Introducere

Cea mai sigură veridicitate a faptului că aceşti psalmi sunt profetici este împlinirea lor şi folosirea lor exactă în Noul Testament. Aceşti psalmi stau la baza tuturor acţiunilor lui Mesia descrise de către cei patru evanghelişti. Chiar unii comentatori susţin că aceşti psalmi dezbat probleme mesianice într-un mod extraordinar încât nu poţi să-ţi dai seama dacă citeşti un evanghelist sau un profet. Rolul citatelor din aceşti psalmi este acela de oferi autoritate cuvintelor scrise în Noul Testament. Aceşti psalmi au un respect faţă de persoana lui Mesia, deoarece descriu clar toate acţiunile pe care le întreprinde acesta în Noul Testament. O altă dovadă a faptului că aceşti psalmi se împlinesc în Cristos este faptul că David a fost chipul Lui, iar ceea ce spusese prima dată despre el însuşi ajunge acum să se împlinească în Cristos

I.Umanitatea lui Mesia.

Umanitatea şi divinitatea lui Cristos au fost probleme teologice care au preocupat de la început biserica creştină. O accentuare sau o negare a unora din aceste două face ca problema soteriologică să aibă de suferit. Ca Fiu şi Logos al lui Dumnezeu, Cristos este revelaţia firii lui Dumnezeu; sau cum spune Irineu "Tatăl este partea nevăzută Fiului, iar Fiul este partea văzută a Tatălui." .Atunci care este folosul umanităţii lui Cristos? De ce a fost nevoie de umanitatea lui Cristos? Poate cel mai important motiv al umanităţii lui Cristos a fost cel al jertfei Sale. Daca Cristos nu ar fi fost capabil să moară pentru omenire era imposibilă plata pedepsei pe care omenirea o merita. Foarte clar redă scriitorul epistolei către Evrei argumentarea jertfei lui Cristos "Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam."

"Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ceea ce priveşte legăturile Lui cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului", acesta fiind motivul întrupării lui Cristos. Nu îngerii aveau  de salvare ci Dumnezeu a fost preocupat de mântuirea oamenilor. Astfel El s-a făcut întru-totul aemenea cu noi pentru a realiza acest lucru.

Umanitatea lui Mesia este prezentată deasemena şi în cartea Psalmilor, unde sunt cuprinse caracteristici ale acesteia bine conturate în Noul Testament, iar acestea sunt respingerea lui Mesia, Suferinţele lui Mesia, sacrificiul lui Mesia.

I.1Respingerea lui Mesia

Respingerea lui Mesia face parte din umanitatea lui, arătând foarte clar că acesta are un rol important în transmiterea mesajului Său. Această caracteristică a umanitaţii lui Mesia se găseşte în Psalmul 118:22-23 "Piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii. Domnul a făcut lucrul acesta: şi este o minunăţie înaintea ochilor noştri." unde acesta pasaj este reluat în Noul Testament: Matei 21:42, Marcu 12:10, Luca 20:17, Faptele apostolilor 43:11, 1 Petru 2:7."זבא acesta presupune că ar indica faptul că acest psalm a fost compus cu ocazia construirii celui de al doile templu. Dar nu este nici un nici un eveniment de acest gen în redarea acestui lucru, şi nu există nici o concluzie asupra acestui fapt" .Menţionarea acestui Psalm în Noul Testament are o importanţă majoră în Iudaism prin menţionarea expresiei "hosiana-Doamne salvează-ne" a fost o formulă folosită la sărbătoarea corturilor iar această expresie a fost relută de mulţime în timpul intrării lui Isus în Ierusalim. "Frazeologia "binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului" întreprinde în acest context o înţelegere mesianică," . Asupra acestor cuvinte observăm că fiecare Evanghelist a adăugat câte ceva ca să ne conştientizeze de un lucrur foarte important, adică acela că Isus din Nazaret pe care poprul îl considera un simplu profet are să fie chiar Mesia însuşi.

Psalmul 118:22-23 vorbeşte despre miracolulu pe care Yahweh îl săvârşeşte. Piatra pe care zidarii au respins-o a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii, iar acestă pitară este piatra principală, de susţinere a clădirii. O piatră pe care constructorii o pivesc cu suspiciune şi pe care o aruncă, ajunge ca să devină în construcţia clădiririi piatra de temelie. Pentru înţelegerea acestei metafore pe care psalmistul o foloseşte şi pentru ca noi să o înţelegem este foarte bine de-a face legătura cu pilda vierilor (Matei 21:42, Luca 20:17)

În Faptele Apostolior 4:11-12, Psalmul118:22-23 este înţeles într-un sesns exclusiv "el însuşi" iar afirmaţia continuă; "În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi." Mai mult situaţia deciziei constă în respingerea şi punerea într-o stare de onoare a "pietrei" putând să fie luată separat pentru studiu. Iar acest lucru este realizat în 1 Petru 2:7 unde acest pasaj este legat împreună cu pasajul din Isaia 28:16 în referinţă cu credinţa. Apoi verestul 8 din Fapte continuă "o piatră de poticnire, o stâncă de cădere", această adăugire subliniază rolulu pietrei. Iar evanghelistul Luca face o acentuare mult mai intensă. "Oricine v-a cădea peste piatra aceasta, v-a fi zdrobit de ea: şi pe acela pe care v-a cădea ea, îl v-a spulbera"(Luca 20:1)

I.2 Suferinţele lui Mesia.

Putem observa că expresia "pentru ca Scripturile să se împlinească"apare deseori în Noul Testament, iar ceea ce vrea să evidenţieze această expresie este că nu sunt cuvinte sau acţiuni pe care Scriptura să nu le fi împlinită. Natura profeţiilor este că sunt făcute pentru ceea ce se v-a spune sau face mai târziu într-un mod spontan. Acestă spontaneitate este particulară şi relevantă în cazul suferinţelor lui Cristos. Când El a suferit şi a plâns acolo pe cruce nu a avut nici o sursă conştientă pentru a cita. Cristos a plâns şi a rostit acele cuvinte pe cruce spontan în agonia Lui. El nu a citat pe David, ci David a citat pe Cristos, pentru că Duhul lui Dumnezeu a inspirat pe David cu aceste cuvinte pe care Salvatorul avea să le rostească după o mie de ani. Noul Testament înregistrează suferinţele lui Mesia într-un mod larg, în termenii unor fapte externe. Experienţa lui Mesia este puternic conectată cu experienţa lui David cu Ahitofel. Iuda şi Ahitofel, amândoi sunt prieteni de încredere, dar amândoi au ajuns să comită un suicid în contextul experienţei lor. Chinul lui David reflectă puternic chinul în fiinţa Salvatorului trădat de către un apropiat şi încrezător prieten.

Cel mai expresiv psalm al suferinţelor lui Mesia este Psalmul 22,. Acest psalm aparţine grupului de psalmi numiţi "cântece rugăciune", deoarece el începe cu un plâns insistent care la o primă citire vedem că punctul principal al acestuia este părăsirea lui Dumnezeu. Repetiţia numelui lui Dumnezeu "Eli, Eli" este un semn al profunzimi chinului din care solicitantul îşi prezintă plângerea lui în faţa lui Dumnezeu. Greutatea necazului este caracterizata de depărtarea lui Dumnezeu si parca totodată uitat de El. Ideea care este introdusă prin plângerea "pentru ce?" evidenţiază că Dumnezeul de la care te aştepţi să ai un ajutor şi o salvare vezi că nu este aşa cum tu îl crezi, ci unul ascuns si distant. În acest psalm îl vedem pe Yahweh ca fiind departe de plângerile psalmistului, dar culmea că psalmistul cel care face plângerea continuă in ciuda acestei confuzii sa se prindă de Dumnezeu. Verbul yt.gav exprimă durerea pe care o are psalmistul cu unul al unui leu. Vedem o imagine întunecată a chinului groaznic. Iar în această imagine putem observa asemănarea cu Cristosul crucificat.

In versetul şase cel care plânge subliniază faptul ca viaţa lui fusese distrusă si că onoarea lui ca şi om a fost călcată sub picioare "vya-al înseamnă "Mi-am pierdut orice urmă (aparenţă) de umanitate." Iar imediat duşmanii apar şi-i atacă starea umilită şi desfigurată de om. Iar toate aceste atacuri pe care le întreprind aceşti duşmani nu sunt altceva decât o lezare a încrederii lui în Dumnezeu "S-a încrezut în Domnul! Să-l mântuiască Domnul, să-l izbavească , fiindcă îl iubeşte". Principala suferinţă a psalmistului era tăcerea lui Dumnezeu, si nu in faptul morţii sau al slăbiciunii atât de mult. Si totodată problema principală a psalmistului era aceea că singura încredere în Dumnezeu îi era distrusă, iar această problemă accentuează problema tăcerii lui Dumnezeu.

Este foarte important de observat faptul cum psalmistul în partea a doua a versetului şaisprezece prezintă o frântură din crucificarea Mântuitorului. Dar este surprinzător faptul că acest pasaj nu este redat în nici o narare nou testamentală a patimilor lui Mesia. Dar Kraus este de acord cu o interpretare care să dea lumină asupra acestei neînţelegeri, şi anume "aceşti câini sălbatici sunt o ilustraţie metaforică a agitaţie răufăcătorilor care au luat captiv pe cel care suferă şi care din punctul lor de vedere este vinovat".

"Toate aceste referinţe şi aluzii care sunt reluate în toate cele patru Evanghelii au scopul de-a face clar că Isus a luat asupra Lui în detaliu suferinţele care s-au întâmplat, individual asupra lui Israel în Vechiul Testament. Mult mai specific trebuie să spunem că în concordanţă cu mărturia biblică a bisericii primare, Isus Cristos nu a suferit un destin individual". El a luat asupra lui însuşi ceea ce Israel a experimentat ca şi durere şi plângere în prezenţa lui Dumnezeu. Putem observa că suferinţa lui Mesia se poate observa şi în relaţia strânsă cu Dumnezeul revelat al lui Israel.

v 7) ורירמפי în Septuginta găsim  care implică o deschidere a gurii să vorbească, dar ca şi în Iov 16:16 se referă mai mult la un gest de batjocură.

V16) ראכ acestă particulă este la numărul singular

I.3 Sacrificiul lui Mesia

Psalmi 40:6-8, Evrei 10:5-10. Această referire din psalmi leagă moartea lui Mesia ca fiind un sacrificiu a întregului ritual de sacrificii vechi testamentale, instituite de Dumnezeu. Folosirea expresiilor "sacrificiu, dar, ardere de tot dar pentru păcat", aduc sacrificiile levitice în fiinţă şi subliniază că sacrificiul lui Isus cuprinde toate celelalte sacrificii. Sacrificiul lui Isus a fost prefigurat în tot ritualul sacramental realizat în trecut.

Autorul Epistolei către Evrei vine şi face o comparaţie între sacrificiul Vechi Testamentale şi suficienţa pe care o prezintă sacrificiul lui Mesia. Aranjamentele cultice a legii levitice, cu repetările sacrificiilor, sunt date la o parte de consacrarea Noului Legământ a lui Dumnezeu, şi care este nerepetabil deoarece are la bază sa trupul lui Isus Cristos, în împlinirea voii lui Dumnezeu. "Această apelare a autorului epistolei către Evrei asupra Psalmului 40:6-8 demonstrează că fusese profeţit în Scripturi că Dumnezeu v-a acorda un statut superior trupului uman ca şi instrument pentru realizarea voii Sale asupra darurilor de sacrificiu dorite de către lege"

Dar ceea ce este surprinzător este faptul că autorul Epistolei către Evrei vine şi accentuează faptul că Dumnezeu nu este satisfăcut doar de aceste daruri, iar această subliniere a jertfelor, darurilor, a arderilor de tot şi a jertfelor pentru păcat în psalm nu este doar ceva poetic ci vrea să accentueze totalitatea şi seriozitatea cu care privesc evreii aceste sacrificii. Iar autorul vine şi le dărâmă această concepţie, că jertfele sunt doar nişte subtitute. Iar ceea ce face ca relaţia lor cu Dumnezeu să fie reală este sacrificiul lui Cristos, deoarece Dumnezeu îi dădu-se un trup, iar Cristos arătase o totalitate supunere faţă de voia lui Dumnezeu

În versetul şase se rosteşte poate unele din cele mai frumoase şi extraordinare speranţe pentru cititorii din ziua de astăzi, care se găseşte în Vechiul Testament. Un pasaj în care Fiul lui Dumnezeu este văzut prin nimic altceva decât faţă în faţă. Dumnezeu nu a găsit satisfacţie în varietatea darurilor şi jertfelor pe care evreii le puteau aduce, iar prin venirea lui Cristos toate acestea au ajuns să fie lipsite de valoare.

חבז este sacrificiu care este mîncat de către un grup la masă, iar החנמ exprimă darul oferit care a fost prezentat ca şi un omagiu înaintea lui Yahweh. Dar Yahweh nu este acel dunezeu care să tânjească după darurile oamenilor, astfel că psalmistul punctează alte lucruri "ci mi-ai străpuns urechile". Ce însemnă aceasta? Ceea ce vrea să însemne arateacestă expresie este că toate jertfele de păcat, tot acest ritual păleşte în faţa realităţii de a avea o relaţie cu Dumnezeu.

׳תאב הנה aceste cuvinte pot sta ca şi o formulare din liturgia sărbătorii de mulţumire. În liturghia de oferire a arderilor de tot şi a darurilor de păcat au fost şi sunt lucruri aduse de către psalmist care s-a apropiat de sacrificii şi acum ni s eprezintă un dar diferit. Propoziţia "în sulul cărţii este scris despre mine" probabil conţine o referinţă asupra cântecului de rugăciune şi mulţumire compus printr-o inspiraţie profetică care a fost expusă în sanctuar ca şi dar sânt. Acestă expresie poate fi comentată astfel: "În sulul cărţii este scris ceea ce făcusem, ceea ce sufersem şi acum Yahweh m-a salvat.

II. Divinitatea lui Mesia

"În multitudinea de metafore prin care exprimau sensul mântuirii, toţi creştinii împărtăşeau convingerea că mântuirea este lucrarea unei fiinţe cu nimic mai prejos dect Făcătorul cerului şi al pămâtului. În mulţimea reacţiilor faţă de sistemele gnostice, creştinii erau siguri de faptul că Mântuitorul nu aparţine unei ordini inferioare a realităţii divine, ci este Dumnezeu însuşi... Era un mesaj cât se poate de limpede cu privire la ceea ce credea şi propovăduia biserica şi anume că < Dumnezeu> este un nume potrivit pentru Isus Cristos"

II.1.Conceptul de Fiu al lui Mesia

"Folosirea termenilor Logos şi Fiu al lui Dumnezeu pentru interpretarea şi corelarea pasajelor de identitate, pasajelor de distincţieşi a pasajelor de derivaţie a constituir un adevărat tur de forţă realizat de teologii din secololele al-II-lea şi al-III-treilea..... Origen a condus la teoria potrivit căreia Logosul este distinct faţă de Tatăl, dar este veşnic, aşa încât nu se puteau concepe un început pentru Fiul în care El să nu fi existat... Potrivit lui Atenagora , însemna că Dumnezeu fiind din veşnicie înzestrat cu raţiune îşi avea Logosul din Sine tot pe vecie şi prin urmare, Fiul, în calitate de Logos nu a luat fiinţă, ci este veşnic."

Conceptul de adopţie îl găsim clar în Psalmul doi şi nu numai, o altă referinţă o putem găsi în Proverbe capitolul opt. Psalmul doi este de fapt unul din cele mai frecvente psalmuri citate şi la care face aluzie cel mai des în Noul Testament; din perspectiva creştinismului timpuriu a fost un psalm mesianic. "Tema centrală a acestui psalm privit din perspectiva tradiţiei biblice este "împărăţia lui Dumnezeu". În perioada monarhică, împărăţia lui Dumnezeu era asemănată cu poporul Israel. Iar astfel psalmul doi reflectă clar această articulaţie a împărăţiei. Domnul cel întronat, a fost regele universal, dar reprezentarea lui a fost Fiul Său, regele Davidic."

"În acest psalm cea mai clară referire despre adopţie se găseşte în versetele 7-9. Cuvintele pe care împăratul le declară sunt cuvinte care compun legământul regal. În esenţa acestui legământ este prezent conceptul de adopţie; partenerul uman în acest legământ este fiul, iar Dumnezeu este Tatăl. Acest legământ care are la bază principiul adopţiei este o parte a legământului de la Sinai între Dumnezeu şi Israel". Această concepţie din legământul de la Sinai se regăseşte şi în cel Davidic. În acest legământ este focalizată o relaţie între Dumnezeu şi rege, iar conceptul adopţiei este păstrat în continuare. Legământul Davidic a fost veşnic dar celelalte legăminte au fost reînoite cu timpul. Principala structură a reînoirii legământului regal are loc la încoronare când un nou descendent al dinastiei davidice se ridică pe tron. Astfel că cuvintele „tu eşti fiul meu" marchează o reînoire a relaţionării între Dumnezeu şi casa lui David, în persoana regelui nou încoronat. Această adresare profetică se dezvăluie ca fiind un cuvânt creativ, o metaforă, care explică originea unei noi existenţe. „Regele ales este acum tras de partea lui Dumnezeu devenind moştenitorul conducerii. Această afirmaţie nu vrea să sublinieze că regele intră în sfera divină, ci vrea să accentueze că prin această ascensiune este declarat fiu printr-o voinţă definitivă a Dumnezeului lui Israel."

Căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată: „Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut?" Şi iarăşi: „Eu Îi voi fi Tată, şi El Îmi va fi Fiu?"( Evrei 1:5) .Acest verset este rostit nu unui înger. Îngerii pot fii numiţi colectiv „fiii lui Dumnezeu" dar nici unuia nu i-a fost rostit acest lucru personal, dându-i un statut aparte. Mult mai important este să se observe că la botezul lui Isus vocea divină a rostit „Tu eşti Fiul Meu" ( Marcu 1:11 ). „Unii comentatori spun că în traducerea apuseană a pasajului din Luca 3:22 este redat cuvânt cu cuvânt versetul şapte din Psalmul 2, afirmaţia vocii divine" . Astfel că „ Fiul lui Dumnezeu" este Mesia este cel uns de către Duhul, introducându-se o cristologie pneumatică. În înţelegerea biblică „pneuma" este o dovadă carismatică a prezenţei lui Dumnezeu. Ca şi unul botezat în persoană Isus este în prezenţa lui Dumnezeu.

Cuvântul "astăzi" are o importanţă secundară, este doar o completare a faptului Dumnezeu însuşi îl născuse pe Fiul Său. Iar autorul Epistolei către Evrei susţine că este ziua întronării, este ziua în care Dumnezeu a făcut public faptul că a înălţat la loc de cinste pe Isus crucificat.

În versetul şase este prezentat discursul revelator a lui Yahweh cu care investitura universală a regelui Israelului este dovedită înaintea tuturor naţiunilor, iar versetul şapte este prezentat conducătorul tronat peste Israel şi care proclamă investitura peste care autoritatea lui regală pote fi înşeleasă şi văzută.

"קה este un termen provenit din legea regal-sacramentală. El denotă un document de legitimizare a protocolului regal care fusese scris la întronare şi apoi identicarea conducătorului legitim. Traducerea acetui termen ca şi "legiferare" sublinează o indiscutatbilitate a legitimizării naturii proclamaţiei protocolului"

II.2 Conceptul de "Mare Preot" a lui Mesia

Există o legătură strânsă între ideea de preoţie a lui Mesia şi cea de adopţie, şi aceasta datorită faptului că amândouă au la bază autoritatea lui Dumnezeu. Tetxtele cu referinţă asupra acestor idei declar că autoritatea cu care Mesia a fost instalat în slujba sa şi investit cu putere a avut loc cu acordul autorităţii lui Dumnezeu. Accentuarea preoţiei lui Mesia şi a referinţelor cu privire la aceasta se găseşte în Epistola către Evrei. Referirea la Psalmul 110.4-6 în primul rând este o dovadă că nu Isus, El însuşi şi-a abrogat această funcţie, ci a fost chemat de Dumnezeu, Isus manifestând astfel supunere în primirea acestei slujbe. O a doua funcţie a menţionării Psalmului 110:4-6 este ca şi o mărturie, o dovedire despre Isus. Autorul Epistolei către Evrei face mai mult decât alţi scriitori creştini din acea perioadă referire la acest psalm. Această accentuare a acestui psalm în această epistolă este să sublinieze pentru creştini importanţa preoţiei cristologice. Acest text este introdus repetat pentru a sprijini argumentul că Isus este un preot ceresc.

În Israel noul rege la fel ca şi ceilalţi care au fost înaintea lui se bucură de privilegiul unui preot ( 2 Sam. 8:18; 1 Regi 3:4 ). „Cuvântul „Kohen" este derivat din aramaicul „kahin"care înseamnă „profet, ghicitor" . Psalmistul vine şi accentuează autoritatea lui Mesia ca Mare Preot care nu este doar un simplu mediator ci chiar El însuşi este Mântuitorul, iar acest rol nu-l poate fi îndeplinit de nimeni; se subliniază completitudinea Sa. Lui Mesia nu i se acordă nici un succesor, El singur este competent, care este „Domnul" lui David să stea la dreapta lui Dumnezeu, fiind numit Fiul acestuia, „Creatorul şi Stăpânitorul tuturor lucrurilor"

Unii comentatori afirmă că „acest Psalm prezintă regele ca şi un moştenitor a lui Melhisedec, succezându-l ca şi preot odată pentru totdeauna" . Ceea ce vor să afirme aceşti comentatori asupra faptului că este numit „preot odată pentru totdeauna" este doar o expresie ritualică. Această posibilitate dată regelui de-a se numi rege-preot este datorită faptului că Melhisedec este numit rege al Salemului şi totodată şi preot a Celui prea Înalt. Alţi comentatori cred că „nu este neaparat necesar ca acest psalm să se adreseze regelui şi aşa că David cu greu ar putea fi numit preot. Dar este posibil ca regele să acţioneze ca şi un preot în diferite ocazii sau situaţii extreme, şi de aceea se poate ca acest psalm să fi fost compus."

Interpretarea tradiţională a frazei „în felul lui Melhisedec" scoate în evidenţă trei puncte de asemănare între Melhisedec, stâlpul profetic, şi Cristos cel care a împlinit profeţia

- amândoi sunt regi şi de asemenea preoţi

- amândoi au oferit pâine şi vin lui Dumnezeu

- amândoi au avut preoţia de la Dumnezeu şi nu prin Aaron, şi nici unul nu aparţinea tribului lui Levi.

„Dumnezeu nu a jurat doar că Cristos poate să fie un preot, doar pentru un anumit timp ci a jurat ca să fie un preot pentru totdeauna; de aceea nu poate fi nimeni să-l înlocuiască. Astfel acest lucru îl putem evidenţia prin două lucruri:

1. Această preoţie a lui Cristos este una personală şi aşezată într-o singură persoană pentru totdeauna , de aceea nu poate avea nici un ajutor sau succesor în această preoţie.

2. Prin acest legământ Dumnezeu şi-a limitat puterea lui supremă şi absolută într-un mod particular... Prin aceasta Dumnezeu şi-a descoperit dragostea inestimabilă faţă de Cristos, şi totodată l-a şi onorat şi răsplătit într-un mod măreţ. Dar tot prin aceasta el şi arătat îndurarea într-un mod abundent faţă de om." Acest lucru nu s-ar fi realizat prin oarecare preoţi ştim că orice mare preot era ales din rândul oamenilor, de aceea „Fiul lui Dumnezeu" nu a putut să-şi asume rolul de Mare Preot dacă ar fi fost aparţinător naturii noastre.

Superioritatea preoţiei lui Mesia constă în faptul că el însuşi s-a adus ca jertfă de ispăşire pentru păcatele omenirii. Pe când ispăşirile făcute de preoţii leviţi au un caracter ritualic prin repetabilitatea lor, şi prin faptul că pentru preot însuşi se aducea jertfă de vină. Un al doilea argument al superiorităţii preoţiei lui Mesia constă în faptul că El îşi îndeplineşte rolul de Mare preot într-un mod desăvârşit şi personal, deoarece este aşezat la dreapta lui Dumnezeu.

4) חרבד în acest verset însemnă manieră caracter.

6) תויוג אלמ acest termen se poate referi la Domnul luat într-un mod tranzitiv, iar la naţiuni într-un mod intranzitiv. Aceasta din urmă dă mai multă lumină a versetului. Iar participiul singular se referă

Concluzie

Aceşti psalmi au o semnificaţie extraordinar de mare, ei îţi pot întări convingerea pe care o ai faţă de acel Mesia pe care ei ţi-l dezvăluie. În cartea psalmilor deasemenea este descoperit atât Mesia dar şi Dumnezeu şi Legea Lui, observăndu-se ca fiind o sumarizare a celor două testamente. Aceşti psalmi prezint refacerea legăturii dintre om şi Dumnezeu, adică speranţa unei noi vieţi. Prin aceşti Psalmi care pentru oamenii din acea vreme era ceva vag acum pentru noi cei din ziua de astăzi este ceva care se poate înţelege

© Tecsa Beniamin