Una din problemele majore ale omului modern din zilele noastre este tocmai aceasta: lipsa unui ideal, dorinţa de mai bine. Mizeria economică şi spirituală, care zace asupra acestei naţiuni şi în care se zbat semenii noştri, a făcut ca omul să nu-şi mai dorească altceva decât traiul dus la limita subexistenţei umane. Lipsa de idealuri, lipsa unei viziuni, a unui scop precis provoacă dezorientare, indiferenţă şi totodată frustrare.

De aceea ne întrebăm: e bine să tindem spre perfecţiune? E bine să avem idealuri? Răspunsul cuprinde doi poli total opuşi: Da şi Nu.

De ce spun da? Pentru că odată ce îţi fixezi un ideal pe care ştii că nu-l vei putea atinge, ai totuşi satisfacţia sufletească de a te fi apropiat tot mai mult de acel ideal. Nu mai eşti purtat asemenea unei corăbii ce pluteşte în derivă, ci ai un ţel, o ţintă spre care mergi.

De ce spun nu? Pentru că atunci când nu poţi atinge acest ideal, cazi în plasa descurajării, ba chiar a renunţării. Dacă idealul tău în loc să te motiveze să urci mereu mai sus, îţi produce acel sentiment de neîmplinire şi inutilitate, atunci e cazul să îţi schimbi atitudinea sau idealul.

Însă pentru ca această naţiune lipsită de orice viziune să ajunga iarăşi pe culmile iubirii şi împlinirii, trebuie mai întâi să începem să ne schimbăm noi. Haideţi să visăm împreună pentru o lume mai bună, o lume în care iubirea şi buna înţelegere, fericirea şi bunăstarea să troneze în inima fiecărui individ.

Mă îngrozeşte indiferenţa semenilor noştri la necazurile celor de lângă ei. Şi acesta este unul dintre efectele "benefice" ale democraţiei. Nu că aş visa la o monarhie sau dictatură absolutistă, dar în ritmul ăsta nu ştiu unde vom ajunge. Pe lângă fiecare om trece un glas sugrumat, o voce joasă sau prea înaltă în care citim dezamăgirea şi alunecarea speranţei, ultima din cutia Pandorei, în groapa cu obiecte pierdute. Pe stradă, printre prieteni sau cunoscuţi, printre noi există întotdeauna vocea disperată a unei fiinţe deznădăjduite. Poate doarme prea mult sau prea puţin, poate ia droguri sau se dedă desfrâului, poate că face rău tocmai pentru a-şi sprijini acea fărâmă de speranţă, care nu se ma iveşte, din viaţă. Fiecare asemenea individ cere o speranţă care nu se mai găseşte în sine. Dureros! Din tot acest tablou lipseşte un organ vital, şi anume inima, fără de care se creează un lanţ de răceală, în faţa căruia pier, ca prin farmec, şi cuvintele, şi bucuria, şi speranţa. Rămânem încremeniţi în faţa constatării că suntem ca un organism lipsit de organul său vital. Degeaba vorbim în toate limbile pământului, degeaba ne astupăm cu diplomele noastre, căci toate se vor transforma în cenuşă. Ar trebui de fapt să gândim cu inima şi să simţim cu mintea. Marile imperii care s-au prăbuşit nu au cazut din cauza războaielor sau a factorilor interni, ci boala a venit în interior provocată de lipsa unui ţel, a unui ideal frumos! Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanilor, nici de armamentul lor. Boala o avem în suflet. Există o epidemie înfricoşătoare de meningită morală. Trăim într-o lume fără onoare şi fără limite morale. Această ciumă sufletească provoacă ravagii în rândul naţiunii, tot mai mulţi fiind aceia care cad pradă acestui monstru cu chip uman. O ţară fără un conducător iscusit se aseamănă cu un trup fără cap, căruia îi lipsesc sentimentele, raţiunea şi voinţa. Îi rămâne însă inima, care neîncetat va continua să bată în conştiinţa fiecăruia, în speranţa că ne vom trezi la realitate.

Decât să aşteptăm ajutorul din partea altora, hai să ne curăţim ograda proprie şi să omorâm aceşti monştrii aparent inofensivi, care muşca neîncetat din sufletul şi cultura neamului nostru, pentrru care s-au jertfit atâtea vieţi şi în slujba căruia s-au pus atâtea genii creatoare de frumos şi de artă. De fapt un geniu, oricare ar fi el, nu are patrie, el are doar naţionalitate, aparţinând întregii lumi.

Sub această haină a democraţiei şi a libertăţii se ascunde cel mai cumplit duşman,:stăpânul întunericului, sub robia căruia cad tot mai mulţi nevinovaţi. Este timpul să schimbăm valorile culturale şi spirituale, dacă vrem să revenim la normal. Este o intervenţie chirurgicală dureroasă, dar necesară. Jos cu oportunismul şi slugărnicia care, trebuie să o recunoaştem, ne caracterizează ca naţiune. Viaţa nu merită trăită decât în demnitate şi atât timp cât poţi fi de folos alor tăi. Să trăim deci cu demnitatea ce ne-au lăsat-o moştenire înaintaşii noştri, care nu şi-au plecat capul sub nicio stăpânire şi care nu şi-au cruţat nici măcar viaţa pentru împlinirea acestui ideal, pentru unii utopic. E vremea să şi trăim ceea ce cântam toţi românii: Deşteaptă-te, române.

Să ne deşteptăm, dar, din acest somn al morţii şi al nepăsării! Treziţi-vă, români!