Eu cred că închinarea este primul scop al vieţii mele. Aceasta este cea mai mare responsabilitate şi în acelaşi timp cel mai mare privilegiu al nostru. Ea trebuie să ocupe primul loc pe lista priorităţilor noastre.
   Dar cum te închini unui Dumnezeu care este văzut tot mai puţin şi de care auzim lucruri tot mai obişnuite şi mărunte?
   Când te trezeşti dimineaţa care este primul gând care iţi vine în minte? "Iţi mulţumesc Doamne pentru aceasta zi "? Sau nici măcar răsăritul de soare nu-l mai prinzi, şi te ridici din pat cu frământările care nu te-au lăsat sa dormi aseară, pentru că nu ai spus: "ajunge zilei necazul ei".
   Dumnezeu nu este undeva departe la care ajungem cu meditaţiile şi filozofiile noastre. El e chiar acum, aici lângă tine, citind aceste rânduri şi râzând de ce vede... a fost chiar în răsăritul de soare pe care l-ai pierdut azi pentru ca ai fost prea obosit să începi ziua de la chiar începutul ei. Şi, totuşi, faptul că mă scol dimineaţa cu lumina in ochi, chiar dacă sunt obosiţi, nu-i o minune?
   Dacă cineva ne ajuta cu tema la curs, sau pur şi simplu ne face un bine, nu-i mulţumim? Cu atât mai mult, Dumnezeu merită mulţumirea noastră, care este o închinare plăcuta înaintea lui Dumnezeu. Nu numai ca e un lucru frumos, dar se cuvine să aducem mulţumiri lui Dumnezeu...

   El este cel care veghează mereu asupra noastră, asigurându-ne că "toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu"... să fim şi noi un răsărit de soare... pentru Dumnezeu.