A venit Crăciunul. Ne pregătim de sărbătoare, dereticând prin casă. Scot mica icoană din pod, reprezentându-L pe Isus, o şterg de praf, o agăţ frumos în lumina instalaţiilor care împodobesc casa.

Bradul e la locul lui, colindătorii se aud din depărtare iar Hristos veghează de la înălţimea cuiului în care atârnă. Copiii sunt nerăbdători să afle ce le-a adus Moş Crăciun şi îşi pun piedici în drumul lung spre paturi.

Alerg apoi spre cămară să aduc prăjiturile, să le pun pe masă şi totul este pregătit, pe când colindătorii deschid uşa şi păşesc sfios în casă. Acompaniate de o chitară veche, vocile lor îngheţate ne încălzesc sufletul şi înseninează bucătăria, în care cu greu i-am înghesuit pe toţi.

Sunt prea obosit să mai aud mesajul colindului, dar armonia notelor îmi gâdilă urechile şi mă simt bine.

La sfârşit ne urează "Sărbători fericite" şi pleacă grăbiţi. Îi mai aşteaptă o mulţime de prăjituri şi-n altă parte.

Nerăbdător, mă întorc la televizorul aprins, care difuzează filme de Crăciun pe toate posturile şi îmi ocup locul încălzit de dinainte. Seara se scurge repede şi finalul peliculei mă lasă cu o întrebare: "De ce a trebuit să moară eroul?".

Obosit, dar satisfăcut, mă îndrept şi eu spre dormitor cu pas domol şi închid întrerupătorul. Cu capul pe pernă, văd icoana lui Hristos apărând şi dispărând, în jocul luminilor care dansează în jurul bradului din mijlocul încăperii. Ceva mă deranjează şi închid repede pleoapele, încercând să adorm...

"A mai trecut un Crăciun".