Să deosebesc binele şi răul…

Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceeia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul. Evrei 5, 13.14

Când sunt singur acasă, mă duc la magazin, cumpăr cutii cu semipreparate şi gata masa! Trebuie doar să le bag în cuptorul cu microunde, să apăs butoanele corespunzător minutelor şi temperaturii din indicaţii şi să îmi pun şerveţelul la gât. Mănânc igienic, din aceeaşi cutie, cu tacâmuri de plastic şi după ce am terminat, arunc ambalajul, fără să-mi mai bat capul cu spălatul vaselor. Semipreparatele sunt moi, numai bune de molfăit cu dantura noastră şi ea tot „semi-”, stricată de zahăr şi coloranţi, de supe sintetice „cu gust de găină” şi găini cu miros natural de târtiţă, stătute cu lunile prin vitrinile frigorifice.
Ne-am obişnuit la fel şi pe plan spiritual: hrană semipreparată. Pastorul doar deschide conserva, încălzeşte puţin atmosfera cu câte o glumă şi... gata hrana. Nu prea tare, să nu strice stomacurile sau dinţii enoriaşilor obişnuiti cu lăptic. Probabil că nu peste tot se întâmplă aşa dar e o tendinţă generală puternică în această direcţie. Pavel, bucătarul şef, ar dori să gătească ceva deosebit, ca pentru oameni maturi ce consumă hrană tare, oameni care întrebuinţează discernământul, judecata, şi ca atare reuşesc să digere intelectual. Dar ce te faci cu maturii care, deşi nu mai au măselele de minte, au şi acum dinţi de lapte? Cum să le dai bucatele Christice consistente, când toată viaţa lor au supt doar laptele „adevărurilor începătoare”?
Obişnuinţa este a doua natură şi mai ales în domeniul alimentar... Mămăliga cu brânză a copilăriei este pomenită până la adânci bătrâneţi. Toate bistrourile fine ale Parisului şi toate cuccinele cu pizze italiene, morun în aspic şi pateuri „de fois gras”... nu ne vor scoate din cap ideea fixă: „Ce bună era, păi ăştia nu ştiu să trăiască”... Mexicanii mănâncă foarte piperat dar lor li se pare normal – obişnuinţa. Coreenii mănâncă extrem de sărat, potroacă, dar li se pare normal – obişnuinţa. Psihologii spun că obiceiurile alimentare sunt fixate în personalitatea noastră în aşa fel încât devin parte din eu, a doua natură. Iar versetul biblic citat mai sus, ne spune şi care este hrana care ne provoacă alergie: „cuvântul despre neprihănire”. Numai la gândul acesta, că ni se cere să fim neprihăniţi, icnim, ne vine să vomităm: „aoleu, asta-i prea de tot, e fanatism, sectarism, păi fără păcat nu poate nimeni...” Pare a fi o hrană prea tare.

Muieţi-is posmagii?
Spre deosebire de copii pentru care laptele este alimentul ideal, maturii au nevoie de hrană tare, diversificată, conţinând toate cele patru categorii de nutrienţi: proteine, glucide, lipide, hidraţi de carbon plus fibre vegetale şi oligoelemente. La începutul explorării spaţiului cosmic, se credea că astronauţii vor consuma doar câteva pilule superconcentrate, fără să mai fie deranjaţi de probleme fiziologice specifice, complicate la extrem în condiţiile imponderabilităţii. Dar şi-au dat seama la timp de riscurile mult mai mari la care este expusă sănătatea cosmonauţilor. Şi au revenit la sandwichuri, salate şi fructe: bunul simţ le-a adus aminte că-şi pot întrebuinţa judecata nu doar la interpretarea teoriei relativitaţii dar şi la alegerea unor alimente sănătoase.
Ce uşor este să deosebesc la cel de lângă mine “binele şi răul”! Să-i ţin cuvântări moralizatoare cu degetul ridicat şi pe un ton ascuţit: “Ţţţţ-ţţţţ cum ai putut să faci aşa rău?!”… De parcă rău ar fi nu ceea ce suntem ci ceea ce facem.
Sunt expert în confecţionarea artizanală a învinuirilor din paiele găsite în ochiul aproapelui meu şi în acelaşi timp incapabil să văd propriile-mi bârne ce mă orbesc să nu-mai văd păcatele.
Există totuşi un sistem de de alarmă , un câine de pază (conştiinţa) care ar trebui să intre în alertă, să avertizeze atunci când sunt pe cale de a făptui un rău, cu bârnă sau fără. Dar pentru a funcţiona, mecanismul trebuie în permanenţă exersat. Altfel se întâmplă ca în cazul computerului meu care a fost infectat de un virus electronic deşi
am cel mai tare
din parcare
sistem de protejare
antivirusare,
de la Symantec Norton. Dar cum să fiu protejat de un sistem dezactivat, care niciodată nu a fost lansat ca program? Credeam că sunt la adăpost: cheia era în lacăt, lacătul încuiat. Când colo uşa era larg deschisă.
Avem un mecanism instalat genezic şi genetic în fiinţa noastră, care să ne facă a deosebi binele şi răul şi care ar trebui să ruleze non-stop, antrenat şi sensibilizat pentru a fi gata să declanşeze alarma la orice tentativă de atac. Bine-bine-bine- (şi becul verde clipeşte liniştitor), bine-bine-rău… STOP! O ispită este gata să devină păcat. Roşu, alarmă generală! Iar noi, prin creaţie fiinţe conştiente şi responsabile, să luăm cuvenitele măsuri.

Câinele de pază era din ipsos
Exemplul familiei C. (parcă vă mărturiseam că văd mai bine “paiele” altora). Bunicul şi patriarhul familiei s-a crezut a fi un mare reformator şi a introdus în casă un regulament strict, quasi-militar care poate fi rezumat în felul următor: nu, nu, nu. Nu e voie asta, nu e voie cealaltă, e interzis să, nu trebuie a, să nu care cumva să… Nepoatele, educate de mici doar în spiritul negaţiei şi fără suportul unei evlavii practice, au fost ţinute ca legate la ochi ca nu cumva să vadă şi răul. Li s-a repetat tot timpul: “Trebuie să faceţi asta şi asta fără discuţie… că vă omor din bătăie” (se pare că porunca a şasea se aplica parţial şi selectiv la acel “reformator”). De bătaie n-au murit dar fetelor li s-a atrofiat în timp, prin neîntrebuinţare, organul deosebirii binelui de rău…Experienţa se numeşte in psihologie “inoculare”; să injectezi religie în cineva doar atat cât să ajungă să o respingă în momentul în care se va afla faţă în faţa cu religiosul ca atare. Şi, pe la 16 ani, fetele au folosit prima ocazie de a pleca de acasă şi duse au fost… Acum experimentează cealalaltă categorie, a răului. Nici nu vor să mai audă de lecţiile de morală forţată ale copilăriei.
M-am întâlnit cu una dintre ele, în ultima mea vizită în România. Şi mi-am adus aminte de o frază insipirată: Nici un ogor nu este mai neprielnic decât acela care a fost cultivat doar atât cât buruienile să crească şi mai spornic după aceea. Am schimbat fraze convenţionale şi apoi, cu tahicardia de rigoare, am îndrăznit să-i amintesc versurile spirituale pe care le recita cu talent, odinioară, în biserică. S-a uitat la mine de parcă i-aş fi tras o palmă: “Ascultă, mi-a zis, şi tu ai de când să îmi ţii predici? Orice cunoscut reîntâlnit după ani ţine neapărăt să mă arate cu degetul. Trăiesc acum aşa cum îmi place fără să mă comande nimeni”. Am asigurat-o că au fost doar amintirile trezite de revederea neaşteptată, fără motivaţii ascunse şi ton ridicat la adresa ei, precum bunicul… Greu să pătrunzi la inima cuiva care nu a învăţat niciodată să discearnă binele şi răul şi care a înlocuit vitalul câine de pază – conştiinţa, cu unul de ipsos. Poate că intruşii totuşi se vor speria. Şi nici nu mă şicanează cu lătrăturile când dorm spiritual. Decorativ. Şi uşor de întreţinut.
Evident că invoc acest exemplu nefericit nu doar cu credinţa că persoana de mai sus o să-mi citească rândurile şi să o să-şi deschidă sufletul la şoapta Duhului (ajută-mi te rog, Doamne să fie aşa!) ci şi cu dorinţa de a ne feri de cealaltă extremă, în egală măsură periculoasă. Adică să ne imaginăm că dacă aruncăm copiii în faţa ispitelor şi îi lăsăm de capul lor să înoate în apele murdare ale tuturor păcatelor, asta i-ar căli şi maturiza spiritual şi i-ar determina să ştie de ce anume să se ferească. Să le dăm să glojgăie coji uscate pentru a le accelera chipurile creşterea daturii permanente şi îngroşarea dentinei de pe molari. Nu, hotărât nu. Ar fi extrema cealaltă. Între Scylla şi Caribda, între prăpastia din dreapta şi stâncile ascuţite din stânga, trebuie să ţinem drumul drept. Avem nevoie de un exemplu biblic pentru a vedea clar şi nuanţat atât problema cât şi rezolvarea.
Propun exemplul lui Solomon şi invit la o examinare fără prejudecăţi a textului sacru. Nu aş vrea să fiu învinuit că distorsionez înţelesul unor naraţiuni biblice care par simple la o citire superficială dar nici să preluăm idei de-a gata fără un studiu personal şi neînarmaţi exegetic.
1 Împăraţi.3,9 Dă dar robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău. Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta aşa de mare la număr! Rugăciunea lui Solomon. Am fost obişnuiţi să o luăm drept modelul perfect de rugăciune datorită modului cum Dumnezeu a răspuns imediat şi, s-ar părea, necondiţionat. Lipseşte oare ceva din această rugăciune?
Solomon moştenise de-a gata o împărăţie ajunsă la apogeul de putere şi întindere. Şi dorea să fie un împărat pe măsură, să intre în legendă, să fie un administrator înţelept, un manager perfect care să se priceapă la absolut orice problemă cu care ar fi fost confruntat. Legislativul, executivul şi juridicul într-o singură mână de dirijor perfect. Evident că rugăciunea lui este o cerere de înţelepciune, înţeleaptă. Ce cusur are rugăciunea? Să comparăm spusele lui Pavel din Evrei cu cele ale lui Solomon:
Pavel: ţinta - să deosebească binele şi răul (Evrei 5,14)
Solomon: ţinta - să deosebească binele de rău (1 Împ.3,9)
Observăm diferenţa şi implicaţiile? Nu este vorba doar de un singur cuvinţel schimbat, o prepoziţie în loc de o conjuncţie, “de” în locul lui “şi” ci de altceva mult mai adânc. În rugăciunea sa, Solomon nu face nici o aluzie la nevoile lui personale. El cere înţelepciune să-i poată judeca pe ALŢII! “Doamne, dă-mi pricepere ca să pot separa în alţii binele de rău”…
Cineva ar putea să susţină că Solomon nu a greşit de fapt cu absolut nimic deoarece în v.10 se spune că “cerea aceasta a plăcut Domnului”. Aş vrea să reţinem că aceasta este concluzia cronicarului şi nu a lui Dumnezeu. Apare aici acelaşi fenomen întâlnit şi în alte paragrafe narative care par a intra în contradicţie cu anumite adevăruri doctrinare… De exemplu îngerul care se presupunea că tulbura apele la Betesda. În realitate se credea că ar fi aşa; evanghelistul nu face decât să exprime opinia generală a celor de atunci (plus de asta versetul cu pricina nu se găseşte decât în unele manuscrise târzii). Sau în legatură cu anumite acţiuni ale personajelor Bibliei cum a fost tragerea la sorţi pentru al 12 apostol Alegerea lui Matia a fost nu răspunsul lui Dumnezeu ci consecinţa probalistico-matematică a metodei alese. În realitate Dumnezeu îl alesese pe Pavel pentru a fi cel de-al doisprezecea ucenic. Sa evităm a citi mecanic Biblia…
Ceea ce spune Dumnezeu lui Solomon este cumva diferit de ceea ce nise pare că înţelegem noi din v. 10 citit în afara contextului. Pentru ca nu ceri bogătie sau altceva material, îti dau ce ceri plus altele dar, v.14… DACA… Dacă vei umbla în căile Mele… Orice făgăduinţă este condiţionată. Orice binecuvântare nu poate fi însoţită decât de ascultare. Dumnezeu îi spune lui Solomon: Voi face după cuvîntul tău; ai cerut înţelepciune pentru alţii, îti voi da, dar pentru tine… atenţie, te las să alegi tu, personal… plus binecuvântări materiale primite ca nimeni altul, dacă asculţi.

Şi Solomon păşeşte înainte ca rege. Debutul lui în viaţa publică este cunoscut sub numele de “Judecata lui Solomon” în acelaşi capitol 3, v.16-28. Mizând pe iubirea de mamă, fin păsiholog şi fără îndoială ascultând şoapta Duhului lui Dumnezeu … şi gata, s-a lansat ca cel mai înţelept monarh pământesc. O bună propagandă întreţinută de oamenii lui de la palat nu face decât să-i amplifice faima (v.28). Solomon ştie ca nimeni altul să deosebească binele de rău la alţii.

Căsătorie cu logaritm la mie
Apoi Solomon începe să se căsătorească… Nu este o butadă ci un adevăr trist. Şi începe numărătoarea “trofeelor” feminine… una, două…nouă…o mie! Rimează cu poligamie. Multipoligamie ca să fiu pleonastic de concis. Dacă Solomon s-ar fi rugat şi ar fi acţionat ca “să deosebească binele şi răul” pentru popor dar şi pentru el personal, care ar fi fost urmarea? O familie fericită, o naţiune prosperă, Numele lui Dumnezeu amplificat peste tot... Dar în realitate, doar numele lui Solomon a fost amplificat… Iar soţia de cel mai înalt rang, soţia-şefă, a fost o prinţesă egipteană cu care s-a căsătorit din calcul politic neţinând cont de porunca expresă a lui Dumnezeu A fost un dezastru pentru moralitatea şi sănătatea spirituală a naţiunii alese. Am vorbit şi în alte ocazii despre fiscalitatea excesivă care a adus la disperare poporul de rând în timp ce luxul orbitor de la palatul lui Solomon şi viaţa sa extravagantă numai atitudine înţeleaptă nu se putea numi.

1 Împ.11,1-2. Împăratul Solomon a iubit multe femei străine afară de fata lui Faraon: Moabite, Amonite, Edomite Sidoniene, Hetite, care făceau parte din neamurile despre care Domnul zisese copiilor lui Israel: “Să nu intraţi la ele şi nici elşe să nu intre la voi; căci v-ar întoarce negreşit inimile înspre dumnezeii lor!. De aceste neamuri s-a alipit Solomon, târât de iubire.
Târât de iunire, târât de patimă… Daca divorţa de prima şi lua alta, era într-adevar o problemă dar era de înteles. Sunt atâtea persoane recăsătorite după un eşec dureros. Nu sunt eu cel în măsură să judec ci compar două situaţii ca să evidenţiez consecinţele unui rău mai mic faţa de ceea ce a ales Solomon.
Târât de patimă. Zici că eşti tare şi nu dai drumul la frânghie. Dar dintr-o zmucitură te pune jos şi te târăşte precum un câine rasa Doberman ţinut prea din scurt. Apoi se repede şi te sfâşie deşi tu crezi că eşti cel care controlează lesa. Ce mai deosebea Solomon acum? Vers.4: “…nevestele i-au plecat inima spre alţi dumnezei…” Nu mai era calcul politic de data aceasta. Era implicare sentimentală totală. Ajunsese să slujească altor Dumnezei nu de formă ci din inimă! A iubi multe nu înseamnă a iubi mult. A avut totuşi o experienţă deosebită în căutarile sale donjuaniste: Sunamita. Singura fată israelită care i-a furat 1/1000 din inimă. Din moment ce restul era ocupat, nu cred că greşesc dând acest raport matematic. Întâlnirea cu Sunamita a reprezentat o excepţie în viaţa sentimentală a lui Solomon. O fată simplă de la ţară refuză să-l urmeze la palat deoarece este îndrgostită de un păstor sărac. “Ţine-ţi Solomoane cei o mie de sicli şi două sute fie celor ce păzesc rodul”… Cânt.8,12 Solomon s-a simţit lezat dar a prins morala şi aa apreciat demnitatea acelei fete de la ţară. Dovada? Scrie o perlă, Cântarea cântarilor…
Teribilă experienţa lui Solomon cel înţelept pentru alţii şi târât de nebunie. Păi cum altfel să numesc haremurile (plural folosit intenţionat) lui? De ce nu judeca Solomon, veşnicul candidat la însuratoare şi pentru el? De ce nu deosebea şi la el, binele de rău? Pentru că nu asta l-a interesat, nu asta a cerut de la Dumnezeu. Urmarea uneri rugaciuni greşite, a unei alegeri gresite, a unei ţinte false… Să întareşti cu soldaţi şi armament un punct nesemnificativ al sistemului defensiv în timp ce inamicul te invadează pe partea opusă…
În Eden, Lucifer i-a îndemnat pe primii noştri părinţi să păcătuiască pentru ca să poată cunoaşte ce? Binele şi răul. Un amestec otrăvitor. Este aici o capcană în care noi ce de astăzi nu mai cădem cu voia evident ci mai degrabă printr-o atitudine de neglijenţă. Binele, evident, dar mai facem şi câte un rău că doar oameni suntem… Dar cum facem cu antrenamentul? Aşa fac sportivii de performanţă, mai se antrenează, mai se apucă de prostii, apoi iar? Cariere ce promiteau a străluci au fost ruinate de amestecul binelui cu răul… Mike Tyson, Diego Maradona, Ben Johnson, legendarul portar român Adamache…
Pavel ne îndeamnă să facem un singur lucru: să ne întrebuinţăm în fiecare zi dinţii spirituali ca mestecăm şi apoi să digerăm complet, hrana tare a neprihanirii. Binele pe care-l facem, să-l facem bine nu ca în cazul Caridnalului Richelieu care s-a caracterizat singur în cuvintele epitafului său celebru: “Binele pe care l-am făcut, l-am făcut rău/Dar răul pe care l-am făcut, l-am făcut bine”!
Doamne, ajută-mă să deosebesc binele şi răul. Şi să aleg întotdeauna numai binele. Binele făcut bine.

[email protected]