Anii trec…şi nu se mai intorc.Nu de mult am rostit pentru prima dată ¨mamă¨.Apoi după cîtiva ani zburdalnici de fericire, ani fără griji, ani de puritate şi nevinovăţie copilărească, am păşit pragul unei şcoli, pragul unei vieţi noi, necunoscute nouă. Atunci am simţit pentru prima oară că începem să creştem, am început să vedem că viaţa nu este aşa cum o credeam cu cîteva zile în urmâ, şi cu fiecare cuvînt ascuţit, rostit de un coleg sau un învăţător am început să pierdem cîte o clipă de fericire acumulată pînă aici.Dar cu un entuziasm copilăresc ne-am gîndit: Voi creşte mare şi voi fi fericit...şi am crescut,dar cu anii am pierdut tot mai multe clipe de fericire.Şi acum, cînd sîntem mari, aşa cum ne-am dorit odată,amintindu-ne de acele vremuri depărtate,mereu scăpăm cîte o lacrimă şi rostim cu tristeţe: Ce fericit eram... Apoi ne încurajăm cu gîndul că nu totul este pierdut, că mai avem timp, şi încercăm cu toate puterile să găsim un ţărm al fericirii.
Vor trece ani, iar noi, obosiţi de a mai căuta, ne vom da seama că fericirea a fost atît de aproape.În fiecare firicel de iarbă ce răsare, în zîmbetul unui copil, în fiecare apus şi răsărit de soare, în ciripitul unei vrăbii era o mică bucurie. Cît de fericiţi am fost cînd am auzit un dulce "te iubesc" şi cînd am rostit un "iartă-mă" sincer.Dar noi am trecut pe lîngă toate acestea indiferenţi, căutînd acel îndepărtat ţărm al fericirii.
Bucuraţi-vă că trăiţi, bucuraţi-vă pentru orice zi nouă, pentru fiecare floare ce înfloreşte, bucuraţi-vă că iubiţi şi că sînteţi iubiţi.Fericirea este atît de aproape,trebuie doar să încercăm s-o vedem în orice.