Un spirit neiertător nu se dezvoltă peste noapte. El implică un proces de reacţii şi astfel are nevoie de timp pentru a se dezvolta. Discutînd cu oamenii, de-a lungul anilor, am descoperit zece etape prin care este posibil să treacă un om. Nu toţi vor trece prin fiecare etapă, dar aproape toţi cei pe care i-am cunoscut şi care aveau un spirit neiertător se puteau regăsi în multe dintre acestea.

   Suferim

   Seminţele unui spirit neiertător sunt plantate atunci cînd cineva ne greşeşte sau ne răneşte în vreun fel. Poate fi o lovitură de natură fizică, emoţională sau verbală. Ar putea fi o suferinţă pe care am trăit-o cînd eram copii sau la vîrsta adultă. Nu are nici o importanţă.  De vreme ce trăim într-o lume egocentrică, de multe ori trăim experienţa primei suferinţe în copilărie şi, din păcate, această suferinţă timpurie vine din partea celor pe care îi iubim şi îi respectăm cel mai mult. Toate suferinţele noastre sunt de fapt forme ale respingerii. S-ar putea să nu le percepem în primă fază ca pe nişte respingeri, însă asta se întîmplă atunci cînd alţii greşesc faţă de noi. S-ar putea să simţim durere, abandonare, ruşine, ură sau orice alt sentiment negativ. Însă toate au legătură cu respingerea. Astfel, prima etapă în dezvoltarea unui spirit neiertător este sentimentul de repingere. Toţi putem avea probleme în acest domeniu. Deci trebuie să fim mereu în gardă pentru a opri procesul încă din primele faze.

   Devenim confuzi

    De multe ori, răspunsul nostru iniţial la suferinţă, indiferent de forma pe care o îmbracă aceasta, este confuzia. Trăim un sentiment de uluire; nu suntem foarte siguri ce reacţie trebuie să avem. Această stare se aseamănă cu starea de şoc. În această fază am putea gîndi: Asta nu se întîmplă cu adevărat. Este posibil să avem chiar o reacţie fizică, cum ar fi o senzaţie de gol în stomac. Multor oameni le-a venit chiar rău atunci cînd au fost respinşi. Această etapă este de obicei de scurtă durată, dar imediat trecem la etapa a treia.

   Căutăm să facem un ocol

   Cu toţii dorim să evităm durerea. Din această cauză, atunci cînd suntem răniţi emoţional, în loc să ne gîndim la acest lucru, avem nevoie să găsim modalităţi de a evita aceste gînduri şi amintiri dureroase. Facem ocoluri la nivelul minţii. Nu ne permitem să ne gîndim la anumite lucruri. Schimbăm subiectul atunci cînd se menţionează anumite chestiuni. Această dorinţă de a ocoli rănile din trecut îi motivează pe mulţi oameni să bea mult alcool şi să devină dependenţi de medicamente, şi de droguri. De fapt, nu am consiliat niciodată un alcoolic sau un dependent de droguri care să nu fi încercat să acopere durerea trecutului. Rădăcina problemei nu o constituia niciodată alcoolul sau drogurile, ci incapacitatea de a face faţă respingerii.

   Căutăm, de asemenea, să facem un ocol la modul propriu. Avem tendinţa de a evita anumiţi oameni, locuri şi lucruri. Orice ne aminteşte de durere devine interzis. N-o voi uita niciodată pe fiica unui pastor pe care am consiliat-o. Era plină de amărăciune faţă de tatăl ei. În timpul conversaţiei noastre, ea a afirmat: "Nu m-aş căsători niciodată cu un predicator." Desigur, nu era nici o legătură între tatăl ei şi fiecare posibil predicator din lume. Însă în mintea ei legătura exista. Predicator însemna "respingere". Astfel, predicatorii trebuiau evitaţi cu orice preţ.

   Un student de facultate din biserica noastră nu mă putea suporta şi nu puteam pricepe de ce. Pînă la urmă, unul dintre prietenii lui mi-au explicat. Tatăl lui mă cita în mod constant, în special atunci cînd îşi disciplina fiul. Problema acestui tînăr era, de fapt, între el şi tatăl lui. Însă din cauză că fusese rănit de tatăl său, el privea cu dispeţ la oricine sau orice era asociat cu aceasta.

   Săpăm o groapă

   După ce încercăm să "ne facem, programul" în aşa fel încît să evităm durerea, adică după ce ne aranjăm gîndurile şi vieţile, în general, astfel încît să nu intrăm niciodată în contact cu ceva care ne-ar aminti de suferinţa noastră (încercare care rareori are succes), încercăm să uităm tot ce s-a întîmplat. Săpăm o groapă şi îngropăm experienţa cît putem de adînc.

   Negăm

   A cincea etapă este cea a negării. Negăm că am fost vreodată răniţi sau că încercăm să acoperim ceva. Zîmbim şi spunem: "O, am rezolvat problema asta" sau: "L-am iertat de mult!" Oamenilor le este dificil să treacă de această fază. Am întîlnit o mulţime de adulţi care poartă cu ei o povară de amărăciune demonstrată de nervozitatea lor sau de orice alt comportament negativ, însă ei nu văd nici o legătură între copilăria lor turbulentă şi problemele lor ca adulţi. Problemele unei femei erau atît de evindent legate de relaţia cu tatăl ei, încît fiecare persoană care ştia ceva despre trecutul ei încerca s-o facă să vadă legătura. Ea însă nega cu înverşunare.

   Cunosc un prieten pierdut care recomanda ca un membru al bisericii să caute consiliere pentru a-şi rezolva amărăciunea pe care o simţea faţă de tatăl său. Totuşi, acel membru al bisericii a rîs doar cînd a fost confruntat cu ideea că relaţia cu tatăl lui ar fi avut vreo legătură cu problemele lui prezente: "Eram doar un copil cînd s-a întîmplat asta", spunea el, referindu-se la un incident în care fusese în mod clar respins de tatăl lui.