Introducere

Referindu-se la secolul 18 Charles Dickens a făcut următoarea remarcă: «cele mai frumoase timpuri, cele mai rele timpuri». Privind însă la sec. xx, putem afirma că acest paradox i se potriveşte mai bine. Tehnologia şi descoperirile ştiinţifice au făcut posibilă depăşirea de către om a spaţiului terestru şi proiectarea lui pe lună. Lumi necunoscute şi oportunităţi nelimitate au fost lansate de invenţii, transport şi comunicaţii.

În multe rânduri creştinismul pare să fi câştigat lumea cu principiile lui, dar de multe ori principiile lui Christos au fost departe de această lume. Cele mai devastatoare războaie purtate vreodată, dezastre economice şi revoluţii, ideologii fanatice şi pline de ură, au provocat învăţăturile şi bisericile lui Isus Christos. Niciodată lumea nu a văzut atâta corupţie şi păcat, însă harul lui Dumnezeu nu a mai fost prezent niciodată aşa de mult.

O caracterizare de câteva cuvinte a sec. XX ar fi vremea tuturor lucrurilor, sau după cuvintele lui Bonhoeffer un timp al maturizării lumii.

Lumea intelectuală a format avangarda în căutarea unor direcţii noi, mai bune prin ideologiile ce au apărut, oferind libertate faţă de unele concepte vechi dar cu preţul creării de noi legături.

Ideologii în sec. XX.

Nihilismul. Pentru mulţi sec. xx a însemnat desprinderea de superstiţiile religioase şi fanteziile lumii de apoi. Cu toate că bisericile creştine şi-au reafirmat şi explicat crezul, au existat oameni care au decis să creadă împreună cu Nitzsche că viaţa nu are un scop anume decât acela pe care omul îl da. Bazele moralei creştine au avut de suferit datorită nihilismului care a transformat supranaturalul şi transcendentul în întrebare.

Secularismul este exprimarea practică în filosofie a nihilismului, fiind un sistem care caută să interpreteze şi ordoneze viaţa pe principii umane, fără să ia în considerare existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice. Potrivindu-se scopurilor lor, secularismul a fost adoptat într-o formă radicală de regimurile comuniste.

Rasismul concepţie potrivit căreia oamenii nu sunt egali, prin existenţa unor rase superioare. Această idee a provocat lumea creştină de pretutindeni. În Germania celui de al doilea război mondial cu privire la evrei, în Europa cu privire la rromi, dar mai ales în America cu privire la populaţia indiană şi de culoare.

Totalitarismul, sistemul politic potrivit căruia toate aspectele vitale ale existenţei umane sunt incluse într-un singur stat puternic care luptă pentru ordinea perfectă a omenirii. În principalele sale variante, fascista şi comunistă, totalitarismul a încercat şi creştinismul.

În Rusia, ţară ce a adoptat comunismul ca formă de guvernământ în urma revoluţiei din 1917, bisericile creştine au avut mult de suferit. Bolşevicii considerau că pentru a transforma Rusia într-un stat modern, trebuiau să distrugă nu numai biserica ci religia în sine. Într-un singur an (1918-1919), 28 de episcopi şi 1.215 preoţi au fost împuşcaţi, 687 mănăstiri din 1.026 au fost închise. În urma actului de excomunicare a revoluţionarilor de către patriarhul Tikhon, acesta a fost arestat, eliberarea lui făcându-se doar în urma adoptării de către el unei poziţii prosovietice. O schismă a apărut în Biserica ortodoxă rusă în 1923 când un grup de preoţi au format «Biserica Vie». În 1936 s-a adoptat constituţia ce excludea dreptul la propaganda religioasă. În urma suportului dat de biserica statului în cel de al doilea război mondial, tensiunile dintre stat - biserică s-au lăsat asemeni şi persecuţiile.

În Germania, în anul 1930 sub dictatura fascistă o coaliţie de protestanţi pro-nazism, formează «Creştinii Germani». Această atitudine a fost combătută în 1933 de Dr.M.Nimoller pastor luteran. Se formează o grupare de opoziţie Biserica Confesională, iar în 1934 la Barmen este adoptată poziţia teologică a mişcării, printr-o declaraţie redactată în mare parte de teologul Karl Batrh. Nimoller a fost arestat în 1937 şi închis într-un lagăr de concentrare. Câţiva membri ai Bisericii Confesionale cum ar fi Bonhoeffer, au făcut parte din mişcarea de rezistenţă împotriva lui Hitler şi au plătit cu viaţa datorită curajului lor.

Războiul rece care să instaurat pe glob după cel de al doilea război mondial, între comunism şi democraţia vestică, a avut sprijinul bisericii pentru ambele părţi. De exemplu Biserica Ortodoxă Rusă a sprijinit intens «campanile de pace» a regimului comunist. După moartea lui Stalin în 1953 «coexistentă paşnică» a dus la o emancipare a Bisericii Ortodoxe Ruse, prin participarea ei în mişcarea ecumenică şi în final prin aderarea ei în 1961 la Consiliul Mondial al Bisericilor. Vaticanul a fost extrem de critic faţă de comunism, Pius al 12 excomunicând catolicii implicaţi în activităţi de partid.

Teologii ale sec. XX

Liberalismul îşi are originea în sec.19, fundamentele lui fiind stabilite de "conştiinţă religioasă" a lui Schleiermacher, judecăţile valorii a lui Ritschl, şi obiectivismul empiric a lui Kant. Liberalismul protestant a fost caracterizat de supremul exemplu moral şi religios al lui Isus Christos, esenţa bunătăţii în om, şi datoria de a face ceva pentru a corecta condiţiile ce au dus la denigrarea naturii umane.

Cel mai important teolog al liberalismului în prima decadă, a fost Adolf von Harnack (1851-1930) istoric al bisericii. Cartea reprezentativă pentru el şi pentru liberalismul protestant este «Ce este creştinismul». El l-a privit pe Isus că pe un eliberator al omului faţă de legalism aducându-l în prezenţa lui Dumnezeu prin dragoste. Alţi reprezentanţi ai liberalismului au fost: Albert Schwaizer (1875-1965), Rudolf Bultman (1884-1976), Julius Wellhausen (1844-1918).

Fundamentalismul a apărut ca o reacţie la teologia liberală. Conţinutul de bază al învăţăturii fundamentaliste este în mare parte aceeaşi cu a vechi învăţături protestante şi are în vedere prezervarea naturii mântuitoare a creştinismului. Sunt două perioade distincte în fundamentalismul sec. xx. Din 1870-1920 caracterizată prin conferinţe biblice, şcoli biblice, din 1930-1950 timpul când neoortodoxia a luat poziţie centrală fundamentalismul supravieţuind în bisericile independente.

Neoortodoxia sau teologia dialectică, poartă acest nume deoarece foloseşte conceptele teologiei clasice dar dându-le alt înţeles.

Cel mai important reprezentant al neoortodoxiei a fost Karl Barth (1886-1968). Acesta să format ca teolog într-o şcoală cu principii profund liberale dar a decis să aducă un suflu nou creştinismului opunându-se acestei mişcări. Punctele de reper în teologia lui Barth sunt teologia Cuvântului şi transcendenta lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa.

Barth susţinea caracterul uman al Bibliei, dar ca fiind o înregistrare a revelaţiei şi o mărturie despre revelaţie supusă obiectivităţii. De asemenea el înţelegea istoria pe două planuri: o istorie divină, a mântuirii şi o istorie ştiinţifica umană produsă de istoric. Neoortodoxia mai are ca reprezentanţi şi pe Emil Brunner (1889-1966), Paul Tilich (1886-1965).

Mişcările evanghelice în sec. XX

Majoritatea celor caracterizaţi drept evanghelici au concepţii comune: cred că Scriptură este singura regulă de credinţă, în depravarea naturii umane datorită păcatului originar, cred în divinitatea lui Christos şi în naşterea din nou prin El.

Până la sfârşitul primului război mondial existau două grupuri.

A.) Adepţii şcolii de teologie de la Princeton a lui Arcibald Hodge şi Benjamin Warfield şi câteva grupări arminiene.

B.) O a doua categorie îi include pe premilenistii dispensaţionalişti sau «fundamentalişti».

Universitatea Bucureşti

Biserica în secolul xx

Prof. Sorin Badragan

Stud.

Bibliografie selectivă

Austin, Bill. R - Austin’s Topical History of Christianity

Tyndale HousePublishers, Inc.

Cairns, Earle E. - Creştinismul de-a lungul secolelor

Ed. Cartea Creştină 1997

Grenz, Stanley & - 20 th- Century Theology

Olson, Roger InterVarsity Press,

Miller, Andrew - Miller’s Church History

London. Pickening & ingliş LTD

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA TEOLOGIE BAPTISTĂ