Pentru a putea interpreta în mod corect sensul cuvântului Ghilgal, trebuie să înţelegem principiul primei lui menţionări în Scriptură. Din Iosua 5.9 (cea mai clară şi prima referire la semnificaţia acestuia) aflăm că Ghilgal, ca nume de loc, înseamnă "îndepărtare". Citind de la vers. 2 până la 9, aflăm că generaţia copiilor lui Israel care ieşiseră din Egipt fuseseră cu toţii tăiaţi împrejur, dar generaţia celor care se născuseră în pustie nu fuseseră tăiaţi împrejur. Această generaţie din urmă intra acum în Canaan. În curând ei aveau să intre în stăpânirea moştenirii lor. Aşadar carnea cea veche trebuie "îndepărtată"; ocara Egiptului trebuie ridicată sau îndepărtată de la ei, astfel ca ei să se întoarcă spre o viaţă nouă, căci semnificaţia tăierii împrejur, aşa cum ne este ea descoperită în Noul Testament, este "dezbrăcarea de trupul cărnii" (Coloseni 2.11, ASV).

   Cine recunoaşte cu adevărat ce este carnea? Cine înţelege ce înseamnă darea la o parte a cărnii? Mulţi socotesc că biruinţa asupra păcatului este pecetea desăvârşirii. Însă ei nu ştiu că tocmai carnea este cea care păcătuieşte! Potrivit Scripturii "carnea" este condamnată de Dumnezeu. Este ceea ce Dumnezeu urăşte cel mai mult. Carnea este tot ceea ce am căpătat prin naştere: "Ce este născut din carne este carne" (Ioan 3.6). Tot ceea ce am căpătat prin naştere este din carne şi nu include numai păcatul, necurăţia şi stricăciunea, ci şi bunătatea naturală, înzestrarea naturală, râvna, înţelepciunea şi puterea. Cea mai grea lecţie pe care trebuie să o înveţe un credincios în viaţa sa este aceea de a-şi cunoaşte propria carne. Creştinul trebuie să treacă prin tot felul de căderi şi pierderi înainte de a ajunge să-şi cunoască carnea.

   Ceea ce împiedică cel mai mult înaintarea unui credincios în viaţa spirituală şi în lucrare este carnea sa. El nu este conştient de chemarea lui Dumnezeu de a se lepăda în întregime de carnea sa. Îşi închipuie că părăsirea păcatelor este îndeajuns. Nu ştie că Dumnezeu urăşte la fel de mult capacităţile sale, râvna, şi înţelepciunea sa aduse în lucrarea Lui, precum şi propria sa bunătate şi putere în viaţa spirituală. Tot ceea ce socotim ca fiind bun potrivit cărnii, tot ceea ce plănuim şi aranjăm într-un mod ingenios prin mijloacele ei sunt lucruri de care trebuie să ne lepădăm, să le dăm morţii şi să le lăsăm să treacă prin judecata lui Dumnezeu. Domnul nu are nevoie de ajutorul cărnii, nici în viaţa spirituală şi nici în lucrarea spirituală.

   Aşadar, Ghilgal, în timpul lui Iosua, a fost locul în care carnea lor - trupul fizic - a fost tăiată şi judecată. Pentru credinciosul de astăzi acesta este locul în care carnea trebuie judecată de lumina pe care Dumnezeu ne-o dă. Dumnezeu spune că ea trebuie dată la o parte; să ne alăturăm Lui. El spune că trebuie răstignită; să fim dintre aceia cu inima tăiată împrejur. În umblarea noastră spirituală şi noi trebuie să începem de la Ghilgal, lepădându-ne de carne. Vă rog însă să reţineţi că nu se specifică cât de mult trebuie să îndepărtăm din carne; carnea noastră trebuie judecată, asta-i tot ce ne spune Cuvântul. Cea mai des întâlnită greşeală este aceea că se caută râvna şi faptele bune, dar se trece cu vederea lepădarea de carne. Cel mai important pentru cineva este însă să judece carnea aşa cum Dumnezeu a judecat-o.

   Din propria experienţă cu Domnul pot spune că cea mai înaltă manifestare a vieţii spirituale nu este nici naşterea din nou, nici sfinţirea, nici desăvârşirea, nici biruinţa asupra păcatului şi nici puterea. Dimpotrivă, este lepădarea de carne - care este atât scopul, cât şi calea spre o viaţă spirituală. Cei care nu au început cu Ghilgalul nu au început cu adevărat umblarea lor spirituală. Cei care nu învaţă să se lepede de carne nu ştiu ce este adevărata viaţă spirituală. Astfel de persoane pot fi pline de râvnă în fapte bune, făcând cu bucurie ceea ce fac, dar nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce înseamnă viaţa spirituală.