Ucenicii lui Isus era pe mare prinsi intr-o furtuna teribila. Vanturile care se rostogoleau pe suprafata lacului din diferitele parti ale vaii "aruncau valurile in corabie", astfel incat mai-mai ca se umplea corabia. Corabioara era "acoperita de valuri", azvarlita incoace si incolo ca o jucarie. Ucenicii nu mai stiau cum s-o scoata la capat pentru ca nici cu ajutorul panzelor, nici cu vasla nu-si puteau croi drum prin furtuna. Valurile se spargeau de corabioara lovind-o pana ce era gata-gata sa o sfarame. Pieirea parea sa fie singurul lucru care le mai statea inainte, cand si-au amintit de Domnul. Unde era El? In mijlocul tumultului, El dormea tacut "la carma pe capatai" in partea dinapoi a corabioarei. Atunci "ucenicii L-au desteptat si I-au zis: 'Invatatorule, nu-Ti pasa ca pierim?' El S-a sculat, a certat vantul si a zis marii: 'Taci! Fara gura!' Vantul a stat si s-a facut o liniste mare. Apoi le-a zis: 'Pentru ce sunteti asa de fricosi? Tot n-aveti credinta?'" (Marcu 4:38-40)
Cand citim intamplarea nu putem sa nu ne miram de reprosul pe care i L-au adresat ei lui Isus: "Invatatorule, nu-Ti pasa ca pierim? Esti asa de nepasator fatza de noi ca poti dormi linistit in vreme ce noi suntem gata-gata sa fim inghititi de valuri? Asa grija ai Tu de cei care au lasat totul ca sa Te urmeze?' Ei se gandeau doar la ei insisi si nu s-au oprit o clipa sa ia in socoteala faptul ca El era in corabioara cu ei. In teama lor necredincioasa, ei nu s-au gandit ca daca corabioara se va scufunda cu ei - daca acest lucru ar fi fost cumva posibil - s-ar fi inecat si El.
Daca ei ar fi ingaduit acestui gand sa le vina in minte, n-ar mai fi rostit reprosul egoist pe care I L-au adresat Domnului si temerile lor s-ar fi linistit; pentru ca Acela care a facut marea si care era Stapanul ei de drept, care "umbla in furtuna si vartej" (Naum 1:3), nu putea pieri in valurile agitate. Astfel, simplu fapt ca Isus era in corabie era cea mai sigura protectie pe care o puteau avea ei. Era mai multa siguranta cu El in furtuna, decat fara El pe o mare calma.
Nu este aceasta o invatatura pentru noi? De cate ori, cand oamenii sunt in stramtorare si suferinta - cand apele aproape i-au coplesit si au trecut peste sufletele lor, - ei intreaba: "De ce suferim atat? Ne-a uitat Dumnezeu? Nu-I pasa Stapanului de necazul nostru?" O, de atatea ori a fost indurerat Domnul de astfel de cuvinte egoiste, de reprosuri lipsite de credinta din partea acelora care poarta Numele Sau!
Dar care era adevarul in aceasta intamplare? De fapt Domnul trecea prin acelasi pericol cu ei, si desi lor li se parea ca doarme si ca este indiferent la soarta lor, El suferea la fel de mult ca ei. Ascultati cuvintele adevarului vesnic: "Nu te teme de nimic, caci Eu te izbavesc, te chem pe nume, esti al Meu. Daca vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine si raurile nu te vor ineca; daca vei merge prin foc, nu te va arde si flacara nu te va aprinde. Caci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tau, Sfantul lui Israel, Mantuitorul tau!... De aceea, pentru ca ai pret in ochii Mei, pentru ca esti pretuit si te iubesc, dau oameni pentru tine si popoare pentru viata ta. Nu te teme de nimic, caci Eu sunt cu tine." (Isaia 43:2-5)
Crezi ca aceasta fagaduinta este doar pentru cei care au incredere desavarsita in Dumnezeu, dar ca tu esti prea nevrednic ca s-o aplici in cazul tau? Nu este asa. Aminteste-ti de ucenicii din corabioara; temerile lor au inecat credinta lor slaba si cu toate acestea Domnul era cu ei. Fagaduinta Lui este ca El va fi cu noi; ba nu, El este cu noi. "Daca suntem necredinciosi, totusi El ramane credincios, caci nu Se poate tagadui singur." (2 Timotei 2:13). Tocmai cunoasterea acestei credinciosii a Lui naste credinta in noi.
Cititi de asemenea cuvintele despre prezenta Domnului cu poporul Sau in trecut si amintiti-va ca El este "acelasi ieri si azi si in veci". "In toate necazurile lor, El a fost chinuit si Ingerul prezentei Sale i-a mantuit; in dragostea si indurarea Lui i-a rascumparat si i-a sprijinit si i-a purtat in toate zilele din vechime" (Isaia 63:9; King James Version). "Nimeni nu este ca Dumnezeul lui Israel, El trece pe ceruri ca sa-ti vina in ajutor, trece cu maretie pe nori. Dumnezeul cel vesnic este un loc de adapost si in bratele Lui cele vesnice este un loc de scapare." (Deuteronom 33:26,27)
"Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu, Israele: 'Soarta mea este ascunsa dinaintea Domnului si dreptul meu este trecut cu vederea inaintea Dumnezeului meu?' Nu stii? N-ai auzit? Dumnezeul cel vesnic, Domnul a facut marginile pamantului. El nu oboseste, nici nu osteneste; priceperea Lui nu poate fi pastrata. El da tarie celui obosit si mareste puterea celui ce cade in lesin" (Isaia 40:27-29). Totusi, omul firav, care nu poate vedea un moment inaintea lui si care poate percepe doar partea cea mai insignifianta din prezenta Domnului, indrazneste sa murmure impotriva Lui, pentru ca nu poate intelege purtarea Lui cu el.
Nu exista un om bolnav fara ca Isus sa nu stie acest lucru. "Caci El stie din ce suntem facuti, isi aduce aminte ca suntem tarana" Psalm 103:14). Nu numai ca El stie, dar Lui Ii pasa. "Aruncati asupra Lui toate ingrijorarile voastre, caci El Insusi ingrijeste de voi" (1 Petru 5:7). Nu numai ca El cunoaste necazul nostru, intrucat il vede, ci de fapt El il impartaseste cu noi. El a luat natura nostra, fiind facut in toate lucrurile asemenea fratilor Sai. Astfel El a stabilit legatura dintre noi si El, asa ca orice ne afecteaza pe noi, Il afecteaza si pe El.
Deci cum putem noi murmura si cum putem sa ne plangem? Cum putem noi sa ne ingrijoram si sa fim nelinistiti pentru viitor? Nu este Domnul in corabie cu noi? Nu imparte El cu noi pericolul in care ne aflam? Credem noi asigurarea din Cuvantul Sau? Atunci cum putem sa risipim timpul, plangandu-ne singuri de mila? A face astfel - a murmura din cauza vietii noastre grele, sau a ne mira de ce sunt ingaduite sa vina asupra noastra asemenea incercari - inseamna a nu crede cuvintele Domnului: "Eu sunt cu tine! Eu nu te voi uita, nu te voi parasi!"
Si atunci nu numai ca temerile noastre egoiste vor fi uitate la gandul ca Isus impartaseste necazul nostru, dar ne putem bucura in mijlocul furtunii, stiind ca El nu poate pieri, si ca urmare, deoarece El este cu noi, noi nu putem pieri. Chiar daca ar veni moartea, nu trebuie ca lucrul acesta sa ne zguduie credinta, pentru ca El a murit si chiar prin acest fapt a biruit moartea. Chiar si in aceasta ne putem bucura. "Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau stramtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de imbracaminte, sau primejdia sau sabia?... Totusi in toate aceste lucruri noi suntem mai mult decat biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Caci sunt bine incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici inaltimea, nici adancimea, nici o alta faptura, nu vor fi in stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, care este in Isus Hristos, Domnul nostru." (Romani 8:35-39)
"Dumnezeu este adapostul si sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseste niciodata in nevoi. De aceea nu ne temem, chiar daca s-ar zgudui pamantul si s-ar clatina muntii in inima marilor. Chiar daca ar urla si ar spumega valurile marii si s-ar ridica pana acolo de sa se cutremure muntii" (Psalmul 46:1,2). Oricare ar fi pericolul, oricat de naprasnica furtuna, noi putem ramane calmi avand increderea ca Acela care domneste peste toate lucrurile este cu noi, asa ca putem spune cu incredere: "Iata, Dumnezeu este izbavirea mea, voi fi plin de incredere si nu ma voi teme de nimic; caci Domnul Dumnezeu este taria mea si pricina laudelor mele." (Isaia 12:2).

Este mai multa siguranta cu El in furtuna, decat fara El intr-o situatie calma.