Nori negri se aduna cu repeziciune -dar Christine, in naivitatea sa de copil de patru ani, nu ia seama la semnalele prevenitoare. Insistenta ei incapatanata de a-si rezolva lucrurile dupa parerea ei, face ca bunica sa-si piarda rabdarea.

   Cu voce tare si cu o palma la spate, am expediat-o in dormitor, sa-si vina in fire. Stigate ca: "Eu nu am facut nimic!" se amestecau cu suspinele ei, dar bunica, nu ia in seama plansul de auto-compătimire. In sfarsit, o fata inlacrimata se ivi din dormitor; o fata care trada semne de ingrijorare. Bucle blonde, incercuiau surasul dulce, constient, si ochisorii albastri, nevinovati.
   Inima mea incepe sa se topeasca, dar stiu ca trebuie sa raman ferma. "Imi dai o bomboana?" intreba ea. "Nu", raspund eu. In acest moment de surpinzatoare liniste, aproare ca-i poti auzi gandurile... Ea spera, ca daca, isi va trece cu vederea greseala si eu voi face la fel. Acum incearca o noua apropiere. "Bunica, hai sa mergem la leagane, sa ne jucam! Tu te asezi in leaganul meu, iar eu iti fac vant", mi-a oferit ea. Insa tentatia de corupere nu a reusit. "Imi pare rau, Chris. Tu imi datorezi o scuza si eu nu ma voi mai juca cu tine pana nu spui ca iti pare rau. "Eu astept o scuza spusa in graba, o imbratisare, si restabilirea armoniei in relatiile noastre, dar ma insel. Dusa pe ganduri, ea si-a plecat ochii... Nu poate sa creada ca voi ramane tare in hotararea mea, in ciuda naturii mele iubitoare.

   Chicotind, s-a lipit strans de mine. "Ah, bunica, vino odata" se linguseste ea. Raspunsul meu este o tacere de gheata. Ochii ei ma privesc neîncrezatori. Apoi, isi stramba gurita ca semn de incapatanare si pleaca.

   Prin ignoranta care mi-o arata, nu vrea sa repare relatia noastra, ci sa-mi demonstreze ca se poate descurca si fara mine. Durerea singuratatii invinge curand incapatanarea si ea se intoarce din nou la mine. In privirea ei se oglindeste o schimbare. "Totul ce trebuie sa spui, este: Iarta-ma bunico", îi spun eu. "Asa de simplu este". Ea ma priveste si-mi spune cu o mima serioasa: "Aceasta nu este simplu, bunica. Este greu!" Simt dorinta sa o iau in brate, in timp ce dragostea si mandria se lupta in mine. As proceda rau, daca as lasa-o sa ma foloseasca pentru a-si satisface propria sete de putere.

   Secundele trec, in timp ce eu astept decizia ei. "Iarta-ma, bunico", spune ea in cele din urma .Degeaba a plans, s-a lingusit, a intrebat ,s-a purtat cu incapatanare si m-a ignorat.

   Este intr-adevar posibil, ca parerea de rau sa fie cheia restabilirii normalitatii? Daca a avut indoieli i se vor risipi repede cand o imbratisez si caldura dragostei mele îi inunda golurile inimii, alungandu-i frustrarea. "Eu cred ca ma pot ridica mai sus cu leaganul decat tine", strig eu in timp ce mergem prin curte.

   Viata este din nou plina de bucurie. Noi suntem una. Trei cuvinte si o inima plina de regrete au pus totul in ordine.

   Dumnezeu ar simti probabil la fel cand pacatul egoismului si al mandriei copiilor Sai, distruge legatura dintre El si ei. Cand pacea si bucuria sunt destramate de povara pacatelor trecute cu vederea, si a purtarilor rationaliste, El asteapta rabdator.

   Cand sufletul se scufunda in singuratate si indoiala, El Îsi intinde mainile. Si cand dragostea invinge mandria, Dumnezeu jubileaza. "Iarta-ma, tata". Trei cuvinte care ne aduc din nou in bratele Lui pline de dragoste. Ce ar putea fi mai simplu si mai important decat aceasta?