Măştile morţii

Sunt patru feluri de a accepta moartea: trei dintre ele s-au dovedit falimentare iar a patra necesită credinţă într-o minune...

Se putea întâmpla numai sub cerul sângeriu al Floridei... In micul orăşel Stewart, un şir de maşini trece încet pe bulevardul ce duce spre ocean: o procesiune funebră. Banală, am putea zice. Totul se încadreaza în limitele "normalului" pentru această "ţărână", fie ea una de lux, ce se întoarce acum înapoi în ţărână: dricurile negre, maşinile cu farurile aprinse, costumele sobre ale însotitorilor. Cu o excepţie. O inscripţie mare pe enormul Dodge negru metalizat care deschide cortegiul: "Pa! Am plecat cu mine însumi".

Iată o persoană care se iubeşte atât de mult încât vrea să se ia cu sine chiar şi în mormânt, printr-un ciudat joc al pronumelui de întarire. Cu siguranţă că nu a auzit nimic despre cimitirul vesel de la Săpânţa şi totuşi respectivul a ales una dintre deghizările folosite de muritori pentru a mai atenua din "frica de coasă" la întâlnirea de gradul trei cu Hârca. Este greu ca să privim moartea în faţă mai ales că, de cele mai multe ori, apare intempestiv şi hotărâtă să tranşeze cu noi din prima încercare... Credem că ar fi mult mai puţin stresant dacă încercam să o mascăm şi să trecem aşa, prin anii vieţii, iluzionându-ne că nu este chiar atât de hâdă pe cât pare. La urma urmelor, "nu de moarte ne temem ci de veşnicia ei", nu-i aşa? Incercăm astfel să punem de o parte o speranţă care să ne dea un brânci "dincolo", când ora M, a morţii, va veni.

1. Ritualuri medievale

În Evul Mediu oamenii s-au folosit de sfinţi pentru a-şi face curaj în faţa morţii. Işi alegeau drept patroni-protectori, pe sfinţii aceia al căror nume-l purtau sau pe cei care erau "pe bune" cu Sf.Petru, cel cu cheile în imaginaţia populară. Ba chiar circulau legende despre corpuri ale sfinţilor care, deşi aflate în morminte de zeci şi chiar sute de ani, nu putrezeau.

Incepând cu sec.VIII şiruri lungi de căruţe veneau neîncetat la Roma, aducând cantităţi imense de cranii şi schelete care erau sortate, etichetate şi vândute. Credincioşii cumpărau şi vindeau ca la Bursă, în funcţie de cerere şi ofertă, fiind socotite drept cea mai bună investiţie. Episcopul de Milano se plângea papei că un anume Silvestrinus cumpără trupuri "en gross" şi vinde apoi moaşte "en detail", cu preţuri de o sută de ori mai ridicate... ăsta da întreprinzator! O altă practică era aceea a trocului - schimbul de relicve considerate sfinte. Piciorul drept al Sf. Dirminius contra trei degete de la mâna dreaptă a Sf. Oportuna. Cinci vertebre ale Sf. Aleodat contra craniu de mucenic mort de sabie păgână.

Printr-o hotărâre a Conciliului al doilea de la Niceea din 787, li se interzicea episcopilor să dedice o clădire dacă nu erau prezente relicve, sub pedeapsa cu excomunicarea. Ce să mai spunem despre biserici, care până prin secolul al XVII-lea au tot adunat "capital de oase"... Se ajunsese până acolo încât lăcaşurile de închinare erau literalmente pavate în întregime cu pietre mortuare. Cei bogaţi îsi cumpărau de obicei "loc sigur şi onorabil de înmormântare" printre scheletele sfinţilor, aşa că funcţionau de fapt două cimitire: cel cu sfinţi merituoşi, deasupra şi cel cu bogaţi, dedesubt, care "beneficiau" de meritele vecinilor în funcţie de pungă.

Un alt motiv pentru care oamenii doreau să fie înmormântati în biserici, în afară de prezenţa liniştitoare a sfintelor schelete, era acela că se înaltau rugăciuni de tot felul. Unele dintre pietrele funerare erau acoperite de memento-uri meşteşugit scrise pentru a-I reaminti lui Dumnezeu că sunt şi ei pe acolo, ca să nu-i uite...

Multe testamente cereau cu disperare ca banii să fie donaţi cutărei biserici cu condiţia ca numele lor să fie pomenite după moarte atâtea zeci sau sute de ani. Unul chiar specifica: "O mie de messe cât mai curând posibil", ritualul urmând să înceapa înca de pe când el era în agonia morţii (Cotterill - Medieval Italy, pag.71). Ca să fie cât mai în siguranţă când va auzi şficuirea coasei Bătrânei doamne... Era încurajata credinţa că o persoană ar putea câştiga în moarte sfinţenia pe care o ratase în cursul vieţii. Şi înmormântarea lângă un sfânt, plus rugăciunile familiei şi credincioşilor, plus ritualurile bisericeşti pentru sufletele celor plecaţi, au devenit un fel de bancă de credit care intermedia afacerea mântuirii (sic!) între S.C. Rai şi Basilea SRL. După Evul Mediu multe alte practici au succedat celei de mai sus, moda schimbându-se atunci când această deghizare părea că nu mai rezistă în top.Biserica era pe punctul de a pierde supremaţia şi a nu se mai putea legitima în faţa maselor odată cu ofensiva iluministă.

2. Imaginaţie romantică

În secolele optsprezece şi nouăsprezece oamenii au căutat să pătrunda misterele morţii recurgând la imaginaţie. Poeţii şi-au închipuit obştescul sfârşit ca pe o aventură misterioasă, un voiaj romantic în care plecai de obicei seara, înfasurat în nelipsita pelerină gen "Lord Byron": o măsură de precauţie pentru că se zvonise că este cam răcoare pe "acolo"... Unul scria: "Când nu mai sunt şi totul a ajuns la capăt aici, nici pământ, nici mare, nici cer fără nori, doar spiritul hoinăreşte prin imensa infinitate... sublimă descătuşare" (Stephen Spalding - "Twenty Years"). Sufletul ce odinioară se milogea de sfinţi pentru un cât se poate de concret craniu de har plătit peşin, devine "spirit hoinar"... In această perioadă eroii şi eroinele romanelor ce se citeau cu nesaţ la lumina sfeşnicelor de alamă, mureau în plină tinereţe şi frumuseţe. Moartea era blândă, deseori lăsându-i pe oameni să ştie de apropierea ei. Ea le oferea astfel clienţilor posibilitatea să moară "plăcut"...

O tânără doamnă amintea în jurnalul ei (erau la modă jurnalele împodobite cu panglici, floricele şi zorzoane): "Moartea este întotdeauna împletita cu poezia şi dragostea." O alta, uitându-se în ochii soţului ei care tocmai trăgea să moară, exclama: O, simt acum ceva ce nu mi-aş fi putut imagina; simt că moartea este fericire." Sufletul uman, atât de echilibrat în teorie (raţionalism, deism, iluminism şi alte ism-uri) degenerase într-o entitate bolnăvicioasă, suferind de sindromul morţii iminente, suicid şi dorinţa de a intra în legătură cu spiritele. Adepţii "magnetismului animal" făceau demonstraţii la graniţa dintre şarlatanie şi magia neagră, susţinând că moartea nu este decât o trecere banală către un nivel superior de energie. Vaga, abstracta, închipuita viaţă de după moarte a romanticilor, nu s-a putut păstra în faţa atacurilor concertate ale spiritismului pe de-o parte şi a rigorilor lumii ştiinţifice pe de altă parte. Masca veche a ritualului şi superstiţiei nu mai putea linişti iar imaginaţia debordantă nu mai putea crede că sfârşitul va fi frumos şi... într-adevăr sfârşit. Moartea rămânea la fel de hâdă dincolo de farduri şi sulemeneli, trăsăturile ei devenind parcă şi mai înfioratoare. Expresionismul îsi punea amprenta pe toate aspectele vieţii bunicilor noştri care îsi căutau sănătatea la "Cabinetul dr.Caligari" - prototipul filmului horror de astăzi. Ca să nu mai vorbim de vampiri şi Dracula...

3. Constatarea omului modern

Societatea modernă postbelică ieşită din coşmarul milioanelor de morţi de pe câmpurile de luptă, din lagărele de concentrare sau din cele dintâi experienţe "live", cu bombe atomice - a schimbat tactica. Hotărâtă să se refacă, să se înmulteasca, să trăiască din plin "clipa cea repede ce ni s-a dat", lumea modernă a venit cu o ultimă disperată încercare de a drapa moartea, "aceeaşi calitate, acum într-o nouă prezentare". Odinioară, tristul eveniment al pierderii cuiva drag era un timp de părtăşie, de împartire a durerii cu prietenii, rudele şi vecinii, o comuniune profund umană, o solidaritate ca remediu în faţa golului imens rămas... Acum însa doliul a devenit o problemă personală. Văduva este sfătuită să treacă repede peste faza aceasta şi să se gândească chiar de cimitir la "refacerea vieţii". Multe ceremonii funebre de astăzi nu mai sunt ceremonii, rămânând doar... funebre. Corpul este ascuns cu totul într-un coşgiug cât mai confortabil (sic!), apoi cavoul este betonat ca nu cumva cineva să-i tulbure mortului "marea linişte" ori să-i treacă prin tigvă să revină... Ba chiar în cimiterele de lux din Occident, coşciugul nu este coborât în criptă până ce toţi participanţii la ceremonie nu au plecat. Ca să nu fie stresaţi inutil!... Nimic nu trebuie să evoce o cât de palidă imagine a biblicului "ţărâna se întoarce în ţărână", moartea fiind obligată la discreţie absolută.

Ca mâine se va întoarce vremea lui Ludovic al XIV-lea care decretase ca nici o ceremonie funebră să nu mai fie permisă ziua pe străzile Parisului. Ar fi fost în stare până la urmă să interzică şi... moartea însasi dacă ar mai fi trăit. Deh, de-ale dictatorilor!... Lenin mumificat este la fel de mort sub clopotul lui de sticlă, ca şi ultimul mujic rus mort de foame datorită "genialei" idei a colhozurilor. Walt Disney, congelat în condiţii speciale înainte de a muri de cancer, în nădejdea găsirii unui medicament în secolul următor, este tot atât de "viu" la ora actuală ca şi personajele desenelor animate create de el, adică trăieşte doar pe peliculă. Şi în amintirea celor care s-au îmbogatit de pe urma şarlataniei cu congelarea... "Amintirea lui X va fi nepieritoare" sau "Y trăieşte veşnic prin opera lui", nu sunt decât tot deghizări ale faptului nud şi cruzimii acestuia. Ascunderea în dosul vorbelor frumoase, al frazelor de circumstanţă nu face decât să accentueze imaginea aceasta de bal mascat în care dansăm cu "Frumoasa" prefăcându-ne a nu şti că de fapt strângem în braţe Bestia. "Tu eşti Bibicul?" - ne întreaba retoric şi caragialesc, din când în când. Şi noi ne "magnetizăm" cu gândul că o putem păcăli la nesfârşit...

4. Acceptând realitatea, cu credinţă în Cel Înviat

Relicve sfinte, morminte în biserici celebre, rugăciuni şi slujbe după moarte, imaginaţie poetică şi fabulaţii spiritiste, ceremonii la minut, aseptice, urmate de refacerea vieţii şi uitare pe cât se poate - iată tot atâtea încercari de a fugi, de a coafa şi farda moartea ca să nu mai tulbure vieţile celor care sunt atât de ocupaţi să trăiască, încât "n-au timp nici de-a muri"... Toate nu sunt însa decât eşecuri, rezolvări meschine şi drumuri închise... Totuşi au fost şi oameni care au refuzat să accepte mascarada, oameni care au înfruntat moartea aşa cum este ea, fără a o drapa, accepând firesc nefirescul ei, cu o speranţă puternică în Acela care ţine "cheile morţii şi ale locuinţei morţilor" (Apoc.1,18), Isus Christos. Mântuitorul a descris moartea ca fiind un somn. "Lazăr, prietenul nostru, doarme; dar Mă duc să-l trezesc din somn" (Ioan 11,11). El a acceptat moartea ca fiind sfârşitul, încheierea existenţei cuiva, o stare de inconştienţă ca într-un somn profund.

Pavel împartasea acest punct de vedere subliniind şi altceva la fel de important şi anume că experienţa lui Lazăr, departe de a fi singulară, se va repeta multiplicată de milioane şi milioane de ori. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreuna cu Isus pe cei ce au adormit în El (1 Tes.4,14). Mereu şi mereu ar trebui să citim aceste cuvinte şi de fapt întregul capitol 4 unde experienţa unei vieţi creştine echilibrate şi împlinite stă în deplină armonie cu nădejdea învierii la revenirea lui Isus Christos. Biblia nu îndeamna la cramponare de ritualuri religioase înfaptuite cu scopul de a scăpa de moarte sau măcar de a ne asigura un cuib cât mai confortabil pe lumea cealaltă. Nu ne îndeamna ca prin rugăciuni şi danii bogate să putem ameliora "chinurile" celor care, în timpul vieţii, nu s-au pus bine cu Biserica. Nu vorbeşte de o lume a duhurilor, mai bună decât aceasta şi care va fi partea celor ce sunt "cosiţi" - ca o nădejde de categoria a doua menită să ne anestezieze teama de moarte. Şi nici varianta de moarte tip "Ivan Turbincă", rozând copaci şi dusă de nas de mintea ascuţită a acestui personaj de poveste. Hotărât nu! Cuvântul lui Dumnezeu spune cu claritate că moartea există, că este urâtă şi că oricum nu foloseşte la nimic dacă o fardăm sau mascăm. Dar mai spune şi că vine vremea când se va împlini profeţia din Osea reluată de Pavel în 1 Cor.l5, apoteoticul capitol al Învierii: "Moartea a fost înghitita de biruinţă".

[email protected]