile aurii", a sunat la diferite clinici şi cabinete ginecologice, întrebând pur şi simplu dacă practică întreruperi de sarcină. Mai târziu mi-a povestit cum aproape de fiecare dată auzea cum la capătul celălalt este trântit receptorul în furcă, în final o centralistă iritată i-a dat numărul unei clinici din Nashville care se ocupa cu aşa ceva.

Într-o marţi dimineaţa am ajuns la acea clinică micuţă şi discretă. Cu ochii scăldaţi în lacrimi, am completat formularele care mi-au fost întinse,

Asistenta mi-a făcut un test de urină, care a reconfirmat faptul că eram gravidă. Cu rezultatul pozitiv, am fost trimisă în biroul directoarei. Felul ei prietenos şi sensibil de a fi m-a uimit: mă aşteptasem de fapt să întâlnesc un monstru.

Văzându-mi faţa plânsă, mi-a spus că nu sunt obligată să suport "operaţia", în cazul în care aveam dubii sau temeri. Am murmurat că nu am nici o posibilitate de alegere. Atunci mi-a explicat procedura: legea statului Tennessee cerea o perioadă de aşteptare de 48 de ore. Aşadar "operaţia" mea era prevăzută să aibă loc abia joi dimineaţa.

Puteam alege între două feluri de anestezice. Pentru 500 de dolari aş fi primit o doză puternică de valium; în schimb 50 de dolari doar m-ar fi făcut să cad într-un fel de moţăiala. Foarte galant, partenerul meu s-a oferit să plătească el cei 50 de dolari.

Clinica nu accepta cecuri personale, ci doar cărţi de credit. Pe extrasul întocmit, plata figura ca fiind pentru "prestaţie medicală". Definiţia dură, dar potrivită, de "avort" era evitată.

Când am revenit joi dimineaţa, eram complet ameţită. Abia am putut coborî din maşină. Lacrimile mi se prelingeau peste faţă, în timp ce-l imploram fără încetare pe prietenul meu să caute o altă soluţie. Trebuia oare să mă confrunt cu o astfel de experienţă? Chiar nu exista nici o cale să păstrez copilul? A negat.

Din clipa aceea am ştiut că nu voi mai cunoaşte niciodată ce înseamnă inocenţa sau nevinovăţia. Din acea zi am devenit o altă persoană. Lacrimile mi se uscaseră.

Fusese o zi ireală. Am decis să rezolv totul cu o distanţare totală. Mi s-a spus să rămân în sala de aşteptare până când voi fi chemată.

O funcţionară mi-a pus apoi câteva întrebări, rugându-mă să semnez un formular şi m-a trimis înapoi în sala de aşteptare. Avea o faţă destinsă şi era foarte prietenoasă.

Iată-mă aşteptând împreună cu alte douăsprezece femei de vârsta mea. Mai pot şi astăzi vedea limpede în faţa mea fiecare din feţele lor. Câteva din ele aleseseră varianta de anesteziere mai puţin costisitoare. După administrarea anestezicului trebuia să aşteptăm 30 de minute pentru a-şi face efectul.

Aşa cum într-un film de duzină condamnaţii se întreabă unul pe altul: "De ce eşti aici?", fiecare dintre ele a început să povestească de ce era acolo. Una din femei era deja la al cincilea avort. Ea povestea că purtarea unei sarcini i-ar pune în pericol viaţa. Fiind cea mai experimentată din grup, ne-a explicat că întreaga operaţie nu e mare lucru.

O altă femeie era căsătorită şi încă studentă. Ea şi soţul ei se gândiseră să aibă copii - dar nu înainte de a fi găsit un loc de muncă, de a începe o carieră şi a fi cumpărat o casă. Era o hotărâre "logică". Un bebeluş n-ar face decât să le complice viaţa.

O altă tânără abia începuse să studieze. Părinţii ar fi omorât-o dacă ar fi aflat că e gravidă. Venise acolo împreună cu o prietenă.

Eu n-am povestit nimic.

Am fost a treia căreia i s-a făcut injecţia anestezică. În timp ce aşteptam, am auzit-o pe prima fată ţipând. Am văzut-o apoi ieşind în goană din sala de tratament, hohotind de plâns, îmbrăcată doar în halatul ei de casă. Mai târziu, după ce o angajată a liniştit-o şi a condus-o înapoi pe masa de operaţie, am auzit un strigăt trist, urmat de sughiţuri.

A urmat rândul meu. O infirmieră m-a invitat să mă întind pe masă. Eram nervoasă, simţeam că mi-e frig şi tremuram din tot corpul. M-a acoperit cu o pătură caldă şi mi-a şoptit ceva liniştitor, în timp ce-mi înfigea acul în braţ.

"Faceţi cumva să adorm", am implorat-o eu. Mi-a explicat că nu voi adormi complet, însă mă voi simţi relaxată. Minţea.

Medicul s-a aşezat şi a început să lucreze mecanic cu pompa de vacuum, îmi amintesc şi acum faţa lui insensibilă. Nu-l interesa câtuşi de puţin cum mă simţeam eu. Era evident că nici nu mai conştientiza ceea ce făcea sau reuşise să-şi reprime cu succes orice sentiment.

Simţeam zgomotul pompei şi al absorbţiei în clipa în care copilul a fost aspirat din pântecele meu. Mai târziu, am fost dusă într-o încăpere unde se aflau celelalte temei, care deja trecuseră prin acest calvar. Nu voi uita niciodată plânsul si gemetele pe care le-am auzit acolo.

Studenta era întinsă alături. Când şi-a întors faţa spre mine, părea că întreaga ei suflare o părăsise. Eram conştientă de faptul că şi eu arătam la fel. I-am întins mâna şi ca mi-a prins-o. Am rămas astfel în tăcere, unite prin mâinile noastre şi prin experienţa comună pe care o trăisem, până când ni s-a spus că ne putem îmbrăca şi pleca acasă.

Timp de şase ani m-am rugat neîncetat, cerându-mi iertare. Ştiu că Dumnezeu, în îndurarea Sa, a pregătit de mult timp această iertare, însă cu toate acestea eu însămi nu m-am putut ierta niciodată.

Am ezitat să-mi predau din nou viaţa în mâna Lui, aducând ca motiv păcatul meu de neiertat. Când mă aflam într-o biserică mă condamnam în permanenţă. Credeam că toţi credincioşii de acolo mă vor evita, în clipa în care vor afla ce făcusem.

Într-un final, mulţumită dragostei şi răbdării soţului credincios pe care Dumnezeu mi l-a dăruit, am început să văd din nou lumina. Am putut încet-încet să înţeleg dragostea şi iertarea lui Dumnezeu. Doream să mă încred în Cuvântul Său şi să-mi orientez viaţa în funcţie de El.

Cu toate acestea, mi-a rămas gustul acela amar al trădării. Concepţia conform căreia avortul nu este decât o simplă intervenţie ambulatorie şi depinde numai de dreptul femeii asupra trupului ei, este o sfidare a realităţii.
Se vorbeşte foarte rar despre consecinţele pe termen lung ale unui avort; despre faptul că niciodată nu mai poate fi consultat un medic fără a fi răscolită din nou conştiinţa; sau despre permanenta auto-pedepsire inconştientă; despre crizele depresive; despre refugiul în uitare cu ajutorul alcoolului sau despre experienţa întâlnirii unui cuplu care nu poate avea copii şi care de mulţi ani tânjeşte şi luptă să aibă măcar unul - ştiind că, prin posibilitatea adopţiei, i s-ar putea face o bucurie de nedescris. Câtă suferinţă s-ar putea evita în felul acesta!

Alexandra