Depresia la tinerii creştini

   Poate ca multi dintre dumneavoastra veti fi contrariati si deranjati ca am facut aceasta asociere intre depresie si crestini. Inainte sa va refugiati in fuga de realitate si sa afirmati fara nici un temei ca depresia nu poate exista la un crestin, incercati sa cititi tot ce am de spus si apoi sa trageti o concluzie justa. Ca si completare, un om care are un cuvant greu de spus, respectiv fratele Luigi Mitoi, are chiar pe acest site o predica intitulata " Depresia, instrumentul diavolului".

   Eseul meu se vrea un semnal de alarma.

   Si vreau sa va confrunt cu realitatea, oricat de neplacuta este ea. Este foarte usor sa ne ascundem sub declaratii false, religioase, si sa negam ca in ziua de azi, tot mai multi dintre noi se confrunta cu asa ceva. Cu acelasi Dumnezeu, a carui puterea este si azi aceeasi, a carui dreapta este la fel de puternica si azi, tot mai multi crestini cad prada depresiei si mai ales tinerii.

   Sunt tanara si cunosc multi tineri. Un numar ingrijorator dintre ei se confrunta cu o lupta disperata si singur: cu depresia. Crestinii mai mult, sau mai putin puternici, isi plang ranile si se tarasc zi de zi intr-o lupta fara izbanda cu aceasta stare care îi vlaguieste de tot si îi chinuie intr-un mod cumplit. Dintre toti tinerii pe care îi cunosc nu pot fi aproape decat cu o fata, prietene din copilarie, impreuna cu care asistam ingrozite la decimarea tinerilor din biserici, victime sigure a tot mai multe pacate, boli, curente. Am asistat mult timp si ne simteam ori anormale ca nu ne integram curentului, ori privilegiate ca putem vedea cu alti ochi adevarata realitate. Am asistat pana cand ne- a doborat si pe noi. Ba una, ba alta. Asa am luat cunostinta prima data si cu depresia.

   In ceea ce ma priveste, fiind cadru medical, starea era atat de insuportabila incat am incercat sa iau un tratament medicamentos pentru aceasta. Dar m-am oprit la timp pentru ca am inteles ca este o boala a sufletului care nu se poate trata cu medicamente. Pe baza propriilor lupte si suferinte, si pe baza ranilor tinerilor pe care îi cunosc, vreau sa fac un tablou cat se poate de realist al starii tinerilor din bisericile de azi.

   Ca si tineri, traim intr-o era a vitezei si a presiunilor de tot felul. Altele, mult mai rafinate si mai viclean ascunse decat cele cu care s-au confruntat parintii nostri. Venim dintr-o era a comunismului in care aveam cu portia crestinism, pe ascuns, si am asistat si la rusinoase tradari ale propriilor frati sub presiunile temutei securitati. Am crescut insa si cu un cult deosebit al numelor grele din vremurile acelea: Wrumbrandt, Ton, Ionaid etc adevarati slujitori si lumini intr-o epoca a intunericului. Astfel, adevarata baza pe care o avem fiecare dintre tinerii de azi, este ceea ce s-a sadit acasa si s-a strecurat de sub aspra supraveghere a epocii apuse. Dupa anul 1989, un val de noutati la care doar visam au navalit si ne-au naucit. Ne-au prins in plasa lor toate modernismele religioase, timpul liber a devenit tot mai putin, ocupati fiind cu tot ce era nou si " must have". Cu o baza religioasa destul de precara, lipsiti de pietre de aducere aminte din familiile noastre, acest val de dupa 1989 a facut ravagii imense intre tineri. Ne-a suflat, ne-a imprastiat si ne-a spulberat ca pe niste frunze toamna...

   Dupa ce a mai trecut furia noului curent, fiecare se regaseste singur, pe acolo pe unde noul vant l-a imprastiat. Multi, departe de familii, singuri in tari straine in cautarea unui trai mai bun... Fara prieteni, fara sprijin, muncind pentru mai nimic, tratati cu ostilitate si raceala in imensele biserici ale strainatatii, unde nimeni nu te intreaba nimic. Daca Daniel si tovarasii sai au fost luati cu forta robi, noi ne ducem de bunavoie, fara insa sa avem temelia credintei lui Daniel.

   Altii, ramasi in tara, sunt prinsi in cursa serviciilor peste program, in week-end-uri pentru a face fata noilor cerinte finaciare si vietii din ce in ce mai aspre din tara. Toata saptamana alergam epuizati pentru a ne castiga painea si pentru a face ceva... orice, sa reusim sa avem o casa, oricat de mica, dar sa fie casa noastra. Daca parintii nostri primeau case de la stat, noi trebuie sa asistam la niste preturi ametitoare a celor mai infecte garsoniere.Toate acestea ne arunca intr-o cursa grozava: cheltuirea mai mult decat aveam si creditele din ce e in ce mai ademenitoare ale bancilor. Iar plata creditelor necesita munca pana la istovire. Dupa o astfel de saptamana, vine duminca, poate unica zi libera, in care prea putini reusesc sa se scoale dimineata ca sa ajunga la biserica. Unii, ori ajung dimineata - dar mai tarziu, dupa ora de rugaciune, altii ajung doar dupa amiaza, lipsiti de vlaga, mecanic, gandindu-se deja la noua saptamana care îi asteapta, la cunsotintele facute pe messenger, la ultimile filme, sau la ultima prietenie care le-a frant inima, la ultima deceptie... amoroasa.

   Unii dintre noi, tanjim poate dupa cheile unui BMW pe care tanarul de alaturi le leagana neglijent si distrat in timpul predicii, sau ne sangereaza inima cand vedem cum baiatul X are atata success la fete si tot trimite biletele si s.m.s. –uri in timpul aceleiasi predici...

   Practic, suntem intre noi, saracii care tanjesc dupa tot ce au ceilalti si intra in datorii nebunesti pentru a reusi sa tina pasul cu ei, cu bogatii, sau copiii de bani gata, care vin la biserica dornici sa afiseze ultimul costum cumparat de la Stefanel, sau cheile masinii cumparate de tata la majorat.

   Unii dintre noi, mergem la biserica pentru a vedea ce fete sau baieti mai sunt pe acolo si cum am putea incepe o relatie ( poate a zecea...), altii pentru ca "ne-a intrat in inertie", altii pentru ca ne place sa iesim in evidenta cu ultimul cantec de rock crestin, altii pentru ca avem acolo propria " gasca"cu care ne intalnim si mai schimbam o vorba, un sms, un film...

   Dntre toti acestia, paradoxal, foarte multi ajung la depresii. Veti spune repede ca e si normal asa, nu au o relatie reala cu Dumnezeu. Dar stiti care este paradoxul? Cei mai deprimati sunt cei care tanjesc dupa o altfel de viata. Sunt unii care nu se pot integra, sunt din ce in ce mai putini, dar, desi fac aproape aceleasi lucruri ca ceilalti, totusi tanjesc dupa altceva, dupa adevaratA relatie cu Dumnezeu, dupa sfintenie. Dar sunt atat de jos, atat de subjugati, atat de legati, si atat de ignoranti, incat nu mai stiu cum sa traiasca asa. Aceasta categorie de tineri reprezintă subiectul eseului meu. Cea mai periculoasa categorie, cea mai expusa...Cei care nu sunt nici in toatalitate compromisi, sau lumesti ( pentru ca inca mai au ramasite de cuget si de amintiri a adevaratei credinte), dar nici sfinti si puternici pe temelia lui Hristos. Datorita ramasitei de cuget ramase, in ei inca se mai da o lupta. Fiecare infrangere îi arunca in cele mai crunte depresii; fiecare constientizare a propriei vieti ieftine si a neputintelor, îi deprima si îi arunca mai jos... Stiu dupa ce tanjeste sufletul din ei, dar nu au puterea si cunostintele necesare sa se smulga, sa fie contra curentului si sa se mentina asa. Schiopateaza de ambele picioare, si cand realizeaza asta, îi dezgusta pana la depresie, dar nu stiu sa se remedieze. Se agata de lucruri care cred ca le pot aduce un nou inceput, dar cad, apoi, ca unii care stau pe nisipuri miscatoare, cad mai adanc... Nu au in trecut si nici in familiile lor, pietre de aducere aminte de care sa se agate, din care sa se hranesca, au constinte vagi dupa Dumnezeu. Si ce este si mai trist, nimeni, dar nimeni, nu le aude strigatul. Sfarsesc prin a cadea prada depresiei, datorita vietii duale, fara satisfacatie, nici cu lumea, nici cu Dumnezeu. Nu se mai duc la adunare, devin din ce in ce mai coplesiti si mai singuratici, victime sigure pentru demonul sexualitatii, pornografiei, apostaziei, cad din comporomis in compromis, din ce in ce mai jos...

   Sunt oameni foarte raniti, debusolati, frustrati, al caror strigat mut nu il aude nimeni.

   Sunt robi de care nu se mai intereseaza nimeni.

   Timpul este prea scurt, traim in secolul vitezei si al banului, nu mai are nimeni timp sa se uite la tineri si sa îi inteleaga, sa îi invete cum sa se apropie de Dumnezeu, sa îi ridice...

   Inima slujitorilor lui Dumnezeu nu mai arde pentru tineri, viitorul bisericii. Cine se uita la noi, ne judeca pentru starea si impietrirea in care suntem...

   Ca si o concluzie  ( sunt atat de multe de spus pe tema asta!) as vrea sa pun o intrebare generatiei parintilor nostril:

   CE NE-ATI INVATAT? DE CE NU NE-ATI DAT PIETRE DE ADUCERE AMINTE? DE CE NU V-A PASAT MAI MULT DE NOI? DE CE NU VA PASA NICI MACAR ACUM DE NOI? OARE NU MAI ARE DUMNEZEU PE NIMENI CARE SA SE PUNA LA DISPOZITIA LUI SI SA SE APUCE DE LUCRU LA ACEASTA MARE GRAMADA DE DARAMATURI ?

   Sincer, sunt una dintre cei care sufera enorm, care intelege foarte clar cauzele acestei stari a tineretului de azi, dar care are prea puţină putere ca sa se mai ridice de unde este, prea inspaimantata ca nu are nimic de care sa se agate, victima a neputintei, a neiertarii de sine si a depresiei.

   Una din dorintele mele fierbinti este sa Îl regasesc pe Dumnezeul cel viu si sa vad caci Dumnezeu se uita cu indurare catre tinerii de azi si scoate slujitori intelepti care sa ne ajute sa iesim de unde suntem.

  Sa ne fie exemple, calauze spre Dumnezeu, sfatuitori si invatatori. Ma doare enorm cand vad cati dintre noi ( si aceasta este doar ce cunosc eu!) ne luptam risipiti, cu stari foarte grele, toţi cei care suntem doboarati si ne aflam prada depresiilor... singuri... fara sa intrebe nimeni de noi, fara sa arda nimeni de dragoste pentru sufletele noastre.

   Nu stiu cui se adreseaza aceste eseu. Este poate un strigat catre Dumnezeu in primul rând; restul... nu cred ca îi mai pasa nimanui... de nimic si de nimeni... suntem niste robi ai acestor vremuri... Urasc cu toata inima mea aceste vremuri si starea bisericilor ... dar nu am putere nici pentru mine sa ma mai ridic... pot doar plange, pot striga si pot scrie... atata e tot ce mi-a mai ramas...

   Doamne, ajuta-ma sa Te cunosc asa cum esti Tu; stiu ca esti datator de viata, suntem o rusine... SUNTEM lipsiti de bucurie, de pace, de vlaga, robi ai multor pacate si neputinte... slujitori ai unui Dumnezue viu? Mi- e rusine, Doamne, dar puterea mea este inexistenta... am obosit de tot...