Un român ortodox, scriitorul Mihail Sevastos (1892 – 1967), jurnalist şi editor al câtorva reviste culturale româneşti între cele două războaie mondiale (de asemenea romancier, poet şi memorialist), este un observator neutru, adecvat pentru a judeca Reforma Neoprotestantă românească. El a scris întru-unul dintre cele mai importante ziare româneşti ale timpului, în Noembrie 1931: „La noi n-au fost frământări creştine, poate şi din pricină că religia maselor ţărăneşti (în care se manifestă sectele) semăna prea puţin cu creştinismul. Biblia şi evanghelismul nu pătrunseră în sufletul poporu­lui, în adâncul ţărănimii era fetişism, păgânism, vrăjitorie, orice, numai credinţă creştină nu. Chiar popa era mai puţin preot decât vraci... care descânta vitele. În aceste condiţii, se înţelege foarte uşor lipsa prigoni­rilor religioase din trecutul nostru. Nu era atât toleranţă, cât dezinteres. Mintea ţăranului s-a pus însă în mişcare. A stat încercuită milenii. Acum a scăpat la libertate şi nu se opreşte cu una cu două. Săteanul vrea să afle, să ştie, să cunoască. Religia de la putere nu-şi dă osteneala cu lămurirea credincioşilor şi cu propaganda în mase. Acest lucru îl fac sectanţii. Ei răspund unei necesităţi spirituale a maselor. Conduc minţile şi sufletele care trăiesc în nelinişte. Le dau lămuriri, le arată căi noi - la capătul căro­ra poate-i mântuirea negăsită până acum. Abia astăzi se formează în adâncul poporului nostru adevăraţii creştini"[1].

Acest text conţine mult adevăr, dar şi simplifică istoria de 2000 de ani a creştinismului. Din secolul al III-lea până în secolul al IV-lea au fost mii de creştini martirizaţi pe teritoriul României de azi. Aceştia au fost romanii, strămoşii românilor. Începând cu Evul Mediu, au existat o mulţime de adevăraţi creştini greco-ortodocşi în toate nivelele societăţii. Marea Reformă a influenţat creştinismul românesc începând cu secolul al XVI-lea şi al XVII-lea. Biserica Greco-catolică (Unită cu Roma) a apărut în secolul al XVIII-lea şi a ajutat poporul român să devină o naţiune modernă. Trezirea evanghelică românească a început, de fapt, la sfârşitul secolului al XlX-lea, cu Mişcarea Baptistă şi s-a dezvoltat în prima jumătatea a secolului XX. Articolul lui Sevastos este un document istoric, fiind scris pentru ca să apere libertatea religioasă a penticostalilor, principala mişcare a acestei treziri religioase.

Câţiva scriitori neevanghelici au sugerat că penticostalismul a ajuns în România din SUA, în jurul anului 1910[2]. I. M. Popescu a scris despre un emigrant român, Pavel Budeanu, care a răspândit ideile penticostale înainte de anul 1918, printr-o revistă românească apărută în SUA[3]. În 1919, o săsoaică baptistă din satul Dârlos, de lângă Mediaş (Transilvania) a fost prima persoană care a trăit experienţa botezului cu Duhul Sfânt, cu semnul vorbirii în alte limbi, în România.[4]

Printre românii americani care au participat la evanghelizările şi la întâl­nirile de vindecare ale lui Aimee Semple McPherson a fost şi baptistul Petru Pernevan, care s-a întors în România, şi prietenul său Constantin Sida. Acesta i-a trimis o scrisoare lui Pernevan în anul 1921, povestindu-i că a fost botezat cu Duhul Sfânt împreună cu alţi şase români[5]. Pernevan i-a arătat scrisoarea prietenului său Gheorghe Bradin, care în anul 1922 a devenit pas­tor baptist. Persida Bradin, soţia lui Gheorghe Bradin, ţinea legătura cu Petre Andraş, care îi povesteşte că fratele lui, Teodor, şi cumnata sa au fost într-un grup de şapte români care au fost botezaţi cu Duhul Sfânt. Soţii Andraş din America au trimis rudelor lor din Păuliş o scrisoare şi o carte de cântări penticostală, în mai 1922.[6]

Capitolul 2 - Începutul penticostalismului în România

În iunie 1922, Gheorghe Bradin s-a rugat pentru vinde­carea soţiei sale, care suferea de tuberculoză şi hidropizie, şi ea a fost vinde­cată de Domnul. Bradin a trimis o scrisoare la o adresă găsită în cartea de cântări primită de la familia Andraş din America. În Septembrie 1922 a primit un răspuns de la Pavel Budeanu şi a hotărât să deschidă prima Biserică Penticostală din România, în Păuliş, la 10 Septembrie 1922.[7] La sfârşitul anului, această biserică avea 30 de membri. În Februarie 1923, a fost fondată o nouă biserică penticostală în Cuvin, lângă Păuliş, în casa soţilor Vasile şi Persida Semenaşcu, împreună cu alţi 3 credincioşi. La 3 Iunie 1923, atât Persida cât şi Gheorghe Bradin au fost botezaţi cu Duhul Sfânt.[8]

Primul persecutor al penticostalilor din România a fost preotul ortodox din Păuliş, Cornel Popescu, care a determinat autorităţile locale din Radna să interzică noua „sectă", în 1923. Gheorghe Bradin, în calitate de conducă­tor al noii asociaţii religioase, şi Dumitru Stoi, secretar general, au protestat şi au cerut să fie respectată libertatea religioasă. Pretorul din Radna a trimis cererea lor prefectului judeţului Arad, care a trimis-o Ministrului Cultelor (în România cuvântul „cult" are sens pozitiv, pe când cuvântul „sectă" are sens peiorativ). Ministrul a interzis „secta" penticostală în anul 1924.[9]

În SUA, primele Biserici Penticostale române au fost înfiinţate în anii 1921 - 1922, în Michigan şi Ohio. O biserică a existat şi în Detroit, unde a fost tipărită o carte de cântări în limba română.[10] Pavel Budeanu (1886- 1958) a fost ordinat ca lucrător (pastor) penticostal în 1923; el a locuit în Akron, Ohio. În 1924 a fost trimis în misiune în România, unde a adus cu sine cartea de cântări menţionată mai sus şi a oficiat primul botez penticostal în apă, din România, în râul Mureş, aproape de Păuliş, în 16 Octombrie 1924, la ora 10 dimineaţa, în mod clandestin[11]. Conform celor spuse de Trandafir Sandru: „Cu această ocazie a fost făcută şi prima fotografie cu biserica din Păuliş. Pe fotografie s-a scris data şi numele bisericii, care era „Biserica lui Dumnezeu"".[12] În conformitate cu alte informaţii, Budeanu a lucrat în acele vremuri cu American Assemblies of God. El a început să lucreze cu American Church of God din anul 1943.[13]

Pavel Budeanu a fost arestat de jandarmi în satul Nădab (judeţul Arad) şi escortat la prefectura din Chişinău-Criş. Astfel a experimentat el, în mod personal, persecuţia şi şi-a ajutat fraţii printr-o rudă a sa, care era avocat la Bucureşti. Acesta a trimis prima petiţie la Ministerul Cultelor, prin care se cerea recunoaşterea Asociaţiei Penticostale. Petiţia a fost semnată de 50 de membri ai celor două biserici penticostale din Păuliş şi din Cuvin, în frunte cu preşedintele Gheorghe Bradin şi cu secretarul general D. Stoia.[14]

Fundalul baptist al Mişcării Penticostale din România este ilustrat prin numele de „baptişti penticostali", folosit în acea petiţie.[15] Din păcate, Dr. Alexa Popovici, în cartea sa „Istoria Baptiştilor din România", prezintă apariţia Bisericii Penticostale plecând de la multe informaţii false şi cu resen­timente amare. Cu excepţia câtorva aspecte ale pneumatologiei, penticostalii şi baptiştii români au aceeaşi doctrină; în loc să se contrazică, ei ar trebui să coopereze frăţeşte.[16]

Petiţia din 1924 a determinat scrierea primei Declaraţii de Credinţă a Bisericii Penticostale din România. Ministerul Cultelor nu a răspuns în mod direct, dar decizia a fost prezentată în al 5-lea paragraf al Hotărârii nr. 5734/29 Ianuarie 1925: „Secta penticostalilor, cu aderenţii exclusiv din satele Păuliş şi Cuvin (jud. Arad), este condusă în mod exclusiv de către Gheorghe Bradin. Doctrina este publicată în cele 14 pagini ale broşurii numite „Declaraţia Fundaţiei Adevărate". Noi o interzicem, pentru că doctrina sa nu este împărtăşită (îmbrăţişată) de către toţi membrii, ci doar de câteva per­soane iniţiate şi pentru că această (sectă) nu prezintă garanţii suficiente că ar respecta articolul 22 al Constituţiei."[17]

Această decizie oficială a fost publicată în ziare şi a fost răspândită în toată România. A fost primul document oficial tipărit despre penticostalii din România, care a ajutat mult ca penticostalismul să fie propagat. Renaşterea spirituală a făcut ca mulţi oameni să fie interesaţi în a afla doctrina creştină penticostală, iar Gheorghe Bradin a primit în Păuliş multe scrisori şi vizite din diferite părţi ale României.[18]

În 1925, Episcopul ortodox al Aradului, Dr. Grigorie Comşa, a început un război împotriva penticostalilor, fiind cel mai mare duşman al lor (1925 - 1937). Totuşi, în paginile pe care le-a scris despre penticostalismul româ­nesc în Noua călăuză pentru cunoaşterea şi combaterea sectelor a demonstrat o bogată şi corectă informaţie în comparaţie cu istoricul baptist Alexa Popovici. Comşa era fericit că erau doar două biserici penticostale şi era sigur că numărul lor nu va mai creşte.[19]

Nici autorităţile statului şi nici o Biserică Ortodoxă nu au menţionat însă că o mică mişcare penticostală săsească a luat fiinţă în jurul oraşului Mediaş, din Transilvania.[20] Această trezire penticostală în mijlocul saşilor luterani din Transilvania a început în anul 1919, la Dârlos, prin intermedi­ul unor săsoaice baptiste, care au fost influenţate de o penticostală venită din SUA. Michael Thelman a fost botezat cu Duhul Sfânt în anul 1923 şi a primit botezul în apă în 1927 la Viena, Austria, în timpul Conferinţei Penticostale, unde l-a întâlnit pe misionarul suedez penticostal George Steen. Mai târziu, Steen a vizitat România şi l-a ordinat pe Thelman ca pas­tor al bisericilor penticostale săseşti (Dârlos, Curciu, Boian etc.)[21] Se pare că Thelman avea să devină unul dintre cei mai importanţi pastori penticostali ai minorităţilor etnice din acel moment. De asemenea, autorităţilor române nu le-a păsat nici de mişcarea penticostală din mijlocul maghiarilor. În anul 1997 Biserica Penticostală Maghiară din Timişoara şi-a celebrat cei 70 de ani de la înfiinţare (1927-1997).

Conform lui C. Cuciuc: „Independent de mişcarea penticostală din Banat şi Transilvania, o româncă venită din SUA a început să răspândească învăţătura pen­ticostală în Bucovina."[22]

În 1926 existau deja 6 biserici penticostale în judeţul Arad: Păuliş, Cuvin, Arad (Micălaca), Măderat, Pâncota şi Şoimoş.[23] Episcopul Comşa, într-o petiţie trimisă prefectului de Arad, în 1926, i-a acuzat pe penticostali de fanatism şi că erau instrumente ale comuniştilor. El a cerut represalii şi, de asemenea, să fie intentat un proces împotriva penticostalilor, care chiar a avut loc. Gheorghe Bradin din Păuliş şi Ilie Gavril din Şoimoş au fost arestaţi şi trimişi în faţa Curţii Marţiale din Sibiu şi de acolo la Timişoara, unde au fost eliberaţi pentru că nu era nici un motiv pentru ca să fie judecaţi.[24]

Capitolul 3 - Prima expansiune penticostală română (1927-1994)

În ediţia din 1927 a „Noului Ghid pentru secte", Episcopul Comşa a denunţat pe Teodor Andraş din Detroit şi pe Pavel Budean din Akron că susţin pe penticostalii din Păuliş şi că au relaţii cu „secta evanghelistă" din Iaşi. Observăm că penticostalii sunt adesea numiţi „Evanghelişti" în ţări ca Rusia, Ucraina şi Slovacia, până în zilele noastre. Deci erau penticostali în capitala provinciei Moldova din România, chiar dacă ei pot fi confundaţi prin numele lor cu Creştinii după Evanghelie (în România, aşa se numeşte Biserica Fraţilor).

Comşa era bucuros că erau doar patru biserici penticostale în Arad şi era sigur că acest număr nu va creşte.[25] Cei patru păstori penticostali erau: Vasile Semenaşcu (Cuvin), Gheorghe Bradin (Păuliş), Dumitru Buda (Pâncota) şi Gheorghe Urlea (Micălaca).

În martie 1927, Ilie Ghelbeleu, preotul din Şoimoş, a chemat jandarmii din Radna să aresteze pe participanţii unei adunări penticostale din satul său. Printre credincioşii arestaţi au fost Partenie Pera şi Mihai Olar, din oraşul Lipova. Amândoi au fost bătuţi cu un lanţ în tălpile picioarelor. Partenie Pera nu a rezistat şi a murit după cinci săptămâni, în dureri îngrozitoare, lăsând în urmă o văduvă şi doi orfani. El a devenit primul martir penticostal român. Jandarmul ucigaş a fost amendat cu 1.000 lei şi a fost promovat de la gradul de agent la cel de plutonier.

În Bihor, la nord de Arad (provincia Crişana, în vestul României), pen­ticostalismul s-a răspândit din 1927, când Pavel Ciuci din Picleu a fost ordi­nat de Gheorghe Bradin. Evanghelizarea a fost continuată în Bihor de lucră­tori înzestraţi cu daruri spirituale ca Mihai Şarhenţi din Brusturi, Mihai Urs şi Ioan Urs.[26]

În Banat (S-E României), cel mai cunoscut lucrător, Alexandru Isbaşa, s-a convertit la penticostalism în 1927, când a văzut vindecarea divină a lui Traian Mănguţă, un penticostal român din satul Birchiş. Mişcarea penti­costală română din Timişoara a început în 1928. Isbaşa, care era păstor în Birchiş, a devenit pastorul celei mai importante biserici din Timişoara, în anul 1947.[27] Dincă Ciolac a fost păstorul unei alte biserici penticostale din Timişoara. El a fost mereu credincios conducerii lui Bradin, în comparaţie cu Isbaşa.[28] îÎ Făget, un oraş de munte din Banat, păstor era Ilie Tuda.[29]

În Moldova de Sud şi Nord-Estul Valahiei, credinţa penticostală a fost propovăduită de Solomon Borlovan, în anul 1928. Prin el, Mihai Radii din Galaţi şi Ioan Bododea, un pastor baptist din Brăila, s-au convertit la penti­costalism, în 1928.[30]

În Brăila, un important lucrător penticostal era Leon Ioan.[31]

În Bucovina (Nordul României), un pionier al penticostalismului este Cristian Gavrilă din Bâlca (1928). Alţi lucrători erau Teodor Daniliu, Guranda din Dumbrăveni, Procopie Mireuţă şi Dumitru Mireuţă din Volovăţ[32] şi Vladimir Onofrei în Rădăuţi.[33]

Ministrul Cultelor a repetat interdicţia Penticostalismului prin decizia nr. 24536 din 1928.[34] Astfel, în toamna lui 1928, 50 de lideri penticostali s-au întâlnit în casa lui Gheorghe Bradin, în Păuliş, pentru a-şi organiza acti­vitatea şi să redacteze „Principiile de Credinţă". La întâlnire au participat: Gheorghe Bradin, Mihai Olar, Alex Isbaşa, Ioan Neta, G. Lela, G. Urlea, I. Bododea, Mihai Radu şi alţii. S-au hotărât să publice revista penticostală "Vocea Adevărului" şi o altă Declaraţie de credinţă. Organizaţia Penticostală a luat numele de Asociaţia religioasă „Biserica lui Dumnezeu Apostolică", cu Gheorghe Bradin preşedinte şi Mihai Olar secretar. Editorul revistei trebuia să fie Ioan Bododea.[35] Declaraţia de credinţă din 1924 a fost retipărită în 1928. Revista "Vocea Adevărului" a fost publicată de Ioan Bododea în Ianuarie 1929; cu nr. 3/1929 şi-a schimbat numele în „Cuvântul Adevărului".[36]

Deoarece nu era posibil să obţii recunoaşterea Guvernului pentru o aso­ciaţie religioasă condusă de binecunoscuţii penticostali, cu centrul în judeţul Arad, leagănul penticostalismului român, a fost formulată o strategie adec­vată. La o întâlnire în Brăila, pe 22 Februarie 1929, bisericile penticostale din S-E Moldovei şi N-E Munteniei (Galaţi, Lascăr Catargiu, Costache Negri şi Brăiliţa) s-au organizat ca Asociaţia religioasă „Biserica lui Dumnezeu Apostolică", cu Ioan Bododea preşedinte şi Mihai Radu secretar. Scopul era ca această asociaţie să fie recunoscută oficial şi după aceea toate bisericile penticostale din ţară să devină membre ale acelei asociaţii. Sediul central al Asociaţiei trebuia să fie în Brăiliţa (o periferie a Brăilei).[37]

Ioan Bododea şi Mihai Radu au semnat o petiţie către Ministerul Cultelor pentru o recunoaştere oficială, înregistrată cu nr. 15723/15 iunie 1929. La început au primit un oarecare răspuns favorabil în ceea ce priveşte Declaraţia sau scurta expunere a Principiilor Bisericii lui Dumnezeu, dar recunoaşterea a fost amânată după perioada de testare. În 1930 – 1931 autorităţile statului şi-au dat seama că noua asociaţie era penticostală şi au interzis-o.[38]

Penticostalii din zona Brăila-Galaţi au contribuit la răspândirea cre­dinţei penticostale în Iaşi, capitala Moldovei şi în Basarabia (acum Republica Moldova). Pentru un timp, au publicat în rusă şi română revista Ustishitel (Mângâietorul). Pentru cititorii basarabeni, Vasile Gaspar, un pas­tor baptist din Brăila, a scris în 1929 o broşură împotriva penticostalilor, dar în acelaşi an a devenit predicator în bisericile penticostale.[39] În 4 aprilie 1930, un bine cunoscut lucrător penticostal, Ştefan Moscu, a fost ordinat ca misionar în sudul Moldovei.[40] În 1930, 21 de persoane au fost botezate în râul Siret, în judeţul Brăila.[41] Pe 31 august 1930, Vasile Gaspar a fost ordi­nat ca lucrător penticostal.[42] A lucrat în N-E Munteniei (Greceanca-Buzău) şi Banat (Oraviţa).

Conform unui scriitor secular, I. M. Popescu, Ioan Bododea a introdus un nou sistem organizatoric la baza comunităţii sau bisericii locale; apoi, ca un organism religios şi administrativ - filiala unind comunităţile unui judeţ sau din diferite judeţe; în final Comitetul Executiv - ca un organ religios, administrativ şi reprezentativ, sistem care continuă şi astăzi.[43] După 1929 s-au înfiinţat câteva Comunităţi regionale ale bisericii apostolice. În 1929, Eugen Bodor din Burdujeni (periferia Sucevei) - un viitor fruntaş al mişcării penticostale - s-a convertit la penticostalism. Filiala Sucevei a Bisericii Apostolice pentru Bucovina şi Moldova de nord a fost înfiinţată, în frunte cu Cristian Gavrilă.[44]

Pionierii credinţei penticostale din Bucovina au trecut lanţul muntos a Carpaţilor Orientali către estul Transilvaniei şi au evanghelizat judeţul Bistriţa. Lucrarea a fost continuată de evanghelişti locali ca: Elisei Rus din Negrileşti, Dumitru Moldovan din Dobric şi alţii.[45]

În Maramureş (Nordul României), credinţa penticostală a fost răspân­dită înainte de 1930 de un emigrant întors din Argentina, în Sighetu-Marmaţiei, capitala provinciei, unde o biserică adventistă s-a convertit la penticostalism. În 1936 a fost înfiinţată Biserica Penticostală din Răzoare.

În Transilvania, penticostalismul s-a răspândit din valea Someşului în nord (jud. Cluj), până în Valea Jiului în S (jud. Hunedoara). Pionierii penticostali au fost: Vasile Crişan şi Ioan Sima (jud. Cluj), Ioan Bododea, lucrător penticostal în Alba-Iulia, capitala istorică a provinciei[46], Iacob Măriuţa şi Iacob Pădurean în Turda, reşedinţa jud. Turda, Nicolae Oprean în Braşov, (din 1940).[47]

În capitala provinciei Oltenia, Craiova, penticostalismul a fost plantat de Tudor Macarie, după 1930. În 1939 a fost ordinat Alexie Vamvu.

În Bucureşti, între anii 1930-1942, lucrători penticostali au fost Ioan Danciu (din 1936) şi din 1940 Pantelimon Cojocar.

Capitolul 4 - Lucrările Duhului Sfânt în România

Răspândirea mişcării penticostale în România a fost însoţită de botezuri cu Duhul Sfânt şi vindecări divine. În această privinţă, principalele surse istorice sunt revistele penticostale, care au publicat aceste mărturii. Astfel, Cuvântul Adevărului relatează: „În 1923 opt persoane au fost botezate cu Duhul Sfânt. În 1924 alte zece persoane din Păuliş au primit botezul cu Duhul Sfânt. În 1926 patruzeci şi doi de oameni au primit botezul cu Duhul Sfânt, iar în 1927 alte 117 persoane au primit acest botez. După aceea, aceste botezuri au fost mult prea dificil de contabilizat."[48]

În memoriile sale, Pavel Bochian (1918-1996) relatează despre vin­decări divine în satul său, Mocrea (judeţul Arad), în 1929, prin Dumitru Buda, lucrător în Pâncota. El relatează, de asemenea, despre primul botez cu Duhul Sfânt din Mocrea, în 1930. El depune şi o mărturie impresionan­tă despre propriul său botez cu Duhul Sfânt în 1934, însoţit de vindecarea divină a mamei sale.[49]

În cele ce urmează, vom prezenta câteva cazuri selectate din revista Cuvântul Adevărului. În martie 1930 Ioan Urlea citea revista „Cuvântul Adevărului" când, instantaneu, a primit botezul cu Duhul Sfânt.[50]

Maria Berc din Reia-Haţeg (judeţul Hunedoara) a experimentat o vin­decare miraculoasă după şapte ani de suferinţă; în acelaşi timp ea a fost botezată cu Duhul Sfânt şi a vorbit în limba rusă. Soţul ei necredincios lup­tase în Primul Război Mondial în armata austro-ungară şi fusese prizonier în Rusia. El a ieşit în stradă strigând că soţia lui vorbeşte în limba rusă, limbă pe care nu o ştiuse niciodată.[51]

Mihai Şarhenţi din Brusturi a avut darul vindecării. Prin el s-au făcut multe vindecări miraculoase, mărturisite în scris sau prin viu grai.[52]

În memoriile sale, Pavel Bochian redă câteva experienţe spirituale per­sonale impresionante din perioada 1945 - 1951: vorbiri în limbi (germană şi slovacă), vindecări divine, exorcizări, o viziune prin care a stat de vorbă cu Domnul Isus Hristos (decisivă pentru viitorul lui de lider penticostal).[53] El relatează că, după 21 August 1968, când o invazie sovietică ameninţa România, un mesaj profetic în biserica penticostală din Vicovu de Sus a spus că îngerii păzeau frontierele ţării şi nu avea să se întâmple nimic. Inspectorul cultelor a comunicat acest lucru dictatorului Ceauşescu.[54]

Multe alte mărturii certifică lucrarea darurilor Duhului Sfânt în Biserica Penticostală din România, de la începuturi până în zilele noastre. Nu este însă uşor a le verifica pe toate şi a separa autenticul de folclor.

Capitolul 5 - Prima perioadă de persecuţie din România

Cazurile de persecuţie redate în câteva numere ale revistei „Cuvântul 'Adevărului" din ianuarie până în septembrie 1931 ilustrează varietatea şi extinderea generală a persecuţiilor. Penticostalii erau amendaţi, întemniţaţi sau bătuţi, chiar atunci când erau surprinşi rugându-se în casele lor sau stând de vorbă pe stradă.[55] Casele lor de rugăciune erau închise, distruse sau golite de mobilă.[56]

Prigonitorii erau jandarmii, primarii, judecătorii, preoţii şi persoane private. Chiar în închisori, penticostalii erau trataţi mai aspru decât alţi deţinuţi. De exemplu, în închisoarea din Sînicolau Mare, erau puşi în celule pline de excremente.[57] Un exemplu elocvent este cel de la Minerul Arad. Poliţiştii i-au luat la jandarmerie, unde bărbaţii cu mustăţi lungi (după obi­ceiul transilvănean de atunci) au fost spânzuraţi de mustăţi. Apoi, podelele jandarmeriei erau frecate cu feţele.[58] În unele cazuri, persoanele torturate au obţinut certificate medicale şi au depus plângeri la Ministerul de Interne, dar n-au primit nici un răspuns.

Într-un caz, tortura a devenit un spectacol public. In Ilva Mare penti­costalii au fost obligaţi ca, în locul boilor, să tragă carele pline cu pietre şi ba­last pe străzi, într-o zi de târg, fiind insultaţi de consăteni. La şcoală, copiii le erau bătuţi la palmă cu baioneta. După plângerea trimisă Ministerului de Interne, şeful de post trebuia demis şi trimis în judecată în faţa Consiliului de Război, dar plângerea a fost retrasă, pentru a evita represaliile noului comandant al jandarmeriei. În Maieru un astfel de comandant a deschis focul asupra unui penticostal; denunţarea a fost de asemenea retrasă.[59]

Cele mai importante ziare democratice româneşti ale timpului, „Dimineaţa" şi „Adevărul", au fost scandalizate de persecuţia religioasă (un fenomen nou în România). Mai întâi „Dimineaţa" a publicat un articol pe 20 Noiembrie 1931 despre teribila persecuţie împotriva sectelor religioase, subliniind implicarea clerului ortodox. Mihail Sevastos a protestat împotri­va persecuţiei religioase într-un articol publicat în „Adevărul" pe 21 Noiembrie 1931.

Totuşi, Ministerul Cultelor, prin decizia nr. 114119/1933, a declarat penticostalii, atât sub acest nume, cât şi sub noul lor nume de Biserica lui Dumnezeu Apostolică, ca fiind o sectă interzisă. După multe petiţii şi proteste, Ministerul Cultelor, prin decizia nr. 44627/1934, a cerut prefecţilor rapoarte privind conduita penticostalilor. Cele mai multe rapoarte au fost favorabile, dar penticostalii n-au fost recunoscuţi oficial.

Episcopul Comşa al Aradului a protestat împotriva activităţii publicis­tice penticostale din Lipova şi a determinat o acţiune împotriva lui Gheorghe Bradin şi Mihai Olar, care au fost închişi timp de o lună, din 23 Octombrie până în 23 Noiembrie 1936; în acest timp prigonitorul a murit.[60]

Ultimul număr al revistei „Cuvântul Adevărului", înainte de a fi interzisă în 1937, relatează moartea unui penticostal din cauza persecuţiei, în Decembrie 1936.[61] Pavel Bochian relatează închiderea sa şi judecata penală din 1938, în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea, când prim-ministru era Miron Cristea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.[62]

Persecuţia a fost, însă, mai aspră în timpul dictaturii militare a gene­ralului Ion Antonescu (Septembrie 1940-August 1944). La 17 septembrie 1942 Voicu I. Rusin din comuna Lascăr Catargiu a fost condamnat la 25 de ani de închisoare pentru că nu şi-a abandonat credinţa penticostală. La 24 August 1944 închisoarea a fost lovită de un proiectil, care I-a ucis şi pe Voicu Rusin, ultimul martir din prima perioadă penticostală (1922-1944).[63]

Prin decretul nr. 9270/28 Decembrie 1942, mareşalul Antonescu a interzis toate asociaţiile religioase neoprotestante, din cauză că aceste „secte" erau susţinute din SUA şi Marea Britanie. Curţile Militare nu au pregetat să-i condamne pe neoprotestanţi. Închisorile pentru femei din Cernăuţi, Jilava, Mislea, şi cele pentru bărbaţi din Craiova, Alba-Iulia şi Timişoara au fost aglomerate cu neoprotestanţi. Gheorghe Bradin menţionează cazurile lui Franz Michiticiuc şi nepotul său Ivan Bosovac, doi ţărani din Serăuţi, pe care Curtea din Cernăuţi i-a condamnat în 1942 pe fiecare la câte 15 ani de închisoare pentru credinţa lor penticostală. Soţia lui Bosovac a fost con­damnată sub aceeaşi acuzaţie, cei cinci copii rămânând fără nici un sprijin. Ei au fost puşi în libertate din penitenciarul din Arad după căderea lui Antonescu, în August 1944.[64]

Ştefan Ardelean (77 ani) şi soţia lui Petra (74 ani) din Grăniceri, Arad au fost vizitaţi de fiul lor Moise Ardelean şi de Petru Bonca. Praful de pe genunchii lor a fost dovada faptului că se rugaseră. Bătrânii au fost con­damnaţi în 16 Aprilie 1943 la un an şi două luni de închisoare şi au fost puşi în libertate în 28 Februarie 1944. Cei doi tineri au fost eliberaţi pe 1 Septembrie 1944.[65]

Mareşalul Antonescu a făcut un plan de deportare a penticostalilor în Transnistria. Sute de mii de evrei şi ţigani au fost exilaţi în Transnistria, unde mulţi dintre ei au murit, dar Dumnezeu i-a scăpat pe „sectanţi" de acest des­tin.[66] Ei n-au scăpat, însă, de închisorile din ţară.

Istoricul I. M. Popescu justifică persecutarea creştinilor de către Antonescu, deoarece ei refuzau să lupte în război.[67] Totuşi, nici un penti­costal nu a fost închis pentru refuzul de a satisface serviciul militar. De exem­plu, Ioan Fâşcu din Suceviţa venise acasă de pe front într-o permisie, în 1944. Jandarmii l-au prins rugându-se cu alţi tineri creştini şi i-au trimis în judecată la tribunalul din Cernăuţi. Primarul satului a mărturisit în faţa Curţii că acuzatul era un bun cetăţean, iar armata a certificat că fusese şi un bun soldat. Un singur martor a spus că acuzatul s-ar fi declarat împotriva Statului şi a religiei de Stat. Fâşcu a fost condamnat la 25 de ani de închisoare. Mai târziu el avea să spună lui Pavel Bochian: „Judecătorul care m-a condamnat pentru 25 de ani a fost la rândul lui condamnat la 25 de ani de închisoare de către noile autorităţi (după căderea lui Antonescu). Mi-e milă de el şi nu-i doresc rău pentru rău".[68] De aceea penticostalii români nu I-au considerat pe mareşalul Antonescu un erou, cum îl consideră mare parte din românii de astăzi.

Capitolul 6 - Controverse

Cel care I-a învăţat pe Gheorghe Bradin doctrina penticostală a fost Pavel Budean, care i-a trimis lui Bradin articole, care mai apoi au fost pu­blicate în revista „Cuvântul Adevărului"[69] Budean reprezenta penticostalis­mul american conservator, opus curentului modernist.[70] În penticostalismul românesc, curentul principal a fost condus de Bradin, care a fost influenţat de diferite învăţături (precum cele legaliste) de la ortodocşii răsăriteni, adventişti sau din alte surse.

De cealaltă parte, misionarii străini penticostali cu o tendinţă mai mo­dernă, au început o nouă lucrare în România. Aceşti misionari erau foşti emigranţi în SUA, care mai târziu s-au întors în ţara lor, de exemplu Gustave Herbert Schmitt (1891 - 1958) şi Nicholas Nikoloff (1900 - 1964), care din 1927 au lucrat în Rusia şi în Misiunea pentru Europa de Est (REEM).[71] Publicaţia oficială a lui REEM a fost „Chemarea Evangheliei", sponsorizată de un om de afaceri californian, C. W Swanson. Schmitt a deschis în 2 Mai 1930, primul Institut Biblic Penticostal în Europa de Est în Oraşul liber Danzig (astăzi Gdansk, în Polonia).

Ca decan al Institutului Biblic din Danzig (D.B.I), Schmitt a fost urmat de N. Nikoloff din 1935 până la 1938, când D.B.I, a fost închis. Faimosul învăţător biblic Donald Gee (1891-1966), vicepreşedinte al Adunării lui Dumnezeu din Anglia la acel timp (1934-1944), a contribuit ca profesor la pregătirea tinerilor evanghelişti la D.B.I. Ei s-au întors în mai multe ţări din Estul Europei, pentru a-i învăţa pe alţii.

REEM a lucrat într-o strânsă legătură cu Assemblies of God din SUA, până în 1940, când superintendentul REEM, Schmitt, a fost închis de nazişti.[72] În 1929, REEM a trimis misionari în Ungaria, de unde au fost expulzaţi. Unul dintre ei a plecat în Cehoslovacia iar celălalt, Janos Lerch, la Timişoara, în România.

În 1930, Gustav Schmitt a venit la Timişoara pentru a-l vizita pe Janos Lerch. REEM nu practica ritualul spălării picioarelor, practicat de pentcostalii români la fiecare Cină a Domnului. Afară de aceasta, REEM a acceptat consumul moderat de alcool, spre deosebire de penticostalii români, care interziceau categoric băuturile alcoolice. Unii dintre pastorii penticostali români au acceptat aceste lucruri şi alte învăţături ale REEM în schimbul unui sprijin financiar. După C. Cuciuc, "unii predicatori baptişti convertiţi recent la penticostalism, au ma­nifestat un spirit noncomformist încă din 1930. În 1931 penticostalii români se despart: divergenţele s-au ivit în legătură cu încercarea unor lideri de a introduce o purtare modernistă (haine moderne, flexibilitate cu privire la relaţiile maritale, libertatea de a renunţa la ritualul spălării picioarelor şi de a avea contacte variate cu mişcarea penticostală de pe glob etc.)"[73]

Trandafir Sandru explica împărţirea în felul următor. "În oraşul Danzig... s-a înfiinţat o Şcoală Biblică. Unii emisari de acolo au venit în România şi au luat contact cu unii păstori penticostali şi au dispreţuit opinia liderilor din mişcarea penticostală; ei au cauzat o ruptură în interiorul mişcării. Unii tineri au fost invitaţi să urmeze cur­surile Institutului din Danzig. Nepăsarea în alegerea lor s-a văzut când doi dintre ei au fost excluşi pentru motive morale (Eugen Bodor şi Gheorghe Catargiu). Şcoala din Danzig a fost o şcoală bună, având ca unul dintre profesori pe fratele Donald Gee, cu care, după al doilea război mondial, am avut bune legături."[74]

Punctul major al doctrinei celor din Danzig era afirmaţia că Botezul cu Duhul Sfânt este primit cu semnul vorbirii în limbi, iar cei care nu vorbesc în limbi, oricum primesc botezul Duhului Sfânt, conform cu 1 Corinteni 12:13. Bradin a negat botezul spiritual fără vorbirea în limbi şi a continuat să susţină că modestia în îmbrăcăminte şi abstinenţa de la băuturile alcoo­lice erau necesare pentru mântuire. El a pledat pentru actul spălării picioarelor ca un act al părtăşiei şi a respins interpretarea adventistă ca fiind doar un act de umilinţă.[75] Aceste principii sunt încă în zilele noastre incluse în Declaraţia de Credinţă a Bisericii Apostolice Penticostale din România.

Ruptura din interiorul mişcării penticostale române s-a produs în 1931. Curentul principal, condus de Gheorghe Bradin, a păstrat numele Biserica Apostolică a lui Dumnezeu, la care a fost neoficial adăugat cuvântul „Penticostală", cu scopul să se difere de grupul inclus în REEM, care a luat acelaşi nume şi a mai adăugat „Creştinii botezaţi cu Duhul Sfânt" (Noi am scurtat numele primului grup cu BDAP şi celălalt nume cu CBDS.) BDAP a fost principala grupare, din moment ce ea a păstrat revista „Cuvântul Adevărului", principala sursă de informaţie de după sciziune.

În 1932, centrul BDAP a fost stabilit la Lipova, iar redacţia revistei împreună cu personalul s-a mutat de la Brăila la Lipova, revista fiind tipărită la Arad. În 1933, episcopul Comşa din Arad a început lupta împotriva cen­trului din Lipova condus de Bradin şi prin adresa nr. 561/1933 s-au cerut prefecţilor din judeţele Arad şi Timiş represalii aspre.

În 1933, BDAP a trimis la Bucureşti pe secretarul Ioan Danciu pentru demersuri către guvern.[76] În 1936 Bradin şi M. Olar au fost arestaţi. Secretarul general s-a mutat definitiv la Bucureşti cu redacţia revistei „Cuvântul Adevărului". El a devenit redactor şef şi a păstorit în Biserica BDAP din Bucureşti (str. B. Manolescu, nr. 13). În 1937 revista a fost oprită.[77]

Se pare că Bradin şi Olar nu au condus gruparea BDAP în 1937-1938, persecuţia şi lipsa de bani fiind posibile cauze. Ei au părăsit BDAP în 1938 cu bisericile din Păuliş şi Lipova şi s-au unit cu Asociaţia Independentă Baptistă, condusă de Alexandru Szaday, fără să nege credinţa lor penti­costală, însă au avut neînţelegeri cu Szaday şi au intrat în Uniunea Baptistă din România, semnând o declaraţie de credinţă baptistă.[78] Astfel, BDAP a fost dezorganizată în 1938; bisericile locale nu au urmat pe alţi lideri sau altă organizaţie şi au răspuns apelului lui Bradin, când el s-a întors în mişcarea penticostală, în mai 1945, reorganizând BDAP.

Bradin a mărturisit că a făcut două mari greşeli: prima - când el i-a pus într-o poziţie de conducere pe Ion Bododea în 1929, cealaltă - când s-a întors în Biserica Baptistă.[79]

Evident, această mărturie a scos în relief că Bradin l-a considerat pe Bododea principalul responsabil de ruptura din 1931.

Provincia Banat a fost leagănul grupului cuprins în REEM, dar misio­narul Janos Lerch se pare că nu a făcut discipoli români acolo, cu excepţia lui Alexandru Isbaşa, un pastor de sat, Birchiş (lângă Oraviţa), care a primit un important post de pastor în Timişoara, în 1935.

Isbaşa s-a putut uni cu CBDS înainte de 1935, dar nu ca lider al aces­tora la acel timp. El a fost dat afară din BDAP în 1934.[80]

Biserica din Timişoara s-a format în 1935 şi s-a afiliat la CBDS. Se adunau în casa lui Ioachim Ţunea şi a fost păstorită de Isbaşa şi de Pavel Nicola. Astăzi, numele ei este Elim şi continuă să nu practice ritualul spălării picioarelor.[81] Provincia Bucovina, cea mai compactă regiune penticostală în România, a dat fără îndoială un lider al CBDS, Eugen Bodor din Burdujeni, Suceava, care a studiat la şcoala din Danzig. Bisericile penticostale din Bucovina diferă şi în zilele noastre faţă de celelalte biserici penticostale din România cu privire la Cina Domnului şi actul spălării picioarelor, act pe care nu-l practică.

Vechii penticostali din Muntenia şi Bucureşti, care nu sunt de acord cu ritualul spălării picioarelor (de ex. Constantin Caraman), se consideră a fi urmaşii lui Ioan Bododea şi Eugen Bodor. Aceşti doi lideri au fost la con­ducerea lui CBDS de la început până în 1933. Acest început nu poate fi mai târziu de 1932, când Bradin a luat conducerea revistei „Cuvântul Adevărului" Aşa că anul 1929 poate marca începutul doctrinei REEM, răspândită în Banat de Janos Lerch; în anul 1930 fiind primul contact al lui Gustav Schmitt cu penticostali români, iar în anul 1931 apare asociaţia CBDS (Creştinii Botezaţi cu Duhul Sfânt). Sponsorizat de REEM, Bododea a publicat pentru un scurt timp revista „Credinţa Apostolică".

REEM a sponsorizat mulţi lucrători din mai multe ţări din estul Europei, aşa că Bododea şi Bodor nu aveau bani îndeajuns. La o conferinţă a CBDS ei au fost acuzaţi de nepricepere în administraţia financiară şi au fost daţi afară din CBDS (1933). Conferinţa a cerut reunificarea mişcării penticostale române. La o conferinţă în Mediaş cele două grupuri penti­costale s-au reunit, dar unitatea nu a durat. Gustav Schmitt a trimis din nou suport financiar şi CBDS s-au separat încă o dată de BDAP (Biserica lui Dumnezeu Apostolică Penticostală). Noii lideri ai CBDS erau Vasile Gaspar şi Gheorghe Catargiu.[82]

Revista „Cuvântul Adevărului" raportează luptele din interiorul mişcării penticostale din 1934. Astfel, Eugen Bodor a fost dat afară din bi­sericile penticostale de către Adunarea Generală din Suceava. El învăţa din nou la acel timp actul spălării picioarelor, dar Bucovina a cedat acest ritual pentru binele tuturor.[83]

Vasile Gaspar (păstor în Greceanca - Buzău), Alexandru Isbaşa (pastor în Birchiş lângă Oraviţa) şi Gheorghe Almăjan au fost daţi afară din BDAP pe baza 1 Corinteni 5:11. Bineînţeles, Vasile Gaspar (vechi pastor baptist, ca tovarăşul său Bododea) a devenit liderul CBDS, împreună cu Gheorghe Catargiu (fost student al şcolii din Danzig, la fel ca tovarăşul său Bodor). Gaspar şi-a mutat centrul în oraşul Oraviţa. Isbaşa a devenit pastor în Timişoara (1935-1947) şi în această poziţie, lider al CBDS.

Alt grup penticostal „Ucenicii Domnului Isus Hristos" (UDIC) se pare că nu aveau nici o legătură cu sciziunea Bisericii Apostolice a lui Dumnezeu, scindare cauzată de răspândirea învăţăturii şcolii din Danzig. Toate mărturiile arată că acel grup a considerat profeţiile mult mai impor­tante ca Scriptura.[84] Alte surse consideră în mod greşit acest grup ca influ­enţat în unele privinţe de „Martorii lui Yehowa."[85]

Creştinii vechi din Bucureşti (fără ritualul spălării picioarelor) au con­siderat că BDAP a fost legată de Biserica lui Dumnezeu din SUA, CBDS de Adunările lui Dumnezeu din aceeaşi ţară, iar UDIC nu avea nici o legătură. După mărturia lui Constantin Caraman, gruparea UDIC a apărut înaintea primului război mondial, condusă de Ioan Jiloveanu. Aceasta este şi opinia lui Petru Ardeu.[86] UDIC s-au răspândit în special în Bucureşti, reprezentând penticostalismul popular şi având cel mai mic număr de mem­bri în comparaţie cu celelalte două grupări.

Conform lui I. M. Popescu, în 1938 a apărut al patrulea grup penti­costal, cunoscut sub numele de „tremurătorii".[87] Bătrânii penticostali îşi amintesc de acest grup, doar pentru că numele său devenise o poreclă pen­tru penticostalii români.

Oricum, penticostalismul românesc nu a dispărut în timpul marii per­secuţii a regimului autoritar (1938-1944), dar a fost dezorganizat. După anumite estimări, existau 7.400 credincioşi penticostali în 1938.[88]

Capitolul 7 - Reorganizare penticostală 1945-1950

Din 23 August 1944 până în 30 Decembrie 1947 a fost o perioadă de tranziţie de la dictatura lui Antonescu la un regim comunist absolutist. Mişcarea penticostală a folosit libertatea religioasă relativă pentru a se orga­niza şi a obţine un statut legal.

Tânărul de 20 de ani Trandafir Sandru şi prietenul său apropiat Iulian Florea au fost aleşi la o conferinţă preliminară la Pâncota, (Ianuarie 1945) drept împuterniciţi care trebuiau să obţină recunoaşterea oficială a BDAP. Reprezentantul BDAP în Bucureşti era Ioan Danciu. Ei au adresat petiţii în Februarie 1945 Ministerului Cultelor şi Ministerului de Justiţie, însă fără a primi nici un răspuns (din cauza unor tulburări interne existente în România)[89]

Sediul general al BDAP era în Arad, în apartamentul lui Petru Oală (str. Cocorilor, nr. 65)[90] I. Florea, P. Oală, Trandafir Sandru şi alţi fraţi au vizitat adesea, în Păuliş, pe Gheorghe Bradin şi I-au convins pe acesta şi pe M. Olar să revină în mişcarea penticostală, în mai 1945. Prestigiul lor a fost necesar pentru reorganizarea BDAP.[91] Conferinţa de reorganizare a BDAP a avut loc în Arad, pe 20 Mai 1945. Au fost aleşi Gheorghe Bradin preşedinte, Mihai Olar vicepreşedinte, G. Urlea casier general, Trandafir Sandru secre­tar şi editor al revistei BDAP "Vestitorul Evangheliei".[92]

Direcţia presei (cenzura comunistă) nu a aprobat această nouă revistă, care a apărut din August 1945 până în Februarie 1948 în Arad.[93] BDAP a editat de asemenea în maghiară revista „Apostoli Hit" şi trei almanahuri în 1946, 1947 şi 1948.[94]

O importantă reorganizare penticostală a avut loc în CBDS, oficial numită „Biserica Apostolică a lui Dumnezeu" sau „Asociaţia creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt", avându-l ca preşedinte pe Alexandru Isbaşa, cu cartierul general în Timişoara (str. Semenic, nr. 4).[95] Isbaşa a publicat în Timişoara revista „Lumina Evangheliei". Centrul „Asociaţiei creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt" s-a mutat la Bucureşti în 1946, când această asoci­aţie a fost recunoscută oficial. Noul cartier general a fost mai întâi în strada Ecaterina Bazilescu şi apoi pe Calea Moşilor nr. 312, adică în localul bisericii penticostale ce avea ca pastori pe P. Cojocaru şi Eugen Bodor. În 1947, Isbaşa a fost înlocuit de Pantelimon Cojocaru din Bucureşti. Isbaşa a repli­cat, convingând multe biserici penticostale care nu practicau actul spălării picioarelor să se alăture la BDAP Arad, păstrând ritualurile lor specifice. În 1948, P. Cojocaru a rămas singurul pastor al bisericii din Calea Moşilor nr. 312. Bodor a înfiinţat o nouă biserică în Bucureşti, strada Colţea nr. 8. El s-a alăturat la BDAP Arad şi a contribuit ca şi alte biserici ale „Asociaţiei creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt" să adere la BDAP Arad, păstrându-şi trăsăturile caracteristice.[96]

A treia regrupare a fost în asociaţia religioasă a UDIC. În timpul războiului, ei se întâlneau în Bucureşti, la subsolul locuinţei sorei Ionescu din Splaiul independenţei, păstorul lor fiind Ion Jiloveanu. Cartierul general al UDIC a fost prima dată acolo, după aceea s-a mutat pe şoseaua Crângaşi, nr. 23, într-o casă donată de Toader Handrea, cea mai spaţioasă clădire pen­ticostală din Bucureşti. UDIC a fost oficial recunoscut în anul 1948.[97]

Toate cele trei grupări penticostale aveau în 1945 împreună 15.000 membri. Acest număr era probabil dublul celui existent înainte de război. În 1945, membrii BDAP Arad erau împrăştiaţi în special în provinciile din Crişana şi Transilvania, membrii „Asociaţiei creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt", în Banat şi Bucovina şi UDIC - majoritatea în Bucureşti. Muntenia şi Moldova se împărţeau între primele două grupări existente şi în Bucureşti. Din 1945 până în 1950, numărul românilor penticostali a crescut de la 15.000 la aproximativ 30.000. BDAP Arad avea prestigiul unui adevărat leagăn al penticostalismului din România şi era cea mai unită şi mai dinamică dintre cele trei organizaţii, astfel că avea cel mai mare număr de membri.

Pavel Bochian a fost ordinat ca păstor supraveghetor peste toate biseri­cile penticostale din judeţul Arad, la conferinţa de la Pâncota din 29 Iunie 1945. Încă din 1945 el a sfidat autorităţile comuniste, botezând 104 oameni în Agriju Mare.[98] O conferinţă a A.C.G.P. în Arad a avut loc pe 28 Octombrie 1945, cu participanţi din Crişana, Transilvania, Banat, Valahia şi Moldova, pentru discutarea Statutului Bisericii.[99]

La conferinţa miniştrilor marilor puteri de la Moscova (16-26 Decembrie 1945) s-au hotărât, printre alte chestiuni ce priveau România, să se respecte şi libertatea religioasă. De aceea, Ministerul Cultelor a asigurat libertatea religioasă şi s-a dezbătut noua lege a cultelor.[100] Pe 5-6 Martie 1946 BDAP a participat la conferinţa în care s-a discutat această lege.[101] Primul document oficial favorabil pentru BDAP a fost emis de Ministerul Cultelor pe 20 Mai 1946, anunţând BDAP că se poate bucura de o libertate religioasă provizorie.[102] Acest document a fost semnat de către un director din Ministerul Cultelor, care s-a convertit la penticostalism după Revoluţia din Decembrie 1989.[103] În final, BDAP Arad a fost oficial recunoscut prin Decizia nr. 64803 din 28 Decembrie 1946 dată de ministrul Cultelor, R. Roşculeţ.[104]

Filialele BDAP au început să fie reorganizate în Martie-Aprilie 1946 de către Gheorghe Bradin, Mihai Olar, Ioan Tivadar, Ştefan Moscu şi alţii.[105] În Mai 1946, Pavel Bochian şi Alexie Vamvu au lucrat împreună la reorgani­zarea bisericilor BDAP din Muntenia.[106]

O conferinţă generală a BDAP s-a întrunit la Arad pe 15-16 August 1946 cu mai mult de 400 de delegaţi din întreaga ţară. Pavel Bochian a prezentat un raport despre situaţia lucrării penticostale în România. Liderilor BDAP aflaţi în funcţiune li s-au adăugat lideri ai filialelor BDAP: Arad, Bihor, Turda, Cluj, Bucovina, sudul Moldovei şi Muntenia.[107]

Noi filiale s-au format în Mai-Octombrie 1947: Sălaj, Timiş, Maramureş, Alba şi Someş. Bisericile ucrainene BDAP aveau un rol important în lucrarea penticostală din provincia Maramureş.[108] Delegaţii din 16 filiale au participat la conferinţa generală a BDAP din Arad (15 August 1947).[109]

Pe 30 Decembrie 1947, regele Mihai I al României a fost detronat şi a fost proclamată Republica Populară. Ca toţi ceilalţi conducători ai diferitelor denominaţiuni, Gheorghe Bradin trebuia să jure fidelitate noului regim. Pe 6 Ianuarie 1948, conferinţa generală a BDAP Arad a hotărât să-şi stabilească cartierul general în Bucureşti şi să organizeze un curs biblic pentru misionarii din ţară în Arad.[110] Ultimul număr al revistei "Vestitorul Evangheliei" a apărut pe 1 Februarie 1948. După aceea, regimul comunist nu a mai permis editarea revistei.

În 1948, multe dintre bisericile penticostale din Bucovina şi nordul Moldovei, care până atunci fuseseră afiliate „Asociaţiei creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt", au decis să se alăture la BDAP şi I-au trimis pe G. Irimiciuc la Arad pentru a semna actul de aderare.[111]

Gheorghe Bradin a fost un autodidact şi un scriitor talentat. În afară de articolele publicate de acesta în revistele penticostale, a mai editat după 1945 broşurile „Calea spre cer", „Suflet şi veşnicie", „Pregăteşte-te să-L întâlneşti pe Dumnezeu". Bradin a avut o viziune clară a bisericii şi o mare înţelepciune în relaţia sa cu regimul comunist. În opinia lui Sandru: "Un rol hotărâtor în recunoaşterea Bisericii Penticostale l-a avut strate­gia lui Bradin, care se baza pe lunga sa experienţă. Aici voi menţiona două lucruri: primul, circulara trimisă de el tuturor bisericilor din ţară în anul 1948, în care le cerea tuturor credincioşilor penticostali să fie loiali (bazându-se pe textul din Romani 13:1-2) regimului instaurat în România. Un al doilea lucru, când a văzut că regimul nu aproba doc­trina vorbirii în limbi, el a ascuns această doctrină „în spatele" ver­setelor din Faptele Apostolilor 2:1-4 si 1 Corinteni 12:1-31".[112]

Urmând cererea lui Bradin, ziarul „Dimineaţa" (acelaşi care a publicat primul protest împotriva persecuţiei religioase din 1931) a publicat articolul său intitulat Libertatea religioasă. Din cele 425 de cuvinte, aproape 204 erau citate din Biblie şi 22 cuvinte reprezentau un citat din scrierile lui Lenin din anul 1903, un citat neconfortabil pentru regimul comunist: „Fiecare per­soană trebuie să aibă libertatea de a aparţine religiei ce şi-o doreşte şi de asemenea, libertatea de a-şi împărtăşi credinţa". El amintea că penticostalii au fost acuzaţi că sunt „agenţi ai Moscovei", prevăzând astfel viitoarea acuzaţie că ei ar fi „agenţi anglo-americani".[113]

Conferinţa generală a BDAP din 1949 a avut loc la Arad, pe 2 Mai.[114] E puţin cam exagerat să se considere că în 1949 toate bisericile penticostale s-au alăturat BDAP, în afară de bisericile „Asociaţiei creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt" şi a UDIC din Bucureşti. Conform unei estimări aproximative, în 1950 BDAP Arad avea 25.910 membri; „Asociaţia creştinilor botezaţi ai Duhul Sfânt" - 4.500; UDIC - 1.500; în total 31.900 penticostali (inclusiv copiii).

Ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, a invitat pentru discuţii pe liderii penticostalilor, baptiştilor, creştinilor după evanghelie şi adventiştilor, la începutul lui Februarie 1950. El le-a prezentat condiţiile de recunoaştere ofi­cială. A declarat că guvernul va recunoaşte oficial cultul penticostal numai dacă celei mai mari grupări penticostale i se vor alătura celelalte două mai mici. Astfel, în Februarie 1950 „Asociaţia creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt" s-a unit cu BDAP şi în Martie 1950, UDIC a făcut acelaşi lucru. Cultul penticostal a primit o recunoaştere deplină, sub numele oficial de Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România, pe 14 Noiembrie 1950, prin Decretul nr. 1203 semnat de preşedintele Parlamentului, Petru Groza.[115]

Pentru a pregăti organizarea administrativă şi financiară a centrului fili­alelor Cultului Penticostal (CP), mulţi viitori conducători au fost formaţi în acest sens prin cursuri de contabilitate şi subiecte doctrinare la Arad, 11-27 Noiembrie 1950.[116]

Regimul comunist a recunoscut oficial 14 culte. Nu mai existau asoci­aţii religioase şi nici o sectă nu a fost recunoscută. Teoretic, penticostalii se bucurau de mai multe privilegii decât în ţările vest-europene. Practic, ei con­tinuau să fie cei mai persecutaţi.

Capitolul 8 - Cultul Penticostal în epoca primului său preşedinte, Gherghe Bradin 1950-1962

Primul congres al Cultului Penticostal a avut loc la Arad pe 21 şi 22 Iulie 1950. La acest congres au fost aleşi preşedintele, Gheorghe Bradin, vicepreşedinţii, Alexie Vamvu şi D. Zamfir, secretarul general, Trandafir Sandru şi casierul central, P. Ardeu. Cultul Penticostal a avut sediul central la Arad din 1950 şi până în 1954. Alexie Vamvu şi Trandafir Sandru au deschis un birou reprezentativ al Cultului Penticostal la Bucureşti în toam­na anului 1951, în clădirea Bisericii păstorită de Vamvu, pe strada Popa Nan la nr. 106.[117] Alexie Vamvu se mutase mai devreme din Craiova, la cererea BDAP.[118] El a înfiinţat o biserică pe strada Mărcuţa nr. 58 şi a mutat-o în 1951 pe strada Popa Nan.[119] Trandafir Sandru a venit la Bucureşti în toamna anului 1951 unde a urmat Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, până în 1956 când a obţinut o diplomă în istorie, având ca spe­cializare istoria antică.[120]

În 1951 - 1952 multe cursuri biblice au avut loc (în Rădăuţi, Cluj, Timişoara şi Bucureşti) pentru a corecta „slăbiciunile" doctrinare ale predi­catorilor locali. În 1952 conducerea centrală a Cultului Penticostal s-a con­centrat pe organizarea conducerilor locale ale Adunărilor Bisericii Penticostale în toată ţara.[121] Pentru prima oară comuniştii au cenzurat cân­tările creştine, atunci când a apărut a cincea ediţie a Harfei Bisericii lui Dumnezeu, în 1952.[122]

Primele lecţii de şcoală biblică au fost redactate de Constantin Caraman şi tipărite în numărul preliminar al Buletinului CP din 1952. Buletinul CP a apărut regulat din Septembrie 1953. Trandafir Sandru a fost primul redactor-şef iar C.V. Roske, redactor-şef din 1986, a contribuit la această revistă începând cu primul număr. În prezent el încă publică principala revistă penticostală din România.[123] Din 1953, calendarul Cultului Penticostal a fost publicat cu lecţiile duminicale biblice şi teme zilnice de meditaţie.[124]

La 12 Septembrie 1954 a avut loc o adunare solemnă la Arad pentru a desemna mutarea sediului central de la Arad la Bucureşti. În luna Octom­brie a aceluiaşi an, sediul general central al Bisericii Penticostale s-a mutat pe strada Bradului nr. 38 din Bucureşti. Anul următor, s-a mutat din nou în strada Carol Davila nr. 81, unde a rămas până în prezent. În Octombrie 1954, Pantelimon Cojocaru din Bucureşti a devenit casierul central al Cultului Penticostal, în locul lui Petru Ardeu din Arad.[125]

Din 1954 până în 1958, Trandafir Sandru a fost păstorul celei mai mari biserici din Bucureşti, aflată pe calea Crângaşi nr. 23 (în prezent Biserica nr. 1) Această biserică a avut începuturile în casa sorei Ionescu din Splaiul Independenţei unde, în Mai 1948, credincioşii au fost agresaţi de nişte agenţi ai poliţiei secrete (Securităţii). Pastorul Ioan Jiloveanu s-a dus la se­diul Securităţii pentru a protesta şi a fost bătut atât de crud încât a murit la scurt timp după aceea. Biserica s-a mutat la sfârşitul anului 1948 în Calea Crângaşi şi a fost condusă de pastorul Gabriel Apetrei (1948 - 1954).

Cursurile biblice de trei luni din 1954 - 1955 şi 1955 - 1956 au fost remarcabile datorită faptului că printre învăţători a fost şi o femeie, Maria Manea.[126]

Federaţia Cultelor Evanghelice (FCE), incluzând penticostalii, baptiştii, creştinii după evanghelie şi adventiştii, a fost recunoscută oficial împreună cu cultele respective, dar aceasta nu a durat prea mult, din cauza restricţiilor comuniste. Autorităţile comuniste au văzut că este mai uşor să închidă bise­ricile prin manipularea conducătorilor lor decât să se folosească de acţiunile ilegale ale agenţilor Securităţii. Conducătorii CP din Bucureşti între 1951 şi 1954, Alexie Vamvu şi Trandafir Sandru, au fost constrânşi să închidă Biserica din strada Colţea nr. 8, păstorită de către Eugen Bodor.[127] Mai târ­ziu, Eugen Bodor a fost închis trei luni pentru propagandă religioasă. El a fost primul teolog penticostal român care a scris câteva studii teologice clandestine.

Autorităţile comuniste au încercat o aşa zisă „reglementare" a serviciilor bisericeşti care trebuiau să aibă loc doar sâmbătă seara, duminica dimineaţa şi lunar joia pentru Cina Domnului. Ei au încercat, de asemenea, să schimbe unii lideri pentru a controla mai bine conducerea Cultului. O astfel de pre­siune a determinat cel de-al II-lea congres al Bisericii Penticostale să nu-i realeagă pe Alexie Vamvu, D. Zamfir, Trandafir Sandru şi P. Cojocaru. A fost ales un comitet executiv al CP format din preşedintele, Gheorghe Bradin, vicepreşedinţii, Pavel Bochian şi Petra Tivadar (care a emigrat în SUA), secretarul general şi redactorul şef al buletinului CP, Ioan Manea şi casierul central, Ioan Oprea.[128] În 1959 Ioan Manea şi-a dat demisia, fiind înlocuit de Ioan Danciu. Emil Bulgăr a devenit redactor-şef al Buletinului Bisericii Penticostale (1959 - 1964).[129]

Pavel Budean, în vârstă de 70 de ani, veteranul penticostalismului român din SUA şi România, a fost primul penticostal din afară care a vizitat România după cel de-al II-lea război mondial. În toamna anului 1956 el a sosit în Bucureşti în casa lui Trandafir Sandru, care era deja pe lista neagră a regimului. Budean a fost primit călduros în Bucureşti şi în ţară. În 1958, Trandafir Sandru şi Alexie Vamvu au fost demişi din funcţiile lor de pastori şi daţi afară din CP împreună cu comitetele bisericilor din strada Popa Nan şi din Calea Crângaşi. Înainte să moară la Detroit, în 1958, Budean i-a cerut lui David du Plessis, secretarul general al Conferinţei Mondiale Penticostale, să-i invite pe Trandafir Sandru la sesiunile C.M.P. Aceasta l-a ajutat pe Sandru să fie reprimit mai târziu în C.P.[130] Trandafir Sandru a fost înlocuit ca pastor al Bisericii nr. 1 Crângaşi de însuşi preşedintele C.P, avându-l ca asistent pe pastorul Emil Bulgăr (1958 - 1962). Între 1962 - 1964, singu­rul pastor al bisericii din Calea Crângaşi a fost Bulgăr. Vamvu a fost înlocuit la Biserica din strada Popa Nan de către Ioan Oprea, casierul central al C.P. Mai târziu, pastorul bisericii din Popa Nan a fost D. Matache.[131]

Excluderea lui Vamvu, Sandru şi a altor lideri ai Bisericii (chiar a tânăru­lui C.V Roske, împreună cu comitetele celor două biserici), a fost parte inte­grantă a politicii Departamentului Cultelor - D.C. Într-adevăr D.C pretindea să aprobe ordinarea slujitorilor şi limita numărul lor. Astfel, pen­tru a primi o legitimaţie de pastor, aceştia trebuiau să semneze o înţelegere de cooperare cu autorităţile statului şi Securitatea şi să nu permită mani­festări supranaturale ca vorbirea în alte limbi şi proorocia. În mod evident, doar puţini pastori au respectat această înţelegere. De aceea, Securitatea a încercat să-şi caute colaboratori printre pastori; câteodată a reuşit. Li se cerea să semneze o înţelegere specială şi primeau un nume conspirativ; se întâl­neau cu ofiţerii securităţii într-un apartament conspirativ, fiind plătiţi cu o sumă derizorie. Uneori, aceşti agenţi au încercat să apere Biserica, aşa că Securitatea şi-a infiltrat şi oamenii săi printre membrii Bisericii.[132]

O autorizaţie oficială era necesară pentru o biserică pentru a se aduna legal şi pentru a avea o casă de rugăciune. Asemenea autorizaţie era greu de obţinut. Cel mai greu deceniu a fost din anul 1955 şi până în anul 1964. Autorităţile s-au amestecat în oficierea actelor de închinare. Au interzis botezul în apă pentru cei care nu erau născuţi din părinţi penticostali. Lista candidaţilor trebuia să fie aprobată de conducerea autorităţilor locale. D.C avea reprezentanţi în toate judeţele, iar aceştia trebuia să aprobe serviciile de botez sau de căsătorie. Oficialităţile comuniste trebuia să aprobe predicatorii din biserici; predicatorii vizitatori nu erau acceptaţi. Relaţiile cu bisericile şi cu creştinii din Occident erau admise doar cu o aprobare specială. Distribuirea Bibliilor şi a publicaţiilor religioase era, în parte, interzisă. Penticostalii nu puteau obţine servicii în administraţie, educaţie, mass-media etc. Ei erau suspectaţi ca fiind agenţi ai Occidentului.

După politica „reglementării serviciilor divine", a urmat politica „sim­plificării" lor. Orchestrele şi fanfarele bisericii erau interzise, dar dorinţa de a desfiinţa corurile bisericilor nu a putut fi realizată.[133]

Ultima fază a oprimări religioase din timpul celui mai greu deceniu a fost „arondarea" bisericilor, efectuată între anii 1960 şi 1963. În multe sate, în oraşe şi chiar în capitală, o mulţime de biserici penticostale şi-au pierdut autorizaţia sub pretextul că aveau membri prea puţini. Credincioşii erau repartizaţi în biserici mai mari şi mai îndepărtate. Slujitorii bisericilor desfi­inţate şi-au pierdut legitimaţiile de pastori. Pastorii erau aprobaţi de autorităţile comuniste după o verificare îndelungată.[134]

În comparaţie cu perioada de existenţă clandestină a Bisericii Penticostale (1922 -1944), persecuţia sub regimul comunist nu a părut atât de aspră precum fusese cea exercitată de Biserica Ortodoxă. Controlul D.C şi al Securităţii asupra C.P a fost însă mult mai apăsător decât abuzurile nesistematice ale vechiului regim, care se limita să-i aresteze sau să-i agreseze pe penticostali şi să le închidă casele de rugăciune, fără să le facă imposibilă o viaţă spirituală liberă, exceptând epoca lui Antonescu. Această libertate spirituală era într-un pericol mai mare sub comunişti, care, de altfel, au renunţat la vechile abuzuri împotriva credincioşilor. Astfel, unii penticostali nu s-au alăturat C.P sau l-au părăsit, devenind dizidenţi penticostali. Unii dintre ei au negat chiar denumirea de penticostali, numindu-se „credincioşi apostolici". Numărul lor nu a putut creşte din cauza persecuţiei şi uneori aceştia au îmbrăţişat doctrine eretice.

Penticostalii nonconformişti, care au rămas în C.P şi nu s-au supus reglementărilor opresive, au fost mult mai eficienţi decât dizidenţii stricţi, care au avut de înfruntat o persecuţie mai severă. Cele două lucrări despre persecuţia comunistă anti-creştină din România nu menţionează prea mulţi penticostali.[135] Este uşor de găsit exemple de penticostali persecutaţi care nu sunt înregistraţi în aceste lucrări, cum au fost: Ioan Jiloveanu, Eugen Bodor (ambii menţionaţi deja) sau Alecu Iacob, dirijorul Orchestrei Filarmonice din Sibiu şi compozitorul imnurilor penticostale (cel mai reprezentativ imn penticostal român: „Azi Duhul Sfânt e roua dimineţii"), care a fost închis în anii şaizeci.[136]

Cel mai faimos penticostal român persecutat a fost Constantin Caraman, care a executat munci forţate la „Canalul morţii" Dunăre-Marea Neagră între 1951 - 1952. El a devenit mai târziu un reprezentat al tuturor creştinilor persecutaţi şi a fost din nou închis (1963 - 1964; 1971 - 1972; 1977).[137] Binecunoscutul pastor luteran Richard Wurmbrand şi soţia sa Sabina, nişte evrei români, au fost foarte apropiaţi de penticostalii români, de când au fost botezaţi cu Duhul Sfânt cu semnul vorbirii în alte limbi. Trandafir Sandru, în cartea sa Trezirea penticostală, a publicat o fotografie a soţilor Wurmbrand împreună cu câţiva penticostali în 1965, înainte ca renu­miţii dizidenţi să părăsească România.[138]

Bisericile păstorite de pastorul Pantelimon Cojocaru din Calea Moşilor nr. 312 şi de Ioan Pânzaru din Şoseaua Giurgiului au fost închise, dar în acelaşi timp Pânzaru a redeschis o biserică penticostală în anul 1961, pe strada Miuleşti, nr. 29, plantată în 1955 de Leon Cojoc şi Negailov. Această biserică promitea să aibă un viitor glorios.[139]

Preşedintele C.P Gheorghe Bradin, a murit pe data de 25 Martie 1962. Serviciul funerar a fost oficiat la Arad, pe data de 28 Martie 1962, urmat fiind de o întrunire la locuinţa lui Petru Ardeu, unde vicepreşedintele Pavel Bochian a fost ales ca preşedinte ad-interim. Guvernul comunist nu a per­mis întrunirea congresului C.P cu scopul ca un nou preşedinte să fie ales, astfel că Pavel Bochian a rămas preşedinte deplin al C.P până în 1986, pe baza Statutului C.P.[140]

Capitolul 9 - Cultul Penticostal în epoca celui de-al doilea preşedinte, Pavel Bochian 1962-1989

Pavel Bochian a fost supraveghetorul comunităţii Arad a C.P din 1951, post pe care l-a ocupat până în 1965, chiar şi după anul 1962, an în care a fost ales preşedinte al C.P. În anul 1965 s-a mutat de la Arad la Bucureşti.[141]

Între anii 1951 - 1965, Bochian a fost pastor la Biserica Gloria, cea mai mare biserică din Arad. După moartea lui Bradin, pastorul Bisericii Penticostale nr. 1 din Bucureşti, Crângaşi a fost Emil Bulgăr, următorul preşedinte al C.P. În Septembrie 1965 el a fost demis de către autorităţile comuniste, iar Bochian a devenit pastor al Bisericii Penticostale nr. 1, Crângaşi (1964 - 1989) avându-l pe Bulgăr ca pastor asistent. (Bulgăr şi-a primit înapoi legitimaţia de pastor doar pe data de 28 Decembrie 1989).

După „arondarea" bisericilor, începută în 1961, autorităţile comuniste au pus în aplicare politica de „arondare" a comunităţilor regionale ale C.P, începând cu anul 1962. Exceptând filialele Arad, Oradea şi Suceava, toate filialele (chiar şi cea din Bucureşti) au fost dizolvate. Supraveghetorul filialei Bucureşti, Dumitru Matache, l-a înlocuit pe Ioan Oprea ca trezorier cen­tral, iar în 1964 el a devenit vicepreşedinte în locul lui Petru Tivadar.[142]

Filiala Arad era cea mai mare, întinzându-se de la Arad şi până la Bucureşti şi Constanţa. Ea era condusă de către Petru Ardeu, Alexandru Mariş şi Ioan Berar. Filiala Oradea era condusă de către Petru Tivadar, Mihai Chişe şi Ioan Pop. Tivadar a emigrat în SUA în 1964. Ceilalţi doi lideri au fost înlocuiţi de către Ioan Berar, ca supraveghetor şi de Constantin Creangă, secretar. Filiala Suceava era condusă de către Grigore Duciuc, supraveghetor şi de Dumitru Zamfir. Ei, mai apoi, au fost pensionaţi şi înlocuiţi de către Constantin Grossu ca supraveghetor şi de Dorin Udişteanu, secretar.

Toţi aceştia erau membri în Consiliul Bisericesc, ca şi ceilalţi lideri bise­riceşti regionali: în Maramureş - Gavril Latiş din Răzoare; în judeţul Bistriţa-Năsăud - George Mărcuş din Dumitra; în judeţul Cluj - Ioan Pop din Dej şi Nicolae Pop, Ioan Popa şi Ioan Sodolan în oraşul Cluj; în judeţul Hunedoara - Ilie Lipovan şi succesorul său, Viorel Moise, în judeţul Mureş - Petru Murar şi Augustin Berindean din Târgu Mureş; în judeţul Braşov - cei doi păstori, Teodor Popovici şi Tudor Lăcătuş, care au construit două clădiri bisericeşti la aceeaşi adresă, nr. 2-4 de pe str. Brânduşelor (fondatorii unei biserici care în prezent numără peste 700 de membrii); în Timişoara - Ciolac Dincă, Vasile Crişan, Ioan Mengher, Toma Duţu, Constantin Leontiuc şi mai târziu Iosif Frânc şi Teodor Codreanu; în provincia Oltenia - Constantin Creţan din Craiova (jud. Dolj) şi Grigore Botănel din Târgu Jiu (jud. Gorj); în provincia Dobrogea - Nicu Topciu din Constanţa.[143]

Noul preşedinte al C.P, Pavel Bochian, la primul Consiliu Bisericesc a propus să fie readmişi ca membri ai C.P Trandafir Sandru, Alexie Vamvu, C.V Roske şi toţi cei care fuseseră eliminaţi în 1958. Consiliul a fost de acord cu aceasta, dar conform cu Statutul C.P aprobat, era necesar şi acor­dul D.C, care a întârziat mult la Guvern.[144] Sandru considera că autorităţile comuniste au fost convinse să accepte readmiterea sa în C.P pentru că a fost primul român invitat la o conferinţă penticostală internaţională. Într-adevăr, Donald Gee a sugerat Universităţii Oral Roberts din Tulsa, Oklahoma, SUA, să-i invite pe Sandru la o conferinţă care a avut loc din 12 până pe 25 Noiembrie 1963. În 13 August 1963, Sandru a fost reprimit în C.P şi pe 1 Februarie 1964 a fost numit pastor al bisericii de pe strada Miuleşti nr. 29, la periferia Bucureştiului. Pe 15 Octombrie, a fost demis din pastoraţie, pen­tru că a încercat să mărească clădirea bisericii fără permisiunea D.C.[145]

La insistenţele pastorului Pavel Bochian, Alexie Vamvu a fost, de asemenea, reprimit în C.P şi numit ca secretar general al C.P, cu aprobarea D.C. După aceasta, a fost numit pastor al bisericii din cartierul Tudor Vladimirescu din Bucureşti.[146]

Dictatorul Gheorghiu Dej a început în 1964 politica română de inde­pendenţă faţă de URSS. Această politică a fost continuată din 1965 de către succesorul său, Nicolae Ceauşescu. O astfel de politică avea nevoie de spri­jinul vestului împotriva URSS, din cauza invaziei sovieticilor în Cehoslovacia din 1964. De aceea, regimul român a devenit mult mai recep­tiv la presiunile vestului în favoarea libertăţii religioase şi deţinuţii politici au fost eliberaţi în România, cel puţin pentru moment. În aceste circumstanţe, Sandru şi-a recăpătat licenţa de pastoraţie pe 27 Aprilie 1968. În secret, el coopera cu Walter Hollenweger, trimiţându-i materiale pentru o istorie a penticostalismului românesc. Conducerea C.P a fost reorganizată cu alegerea lui Pavel Bochian ca preşedinte, D. Matache vicepreşedinte şi casi­er central, Alexie Vamvu ca secretar general şi Trandafir Sandru ca redactor şef al Buletinului C.P. Sandru a fost ajutat să publice Buletinul C.P de către C.V Roske, care, ilegal, a tradus în româneşte multă literatură creştină tipărită în Germania pentru România. În România, Roske a mai editat cărţi penticostale de imnuri şi alte cărţi penticostale aprobate de D.C.[147] Pavel Bochian i-a numit pe Emil Bulgăr director al Casei de Pensii a C.P.[148]

Emil Bulgăr şi-a pierdut autorizaţia de pastor în 1964 din cauza vizitei unui misionar olandez în biserica sa. În 1967, unii penticostali vestici din Norvegia, Franţa, Marea Britanie, SUA şi Germania au vizitat România. Între 12 Septembrie şi 11 Octombrie 1968, Pavel Bochian împreună cu Trandafir Sandru ca translator, au vizitat biserici penticostale din Franţa, Marea Britanie şi au participat la o conferinţă penticostală în Trondheim, Norvegia. Bochian a reprezentat C.P. la Conferinţa Penticostală Mondială din Dallas (3-8 Noiembrie 1970). C.P a fost de asemenea reprezentat la Conferinţa Europeană Penticostală din Berna (24 Iunie-2 Iulie 1972). Mai târziu, Bochian şi Sandru au fost aleşi în comitetul C.E.P. Delegaţi din Norvegia, Belgia, Ungaria şi Bulgaria au participat la celebrarea semicente­narului C.P. în Bucureşti, pe 14 Octombrie 1972.[149] Relaţiile internaţionale ale C.P. au făcut o adevărată presiune asupra Guvernului român cu privire la libertatea religioasă. Acest lucru era necesar, deoarece în anii '60 o nouă etapă a expansiunii penticostale începe în România şi autorităţile comuniste au încercat să o oprească. De la o expansiune în regiunile rurale în special, cauzată mai ales de natalitatea crescută din familiile penticostale ţărăneşti, penticostalismul românesc a trecut la o expansiune mai rapidă în zonele de oraş, astfel încât din 1956 până în 1976 în România numărul penticostalilor a sporit de la 54.000 la 100.000. Acesta a fost rezultatul politicii comuniste, care avusese ca scop o creştere iraţională a zonelor industriale şi urbane. În aceste circumstanţe, o mulţime de penticostali au fost constrânşi să se mute în oraşe, care devin centre ale penticostalismului.[150]

Evanghelismul penticostal şi represaliile autorităţilor comuniste pot fi ilustrate prin multe exemple. Veteranul Vasile Gaspar a primit (împreună cu C. Caraman) o sentinţă de 3 ani şi 6 luni de detenţie în 1963 pentru „acti­vitate distructivă". Ei au fost eliberaţi în 1964.[151] Predicatorul penticostal C. Tarnvaski a fost arestat în 1971 şi închis pentru câteva luni pentru că deţinea Biblii şi literatură religioasă. În 1971, pentru acelaşi motiv a fost închis pen­tru câteva luni şi predicatorul ţigan, Vasile Răscol din Bucureşti. Între 1974 - 1976, el a executat doi ani de detenţie pentru că primise Biblii de peste graniţă, fără autorizaţie. Predicatorul penticostal Cornel Mihai a fost închis în 1971 - 1972 (împreună cu C. Caraman) pentru primirea şi distribuirea unor Biblii. Între 1974 - 1976, C.V Roske nu a avut dreptul să primească nici un serviciu, fiind acuzat de „propagandă religioasă".[152] El poate fi bucuros că nu fusese acuzat de „parazitism" şi întemniţat pentru că nu avea serviciu, precum penticostalii Viorel Lăcătuş (din Mediaş), Ioan Samu (din Mediaş) şi Francisc Paris (Dârlos), care au fost condamnaţi în Noiembrie 1978 la 6 luni de detenţie pentru „parazitism" şi activitate „anarhistă", ade­văratul motiv fiind activitatea lor religioasă. Din cauza unei cereri de emi­grare în SUA, penticostalii Paramon Gagea (Bistriţa) şi Simion Holbură (Mijlocenii Bârgăului) au fost condamnaţi la 4 luni de închisoare, pentru aşa-zisul „parazitism", în ianuarie 1979.[153]

Un predicator penticostal, Ioan Toader, inginer în Ploieşti, a efectuat mai mult de 5 ani de detenţie (1981 - 1986), pentru că a distribuit Biblii şi literatură evanghelică.[154]

În 1986, pastorul penticostal din Satul Mare, Victor Opriş, a fost con­damnat la 9 ani de închisoare pentru ajutorul dat acelor care au încercat să fugă din ţară. Adevăratul motiv a fost activitatea sa de evanghelizare şi în­fiinţare de biserici. În urma protestelor internaţionale, Opriş a fost eliberat după doi ani şi şi-a intensificat activitatea.[155]

Înmulţirea bisericilor penticostale a determinat intervenţia autorităţilor comuniste. Astfel, construcţia caselor de rugăciune era adesea oprită. Noua casă de rugăciune din Câmpia Turzii a fost demolată pentru că era mult mai mare decât fusese aprobată. Demolarea clădirii unei biserici penticostale din Bistriţa a avut loc în împrejurări tensionate, trupele de poliţie luptându-se cu credincioşii şi copiii acestora. Noul acoperiş al clădirii bisericii din Rădăuţi a fost dărâmat. Când Nicolae Ceauşescu a început să demoleze în Bucureşti toate clădirile de cult în anii '80, prima a fost demolată clădirea bisericii nr. 1 Crângaşi, deşi pastorul său era preşedintele C.P, Pavel Bochian. Ea a fost înlocuită cu o baracă.[156]

Regimul comunist emitea foarte greu autorizaţia oficială pentru biseri­cile penticostale şi a desfiinţat bisericile neautorizate, cum a fost biserica „Filadelfia" din Mediaş, care a fost declarată drept „grup anarhist", în 1978.[157] Credincioşii nu erau lăsaţi să se întâlnească, nici chiar pentru scrierea unor petiţii pentru primirea autorizaţiei. Astfel, în 1979, lucrătorii oficiali ai penticostalilor care au organizat astfel de întâlniri în satul Strâmba (jud. Bistriţa-Năsăud) au fost insultaţi şi amendaţi de poliţie.[158]

Păstorii aveau dreptul să viziteze credincioşii care trăiau la mare dis­tanţă de biserică şi să le dea Cina Domnului doar cu o permisiune specială. În 1980, pastorul penticostal Nicu Topciu din Constanţa a vizitat pentru cauza menţionată credincioşii din satul Nicolae Bălcescu (jud. Tulcea), aflat la o depărtare de 100 km. de Constanţa. O mulţime de săteni ortodocşi beţi conduşi de poliţie şi oficialităţile locale i-au bătut pe credincioşii adunaţi în casa familiei Câlţea (după revoluţia din 1989, penticostalii din acest sat, care aveau acum o biserică oficială, au fost atacaţi din nou de sătenii beţi, conduşi de preoţii ortodocşi)[159]

Pavel Bochian aminteşte câteva întâmplări mai fericite.

O clădire penticostală din Reşiţa a putut fi construită după anul 1965, deoarece credincioşii lucraseră la construirea unei fabrici de pâine din oraş. Biserica ilegală de pe strada Mestecăniş, Arad a fost autorizată, pentru că nu era departe graniţa vestică. Alte biserici neoficiale au fost tolerate, de exem­plu cea din oraşul Drobeta Turnu-Severin (aceasta era, de asemenea, la graniţa de sud-vest). Pavel Bochian a explicat conducerii D.C că membrii a 300 de biserici tolerate au acceptat să efectueze pentru consiliile locale munci sociale importante, ca de exemplu, să adune recolta.[160]

Pastorul Trandafir Sandru a obţinut aprobarea autorităţilor să mute biserica sa din Bucureşti din strada Miuleşti într-o nouă casă de rugăciune, care trebuia să fie construită pe strada Sebastian nr. 43. Totuşi, în 1974, autorităţile au întrerupt construcţia. În 1978, presiunea SUA l-a convins pe Ceauşescu să permită construcţia bisericii, ea sfârşindu-se în anul 1979. Aceasta era, până în 1999, cea mai mare şi mai modernă casă de rugăciune din Bucureşti. Ceauşescu se gândea să o demoleze în decembrie 1989, dar revoluţia l-a împiedicat să o facă.[161]

Teodor Codreanu, păstorul bisericii Elim din Timişoara, a inaugurat în 1988 una dintre cele mai moderne şi mai mari dintre casele de rugăciune din România.[162] Astfel de case uriaşe de rugăciune au fost construite pentru prima dată în Arad (biserica Gloria - 1966), apoi în Oradea, Baia Mare, Galaţi, Braşov, Vicovu de Sus. Pare de neînţeles cum autorităţile comuniste au tolerat astfel de construcţii religioase. Numai rugăciunile şi postul pot explica astfel de miracole.[163] Conform estimării făcute de C.P, în 1982 erau 785 de biserici oficiale penticostale, 142 de pastori şi aproape 150.000 de credincioşi, inclusiv copiii.[164] Statisticile guvernului comunist estimau pe atunci numărul credincioşilor penticostali la 58.000. Erau aproape 300 de biserici penticostale. După C.V Roske, în 1989 erau cel mult 170.000 de credincioşi penticostali în România.[165] Aceste rezultate se datorau şi celor care au luptat pentru libertate religioasă în România. Baptistul Iosif Ţon, penticostalul C. Caraman, ortodoxul G. Calciu Dumitreasa au atras presiuni externe împotriva lui Ceauşescu, care a renunţat să-i controleze pe predica­tori şi botezurile în apă. În bisericile penticostale, vorbirea în limbi şi pro­feţia au devenit, în general, libere. În 1977, Caraman a semnat un reportaj difuzat de Radio Europa Liberă şi a fost din nou arestat.[166]

Relativitatea extremă a toleranţei religioase manifestată de Ceauşescu este ilustrată de condiţiile de lucru de la Seminarul Teologic Penticostal, între anii 1976 - 1989. După cursurile biblice pentru pregătirea pastorilor (1974 - 1976), Consiliul Bisericesc şi comitetele filialelor au hotărât în 1976 înfiinţarea în Bucureşti a S.T.P. Trandafir Sandru a fost numit director şi au fost aleşi 15 studenţi, cursurile durând 4 ani. Erau profesori puţini şi cărţi teologice doar în limba română, dar studenţii se străduiau prin toate mijloacele să devină buni păstori. Autorităţile comuniste au interzis ca primele serii de absolvenţi să fie ordinaţi ca păstori în 1980, dar Sandru a profitat de vizita unor oaspeţi străini şi a ordinat primii pastori formaţi la S.T.P. După promoţia din 1980, D.C a redus numărul studenţilor de la 15 la 5, iar după absolvirea din anul 1984, au fost admişi 10 studenţi. Ulterior, doar 3 studenţi erau admişi în fiecare an, cu aprobarea specială a D.C pen­tru fiecare candidat.[167] (Vom numi în continuare pe câţiva absolvenţi ai S.T.P: din prima generaţie îi amintim pe Marinei Mesaroş, pastor în Cluj, apoi la Portland, SUA, Lazăr Gog, pastor lângă Los Angeles, Bujorel Lucaci, pastor în Sidney; din a doua generaţie <1984> Ioan Gurău, supraveghetorul Comunităţii regionale Braşov, apoi secretar general al C.P, Romu Mocan, pastor în Dej şi unul dintre fruntaşii penti­costali naţionali; din generaţia 1988: Martin Schaser, pastor în Viena, Luca Creţan, supraveghetorul comunităţii regionale Oltenia-Argeş).

Nevoia de manuale pentru S.T.P i-a determinat pe profesori să publice primele cărţi penticostale teologice în limba română. „Ghidul păstorului" - 1976 - conţinea cursurile ţinute de Sandru între anii 1974 - 1976. În plus, Sandru a publicat în 1977 Viaţa apostolului Pavel şi învăţăturile sale, în 1979 Pneumatologia, în 1982 Biserica Apostolică, Penticostală a lui Dumnezeu din România (în engleză şi în româneşte), în 1986 Viaţa Domnului Isus Hristos, activitatea şi învăţăturile Sale, în 1989 Doctrinele biblice ale bisericii. C.V Roske a publicat în 1979 Lecţiuni biblice. Pavel Bochian a editat în 1980 Biserica lui Dumnezeu şi aspecte din viaţa sa, apoi Viaţa apostolului Petru, iar în 1988 Credinţă şi fapte (în colaborare cu C.V Roske). Emil Bulgăr a pu­blicat Geografia şi istoria biblică, în colaborare cu A. Negoiţă de la Institutul Teologic Ortodox, iar Alexie Vamvu a publicat în 1981 Actele de cult în Biserica lui Dumnezeu.

Începând cu 1980, Biserica Penticostală şi-a întărit legătura cu US Church of God, renunţând la legăturile cu US Assemblies of God.[168]

După 30 de ani de la cel de-al doilea congres al C.P din 1956, regimul comunist a autorizat în final cel de-al treilea congres al cultului, care a avut loc în 1986. A fost un succes, pentru că în acea vreme sinodului Bisericii Ortodoxe nu i se permitea să se întrunească pentru a-şi alege un nou patri­arh în locul celui decedat. Mai mult de 100 de delegaţi au participat la cel de-al treilea congres al Bisericii Penticostale ţinut la Bucureşti şi a fost aleasă, prin vot secret, o nouă conducere, cu mulţi lideri mai tineri: Pavel Bochian a fost reales în funcţia de preşedinte, C-tin Leontiuc şi Lazăr Gog au fost aleşi ca vicepreşedinţi, Trandafir Sandru ca secretar general, Alexie Vamvu casier general şi C.V Roske ca redactor şef al Buletinului Cultului Penticostal. Emil Bulgăr, Marinei Mesaroş şi alţii au fost aleşi în Comitetul Executiv al Consiliului Bisericesc al Bisericii Penticostale. Din cauza presiu­nii Securităţii, Lazăr Gog a plecat în SUA, fiind înlocuit de Ion Berar ca vicepreşedinte.[169]

Capitolul 10 - Uniunea Penticostală din România

După revoluţia din 1989, bisericile penticostale şi slujitorii lor au putut să lucreze în deplină libertate. Păstorii nu au mai fost controlaţi de autorităţile statului. Revistele şi cărţile penticostale nu au mai fost supuse cenzurii comuniste. Poliţia nu i-a mai persecutat pe credincioşi, iar perche­ziţiile prin case au fost oprite. Bisericile penticostale puteau fi acum auto­rizate numai de conducerea centrală penticostală, iar toate bisericile neofi­ciale au fost recunoscute. Predicarea Evangheliei s-a putut face la scară largă. Bibliile şi literatura evanghelică au putut fi importate, tipărite, distribuite şi noi biserici au fost înfiinţate în deplină libertate. Guvernul român nu a mai pus nici o restricţie în calea călătoriilor în străinătate ale credincioşilor. Penticostalismul a continuat să fie o religie, recunoscută oficial de Statul Român, pe lângă alte 14 denominaţiuni. (în total 15, în loc de 14, mai înainte).

Vechea conducere penticostală, chiar dacă a apărat bisericile penti­costale, a fost totuşi prea conformistă în relaţia cu autorităţile comuniste. Chiar şi Sandru, cel mai puţin servil dintre vechii lideri, era caracterizat, potrivit cu David D. Bundy, printr-o: „adâncă şi sinceră apreciere pentru guvernul român şi faţă de acesta".[170] Ei au fost depăşiţi după revoluţie. De aceea Sandru vorbeşte despre „criza psihologică care a afectat... pe unii credincioşi penticostali, în special pe cei tineri, ajungându-se la unele inci­dente regretabile" şi despre „inima lui Pavel Bochian, care a fost zdrobită de evenimentele din Ianuarie 1990, când a fost silit să demisioneze" precum şi despre „dispreţul faţă de cei de altădată... care şi-au asumat toate riscurile, timp de mulţi ani, ca să organizeze şi să înalţe prestigiul Bisericii." El a fost fericit că cel de-al 4-lea Congres de la Cluj-Napoca din data de 15 Mai 1990, în ciuda unor deficienţe, a avut meritul de a menţine unitatea frăţească şi de a stabiliza situaţia în cult.[171]

La cel de-al 4-lea Congres a fost ales Emil Bulgăr ca Preşedinte al Uniunii Penticostale (1990 - 1994), Marinei Mesaroş şi Pavel Riviş Tipei ca vicepreşedinţi, Trandafir Sandru ca secretar general, Ioan Gurău şi Romu Mocan ca membri în comitetul executiv, Cristian Vasile Roske ca redactor şef la revista „Cuvântul Adevărului" - serie nouă. (de fapt, vechiul Buletin al C.P) Noii lideri ai comunităţilor regionale au fost aleşi: P R. Tipei pentru regionala Arad, Florian Mudura pentru regionala Oradea, Marinei Mesaroş pentru regionala Cluj, Constantin Macoveiciuc pentru regionala Suceava şi Ioan Gurău pentru regionala Braşov.[172]

Pavel Bochian nu şi-a încetat munca de păstor şi învăţător şi la sprijinit pe fiul său, Ioan Bochian să înfiinţeze Centrul Creştin Emanuel Bucureşti, în clădirea bisericii de la nr. 16, str. Al. I. Cuza, va fi cea mai mare dintre clădirile bisericilor bucureştene. Pavel Bochian a călătorit mult în ultimii ani ai vieţii lui, ţinând numeroase predici şi predând două cursuri la Academia Religiilor din Bucureşti. La trecerea sa din viaţă, în Octombrie 1996, a avut parte de funeralii de proporţii naţionale şi internaţionale.

Penticostalii au intrat în Alianţa Evanghelică din România (AER), împreună cu Baptişti, Creştinii după Evanghelie şi o ramură evanghelică din Oastea Domnului, Ortodoxă. AER a organizat mari întrunirii evanghelice şi chiar evanghelizări prin intermediul televiziunii.

În Februarie 1992, la recensământul de la acea dată, au fost înregistraţi 219.151 penticostali. Cifra aceasta a fost contestată însă de unii, deoarece foarte adesea oamenii nu au fost întrebaţi despre religia lor, fiind înregis­traţi din oficiu ca „români-ortodocşi". Totuşi, recensământul a confirmat faptul că penticostalii sunt cei mai numeroşi între credincioşii români evanghelici. Baptiştii înregistraţi la acea dată au fost în număr de 109.000. În Bucovina (jud. Suceava) au fost înregistraţi 30.577 penticostali şi în judeţul Bihor 25.381. În 13 judeţe, începând cu Timiş şi sfârşind cu Sălaj, numărul penticostalilor variază de la 18.736 la 5.454. În următoarele 13 judeţe, începând cu Braşov şi terminând cu Gorj, numărul varia între 4.884 şi 1.137. În următoarele 13 judeţe, de la Neamţ la Giurgiu, numărul era între 846 şi 105. În Muntenia de Sud au fost înregistraţi 48 de penticostali în judeţul Olt, şi 42 penticostali în judeţul Teleorman.

În cele 4 judeţe din Nord au fost înregistraţi 56.667 penticostali; în cele 4 judeţe din Vest (Bihor, Arad, Timiş, Caraş-Severin) - 69.459; în cele 4 judeţe din Est (Iaşi, Vaslui, Galaţi, Tulcea) - 4.228; în 9 judeţe din Sud (din Mehedinţi la Constanţa) - 6.129; în 10 judeţe din Transilvania - 70.814; în cele 7 judeţe din Muntenia de Nord - 8.304; în cele 3 judeţe din V Moldovei - 3.550.[173]

Primul liceu penticostal „Logos", a fost deschis la Timişoara în 1990. Următoarele licee deschise au fost la Arad, Piteşti şi Oradea. În 1993 a fost publicat un nou Statut penticostal şi o nouă Mărturisire de Credinţă. În 1992, Seminarul Teologic Penticostal a devenit Institutul Teologic Penticostal Bucureşti (ITPB). Seminarii teologice penticostale cu durata de pregătire de 2 ani au fost deschise în Bucureşti, Suceava şi în alte locuri, pregătind slujitori autorizaţi, evanghelişti şi învăţători de religie penti­costală, profesori care să predea în şcolile elementare, învăţători de şcoală duminicală, tineri lucrători. Pentru întreaga lui activitate, rectorul I.T.P.B., Trandafir Sandru, a primit în 1992 titlul academic de „doctor honoris causa", oferit de Şcoala Teologică a organizaţiei „Church of God" din Cleveland, Tennessee, S.U.A.[174]

Voluntari penticostali au început să lucreze în închisori, orfelinate, azile de bătrâni, case de copii handicapaţi şi de copii bolnavi de SIDA. Evangheliştii penticostali şi-au început şi ei slujirea în Sudul şi Sud-estul României, regiuni cu o populaţie penticostală rară.

În 1994 a avut loc al 5-lea Congres Penticostal. Au fost aleşi Pavel Riviş Tipei (păstorul bisericii „Betania" din Arad - Grădişte) ca preşedinte, Emil Bulgăr şi Mesaroş Marinei ca vicepreşedinţi, Ioan Gurău ca secretar general, C.V Roske ca trezorier. Mai târziu, Ioan Gurău a demisionat, fiind înlocuit de Marinei Mesaroş ca secretar general, Romu Mocan devenind noul vicepreşedinte. Mulţi penticostali au emigrat în Europa de vest, SUA şi Australia.

Între anii 1994 - 1998 AER l-a avut ca preşedinte pe Emil Bulgăr. Vechile filiale penticostale au fost transformate în Comunităţi Regionale (CR), fiind înfiinţate noi Comunităţi: CR Bucureşti, şi mai apoi, CR Oltenia - Argeş (în Muntenia de Vest). În funcţia de preşedinte al CR Bucureşti a fost ales Emil Bulgăr (1994 - 1998).

Adunarea Generală Penticostală care a avut loc la Felix, Oradea (23-25 Mai 1996) a aprobat Statutul de Organizare şi Funcţionare al Uniunii Penticostale, Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România, publicat în 1997, act care nu a mai fost înregistrat în mod oficial, , ci el exprimă preocuparea pentru descentralizare în circumstanţe care o fac necesară pentru unitatea penticostală

S.P.M.C.R a fost prima organizaţie penticostală apărută după Decembrie 1989 (în Ianuarie 1990), avându-l ca preşedinte pe Teodor Bulzan, cu scopul de vitalizare a lucrării bisericilor prin organizarea de con­ferinţe, seminarii şi prin plantarea de noi biserici. În anii '90 S.P.M.C.R a organizat zeci de conferinţe pentru pastori, predicatori, învăţători de copii, în care sute de oameni din diferite biserici au fost mobilizaţi pentru a se implica în lucrarea din biserici. Au fost instruiţi evanghelişti care au mers în sudul ţării pentru plantare de biserici, (un bun exemplu este Biserica din Caracal). De asemenea, S.P.M.C.R a fost prima organizaţie care a iniţiat con­ferinţe de pregătire de lideri în cadrul Conferinţelor Naţionale de Tineret de la Oradea - Băile Felix; unii dintre ei au devenit păstori, alţii evanghelişti, plantatori de biserici, lideri de tineret, lideri muzicali, învăţători de şcoală duminicală, iar alţii s-au implicat în diferite activităţi sociale. La primele conferinţe au participat în jur de 300 de tineri din numeroase localităţi din ţară şi din străinătate, iar la ultimele conferinţe numărul participanţilor a crescut la peste 2.000. Conferinţele au continuat cu un proiect de pregătire intensivă a liderilor, prin conferinţe bianuale şi prin cursuri prin corespon­denţă, proiect numit Program de Conducere Activă. De asemenea, Departamentul de educaţie şi învăţământ al S.P.M.C.R. s-a transformat în ceea ce este astăzi Colegiul Biblic Est-European, care pregăteşte tineri pen­tru lucrare, în cursuri la zi de trei ani.

În Septembrie 1991 a luat fiinţă, la Oradea, Centrul Creştin „Betania", biserică ce până în anul 2000 a crescut la peste 900 de membri botezaţi şi care în prezent funcţionează în parteneriat cu bisericile Pentecostal Holiness din SUA.

Facultatea Teologică Penticostală din Ossijek (Croaţia), afiliată la Assemblies of God, condusă de dr. Peter Kuzmic, a deschis o şcoală prin extensie în biserica Elim, Timişoara în 1990. În anul 1996 această extensie a devenit o instituţie educaţională autonomă, numită Seminarul Evanghelic Elim, cu acreditarea Uniunii Penticostale Române. Biserica Elim, Timişoara

Bisericile penticostale din Bucovina continuă să aibă activităţi autonome. Din cauza trăsăturilor lor conservatoare, ele reuşesc să cola­boreze cu o misiune menonită, care editează revista de limbă română „Sămânţa Adevărului". Din 1997, în Bucovina se publică revista „Lumina Vechilor Cărări".

Aradul are tendinţa de a deveni centrul principal al Uniunii Penticostale. Al 5-lea şi respectiv al 6-lea Congres şi alte importante confe­rinţe au avut loc în Arad. În anul 1997, în incinta marii biserici penticostale „Betania" din Arad, s-a deschis Facultatea de Teologie şi Litere (Limba Engleză) Betania, afiliată la ITPB. Comunitatea regională Arad editează revista „Flacăra Rusaliilor".

Biserica harismatică „Agape" din Timişoara are propria şcoală misio­nară. O importantă şcoală misionară penticostală a fost deschisă în Constanţa, în anul 1998, cu scopul de a pregăti misionari şi evanghelişti pentru Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria şi Turcia. În anul 1996, a fost înregistrată oficial o asociaţie religioasă, Adunările lui Dumnezeu din România, afiliată la US Assemblies of God. Institutul Biblic Român - acre­ditat de US Assemblies of God, E.P.T.A. şi parţial de Guvernul României, a fost o vreme asociat acelui grup, ambele având acelaşi lider, dar, începând cu 1997, IBR, apoi Universitatea Biblică Română au devenit şcoli ecu­menice de teologie.

Departamentul de Tineret al Church of God a sponsorizat construirea primei clădiri din campusul ITPB. Pe data de 4 Noiembrie 1996, cu ocazia celei de-a 20-a aniversări a învăţământului teologic în România, rectorul Trandafir Sandru a inaugurat prima clădire a noului sediu al ITPB.[175] În anul 1997 Trandafir Sandru a fost pensionat, iar în 1998 a decedat. Noul rector, John Tipei, a obţinut recunoaşterea provizorie din partea Guvernului pen­tru ITPB, în 1998, iar în perioada 5-6 Octombrie 1999 a inaugurat noul corp de clădire. În Aprilie 2001, ITPB a fost gazda celei de-a 22-a Conferinţe anuale a E.P.T.A. Cursurile de zi durează 4 ani, iar studiile la secţia fără frecvenţă, 5 ani. La absolvire, studenţii obţin o licenţă în teologie, cu specializare pastorală (pentru bărbaţi) şi cu specialitate didactică (pentru femei). Ei sunt recunoscuţi de către guvern pentru a preda religia elevilor penticostali în şcoli şi licee. Institutul Teologic din Bucureşti editează revista teologică „Pleroma" şi alte cărţi teologice. I.T.P.B organizează şi sesiuni de comunicări ştiinţifice.

În Octombrie 1997, s-a aniversat cel de-al 75-lea an de existenţă a Bisericii Penticostale din România. La acea dată Uniunea Penticostală dis­punea de 354 slujitori ordinaţi (1 la 6 biserici), 800 de diaconi şi 70 de misionari.[176]

Statutul UP, publicat în 1977, arată la capitolul II, articolul 5, că Uniunea Penticostală include, de asemenea, bisericile din România şi Bisericile româneşti de pretutindeni care adoptă Mărturisirea de credinţă şi Statutul UP - ACG din România. Unele biserici româneşti din Germania, Elveţia, Australia sunt membre ale UP din România. De asemenea, bisericile penticostale româneşti din stăinătate care sunt membre în alte organizaţii penticostale (în special U.S. Church of God) care colaborează cu bisericile penticostale din România. Aceasta este situaţia bisericilor române din USA şi Canada etc.

Populaţia penticostală a României la recensământul din 1992:

1. 1. SV - 30577 15. 15/2. MR - 4201 29. 29/4. DJ - 598
2. 2. BH - 25381 16. 16/3. IF(B) - 3944 30. 30/5. BR - 479
3. 3/1. TM - 18736 17. 17/4. SB - 3095 31. 31/6. VS - 463
4. 4/2. AR - 18355 18. 18/5. PH - 2736 32. 32/7. MH - 446
5. 5/3. BN - 16190 19. 19/6. BC - 2104 33. 33/8. HR - 370
6. 6/4. CJ - 15765 20 20/7. GL - 1966 34. 34/9. IL - 276
7. 7/5. HD -12877 21. 21/8. DB - 1920 35. 35/10. VL - 247
8. 8/6. MM - 12106 22. 22/9. CV - 1911 36. 36/11. CL - 226
9. 9/1. BT - 7662 23. 23/10. IS - 1632 37. 37/12. BZ - 221
10. 10/2. CS - 6987 24. 24/11. AG - 1564 38. 38/13. TL - 167
11. 11/3. SM - 6322 25. 25/12. CT - 1343 39. 39/14. GR- 105
12. 12/4. AB - 6067 26. 26/1. GJ - 1137 40. 40/15. OT - 49
13. 13/5. SJ - 5454 27. 27/2. NT - 846 41. 41/16. TR - 42
14. 14/1. BV - 4884 28 28/3. VN - 600 

[1] Adevărul, 21 Noiembrie 1931

[2] Atlasul religiilor 1996, p.66; I. Rămureanu, M. Sesan, T. Bodogae, "Istoria Bisericească" II, p. 410

[3] I.M.Popescu, Istoria şi sociologia religiilor, I 1996, p. 231

[4] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., 1992, p. 130

[5] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., 1992, p. 126-127

[6] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., 1992, p. 262

[7] Gheorghe Bradin, Jurnalul personal..., manuscris, p. 10

[8] Cuvântul Adevărului, 1 Mai 1931, p. 75

[9] Trandafir Sandru, Trezirea..., 1977, p. 74

[10] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., 1992, p. 166, Ioan J. Buia, Biserica lui Dumnezeu Penticostală Română, 1937-1987, Semicentenar, Detroit, 1987, p. 27

[11] Trandafir Sandru, Trezirea..., 1997, p. 75

[12] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., 1992, p. 206-207

[13] John F. Tipei, Trandafir Sandru, Trezirea..., 1997, p. 91-92

[14] Trandafir Sandru, Trezirea..., 1997, p. 91-92

[15] Gheorghe Bradin, Jurnalul personal, p. 29

[16] Vezi Alexa Popovici, Istoria Baptiştilor din România, vol. II, Chicago, 1989, p. 397-398

[17] Trandafir Sandru, Biserica lui Dumnezeu, 1982, p. 29

[18] Gheorghe Bradin, Mişcarea penticostală din România, în Vestitorul Evangheliei, nr. 11/1 Iunie 1946, p. 5

[19] Noua călăuză pentru cunoaşterea şi combaterea sectelor, Cernica 1925, p. 74-77

[20] Trandafir Sandru, Biserica lui Dumnezeu..., 1982, p. 311

[21] Trandafir Sandru, Biserica Penticostală..., p. 130

[22] C. Ciuc, Atlasul religiilor..., Gnosis, Bucureşti, 1996, p. 66

[23] Trandafir Sandru, Biserica Penticostală..., 1992, p. 135

[24] Trandafir Sandru, Trezirea..., 1997, p. 92

[25] Noua călăuză pentru cunoaşterea şi combaterea sectelor, Arad 1927, p. 106-107

[26] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 130

[27] Din istoricul Bisericii Elim, Timişoara, în Revista „Elim", Timişoara, nr. 36-37, Octombrie – Decembrie 1998, p. 14-15

[28] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., passim.

[29] Ardeu, manuscris.

[30] Gheorghe Bradin, Mişcarea penticostală..., în "Vestitorul Evangheliei", (Arad) nr. 11, 1 Iunie, 1946, p. 6

[31] Ardeu, manuscris

[32] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 131

[33] Ardeu, manuscris.

[34] Trandafir Sandru, Trezirea..., p. 77

[35] Pavel Bochian, Biserica penticostală 1925-1930, în „Buletinul Cultului Penticostal", Bucureşti, nr. 6, Noiembrie - Decembrie 1989, p. 8

[36] C.V. Roske, 70 de ani de la apariţia revistei „Cuvântul Adevărului", în „Cuvântul
Adevărului" Seria II, Bucureşti, nr. 3, Martie 1999, p. 2

[37] „Cuvântul Adevărului", Ianuarie 1931, p. 1

[38] Bradin, Mişcarea penticostală din România..., în "Vestitorul Evangheliei", nr. 11/1 Iunie 1946, p. 6

[39] Trandafir Sandru, Trezirea..., p. 94

[40] „Cuvântul Adevărului", 15 Aprilie 1930/39. Trandafir Sandru, Trezirea..., p. 94

[41] „Cuvântul Adevărului", 1 August 1930

[42] „Cuvântul Adevărului", 1 Octombrie 1930

[43] I. M. Popescu, Istoria şi sociologia religiilor Creştinismului, Ed. Fundaţiei „România de mâine", Bucureşti 1996, p. 231

[44] „Cuvântul Adevărului", 1 Iunie 1930, p. 1

[45] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 133

[46] Ardeu, manuscris

[47] Trandafir Sandru, Trezirea..., p. 96

[48] „Cuvântul Adevărului", 1 Mai 1931 (Brăila), p. 1

[49] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 18-23,35

[50] „Cuvântul Adevărului", Aprilie 1930.

[51] „Cuvântul Adevărului", Ianuarie 1931, p. 8

[52] Vezi „Cuvântul Adevărului", Aprilie 1933, Lipova, p. 11-12; Decembrie 1935, p. 12

[53] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 98; 119-129

[54] Ibid., p. 138-139

[55] Cazurile lui Romulus Belean din Oarba de Mureş şi Cristian Gavrilă din Dumbrăveni: „Cuvântul Adevărului", Ianuarie 1931, p. 3

[56] „Cuvântul Adevărului", Februarie 1931, p. 11, Cazurile caselor de rugăciune din Lascăr Catargiu - Paulian - ibid. Aprilie 1931

[57] „Cuvântul Adevărului", Mai 1931, p. 8

[58] „Cuvântul Adevărului", Septembrie 1931, p. 7

[59] „Cuvântul Adevărului", August 1931, p. 10

[60] Bradin, Jurnal personal, p. 41

[61] „Cuvântul Adevărului", Martie 1937

[62] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 39-47

[63] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 137

[64] Bradin, Jurnal personal, p. 41; Trandafir Sandru, Biserica Penticostală..., p. 137

[65] "Vestitorul Evangheliei", Iunie 1946, p. 10

[66] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu Bucureşti, 1997, p. 48; Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 138

[67] Popescu, op. cit., p. 267, 268

[68] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, p. 47

[69] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., n. 50, p. 127

[70] Petru Lascău, Biserica în asediu, 1992, p. 162

[71] S.M. Burgess, G.B. McGree (Editors), Dictionary of Pentecostal and Charismatk Movements, Regency, Grand Rapids, 1988, p. 276

[72] Ibidem, p. 330-331 (s.v. Gcc); 770-771 (s.v. Schmitt)

[73] C.Cuciuc, Atlasul religiilor, p. 67

[74] Trandafir Sandru, Trezirea..., p. 89

[75] "Vestitorul Evangheliei", Octombrie, p. 6

[76]Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 139

[77] Trandafir Sandru, Trezirea..., p. 89

[78] Ibidem, p. 90

[79] "Vestitorul Evangheliei", Iunie 1947, p. 6

[80] „Cuvântul Adevărului", Ianuarie 1935

[81] Din istoricul Bisericii Elim. Timişoara, în Revista „Elim" Timişoara, nr. 36-37, Octombrie - Decembrie 1998, p. 14-15

[82] Trandafir Sandru, Trezirea..., p. 89-90

[83] „Cuvântul Adevărului", Noiembrie 1934

[84] Petru Ardeu, Istoria Bisericii Româneşti, manuscris, p 79

[85] I. M. Popescu, Istoria şi sociologia religiilor, partea I. Creştinismul 1996, p 231

[86] Petru Ardeu, loc. cit.

[87] I. M. Popescu, Creştinismul, 1996, p 231

[88] Idem.

[89]Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 142

[90] Petru Ardeu, Istoria Bisericii Româneşti, manuscris, p. 97

[91] Trandafir Sandru, Trezirea..., p. 99

[92] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 142

[93] Ibid., p. 140

[94] Ibid., p. 155-156

[95] Petru Ardeu, Istoria Bisericii Româneşti, manuscris, p 97

[96] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 143-144; Trezirea..., p. 95, p. 100; Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 80; P Ardeu, manuscris, p. 133

[97] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 107

[98] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 92,96, 97

[99] "Vestitorul Evangheliei", Noiembrie - Decembrie 1945, p. 16

[100] „Universul", 22 Februarie 1946

[101] "Vestitorul Evangheliei", Aprilie 1946

[102] "Vestitorul Evangheliei", un număr special din 9 Iunie 1946

[103] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 66

[104] "Vestitorul Evangheliei", 15 Ianuarie 1947

[105] "Vestitorul Evangheliei", Mai 1946, p. 11; 3 Iunie 1946, p. 6

[106] "Vestitorul Evangheliei", Iulie 1946

[107] "Vestitorul Evangheliei", Septembrie 1946, p. 10

[108] "Vestitorul Evangheliei", 1 Iulie 1947; 1 Septembrie 1947; 15 Noiembrie 1947

[109] "Vestitorul Evangheliei", 1 Septembrie 1947

[110] "Vestitorul Evangheliei", 15 Ianuarie 1948, p. 7

[111] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 144, Biserica penticostală a lui Dumnezeu...,1982, p. 36

[112] Trandafir Sandru, Trezirea..., p. 104

[113] „Dimineaţa", nr . 1357, din 23 Februarie 1949

[114] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 145

[115] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., 1982, p. 36; Trezirea..., p.104

[116] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 146

[117] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 146

[118] Ibid. p. 144

[119] Trandafir Sandru, Trezirea..., p. 96

[120] Trandafir Sandru, Doctrinele biblice, ITP, Bucureşti, 1994

[121] Trandafir Sandru, Trezirea..., p. 117

[122] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 150

[123] Trandafir Sandru, Trezirea..., p. 105

[124] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 81

[125] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 147

[126] Trandafir Sandru, Trezirea..., p. 106

[127] Mărturie orală de la C. Roske

[128] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 147-148

[129] Mărturie orală de la Emil Bulgăr

[130] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., Trezirea..., p. 110

[131] Mărturie nepublicată de la Emil Bulgăr

[132] Mărturii nescrise de la Vasile Sondor, CV Roske şi alţii

[133] Trandafir Sandru, Trezire..., p. 108

[134] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 68, 83

[135] S. Grossu, Le Calvaire de la Roumanie Chretienne, Editions France- Empire, 1987(Versiunea română 1992); P. Caravia, V Constantinescu, Biserica întemniţată. România 1944-1989, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1998

[136] Mărturii nepublicate de la C. V. Roske

[137] Grossu, op. cit. versiunea română, p. 106, 154; V. Caravia, op. cit. p. 111

[138] Trandafir Sandru, Trezirea..., p. 109

[139] Ibid, p. 96. Mărturii nepublicate de la Emil Bulgăr

[140] Manuscrisul lui Ardeu, p. 138; Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, p. 103

[141] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 102-103

[142] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 104, 106

[143] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 187-190

[144] Ibid., p. 104-105

[145] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 149

[146] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 105

[147] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 149-150; Trezirea..., p. 110-111.

[148] Pavel Bochian, Viaţa unui pastor din România, Ed. Privilegiu, Bucureşti, 1997, p. 83,84,106

[149] Trandafir Sandru, Trezirea..., p. 116-118

[150] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 154

[151] S. Grossu, Calvarul..., p. 154

[152] Caravia, Biserica întemniţată. România 1944-1989, sub voce.

[153] Grossu, Calvarul..., p. 157-159, 156-167

[154] Caravia, op. cit., sub voce.

[155] Mărturii nescrise de la Victor Opriş şi Radio Europa Liberă

[156] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 155; Grossu, Calvarul..., p. 162

[157] Grossu, op. cit., p. 166-167

[158] Grossu, op. cit., p. 161

[159] Vezi Grossu, op. cit., p. 168-170

[160] Bochian, Viaţa unui pastor..., p. 69-70, 132-136

[161] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 154-155

[162] Din istoricul Bisericii Elim. Timişoara, în Revista „Elim" Timişoara, nr. 36-37, 1988, p. 1

[163] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 155; Pavel Bochian, Viaţa unui pastor..., p. 136-137

[164] Trandafir Sandru, Bis. Ap. penticostală..., 1982, p. 37

[165] Bochian, Viaţa unui pastor..., p. 83

[166] Caravia, op. cit., p. 111; S.V Caraman

[167] Trandafir Sandru, Trezirea..., p. 112-113

[168] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 156

[169] Trandafir Sandru, Trezirea..., p. 120-121

[170] Walter J. Hollenweger, Penticostalism, 1997, p. 328, n. 12

[171] Trandafir Sandru, Trezirea..., p. 122, 131

[172] Trandafir Sandru, Biserica penticostală..., p. 164

[173] Populaţia penticostală din România la recensământul din 1992, în Revista „Elim", Timişoara nr. 16, 1995

[174] C. V. Roske in memoriam, în „Cuvântul Adevărului", nr. 10 din Octombrie 1998, p. 2

[175] Trandafir Sandru, Trezirea..., p. 127

[176] J. E Tipei, The Apostolic Church of God in România - ACG, în Burgess şi McGec (editori), Dictionary of Pentecostal and Charismatk Movements, Regency, Grands Rapids 1988