Despre răbdare

   Dacă aș scrie versuri pentru aplauze aș fi un amărât, dacă le-aș scrie pentru răsplată - un bigot nenorocit. Eu le scriu fiindcă ele îmi dau fericirea durerii de aceea sunt sincer în ele și cu dânsele. Dacă mi-aș iubi frații pentru aplauze aș fi un „lucrător” cu Scriptura închisă sub  fermoar, dacă i-aș iubi pentru răsplată - aș fi un ucigaș al lui Cristos. Ci am cunoscut Dragostea de frați și cresc în ea ca să pot a-i judeca prin Dragoste. Dacă aș iubi Poporul Român pentru aplauze aș fi un politician de duzină, dacă pentru profit - un politician corupt. Mă crește Dumnezeu spre Iubirea de oameni ca să intru supus ca o picătură de mare în valurile poporului meu. În ultima vreme (măcar că l-am cunoscut aproape toată viața) am descoperit în monologul Baciului Mioriței o demnitate luminoasă, o pace peste timpuri, o statornicie de munți. Am o carte cu toate variantele „Mioriței”. În ea se presupune (și eu cred) că acest monolog e compus de Alecsandri. Alecsandri este, poate, unicul poet „luminos” al poeziei române. Cea mai „întunecată” poezie a lui e cu mult mai „luminoasă” decât cele mai „luminoase” poeme ale altor mari poeți. Dar, uite minune! Că poporul român, în majoritate, merge sau trăiește după Alecsandri și nu după ceilalți, ne place ori nu. Și statornicia Baciului l-a păzit și l-a trecut peste veacuri de veacuri. Noi, care ne socotim „unicii credincioși” ar trebui ( vorbesc în primul rând despre mine și alături mi-i soția ca martor) să ne învățăm demnitatea statornică și tăria dârzeniei de la poporul nostru „necredincios”. Din păcate, suntem cei mai cotcodăcitori din toți românii. Ba mâine-i sfârșitul lumii, ba poimâine al României, ba răspoimâne încă nu știu ce urgie născocim. Ceea ce nu ne stă bine, căci, parcă, avem veșnicia în față. Dacă țipăm că iubim România trebuie, în primul rând, să iubim Poporul Român, iar orice iubire mare se începe de la micuța stimă. Iar Dumnezeu iubește oamenii răbdători, nu niște panicarzi.

Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic.

   Nu vi se pare că oamenii simpli din România îndeplinesc aceste versete, iar noi, nu? Frate, parcă-aud, cum poți să ne compari pe NOI cu un popor atât de nenorocit că nici nu mai reacționează? Pe noi cei „pocăiți cu-adevărat”? După starea în care suntem astăzi „pocăiții cu adevărat” riscăm să rămânem pe harta istoriei Poporului Român ca (am vrut să scriu o „pată”) nu, un punctișor rușinos, de care acest popor, care a trecut prin vijeliile istoriei mii și mii de ani îl va trece cu dispreț mai departe. Dacă ne iubim întradevăr Țara, apoi Dragostea de Țară se începe prin a-i stima poporul. Se înțelege că acest popor „întunecat", îndobitocit (adică „dobitoc”), care nu vrea să devină o adunare evanghelică pentru a fi „fericit” de tot felul de aventurieri ieftini, religioși, nu e demn de stimă. Cam tot așa fac referire despre noi ocupanții ruși. Straniu, nu? Numai că aceia sunt indignați (de altfel ca și o mulțime de „adevărați credincioși”) că noi, românii, nu vrem nici în ruptul capului să ne uităm obiceiurile, folclorul cu datinile, limba și numele nostru. Dar românii au mai suferit sub mulți cotropitori, foarte mulți, dar unde-s ei? Așa e - pe paginile istoriei. Pe pământul acesta ei nu mai există. Noi, copiindu-i, le vom urma soarta? După nivelul de credință de azi - da!!! Ah, cum iubim noi să deplângem soarta acestui popor „neînțelept” privind printre degete dacă suntem auziți și, principalul, prețuiți. Cum ne sfârtecăm glasurile de durere  căutând cu mulțumire în jur la încântarea de noi a diferitor naivi. Se înțelege că nu ne-om sfârteca inimile, căci pentru aceasta trebuie să taci și nu vei primi nici măcar un „mulțumesc”. Poate acum înțelegeți de ce „poporul nenorocit” nu ne stimează? Anume - fiindcă el simte perfect minciuna și fățărnicia. Deci, frați și surori, dezbrăcați-vă togile de patrioți ai Țării, care de altfel sunt false, și hai să ne învățăm RĂBDAREA de la poporul nostru „nenorocit”, dar nu știu cum, cel mai în vârstă din Europa. Și precum un om înțelept se uită la bazaconiile pruncilor, așa și poporul nostru privește cu înțelepciunea istoriei în jurul său. Nu-l mai îngropați și nu-i mai bociți de milă, că el nu aude voci false...

De altfel poezia îmi mai dă și fericirea frumuseții. Poporul meu - de asemenea.